ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 1 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A., constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 183 din 01 noiembrie 2024, Tribunalul Bihor, în baza art. 396 alin. (2) și (10) C. proc. pen., art. 43 alin. (5) C. pen., art. 79 alin. (3) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii de pornografie infantilă în formă continuată, prevăzută de art. 374 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 41 alin. (1) C. pen., la o pedeapsă de 2 ani închisoare cu executare în regim de detenție, fiindu-i aplicate pedepse complementare și accesorii.

II. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 324/A/08.05.2025 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 183 din 01 noiembrie 2024 pronunțate de Tribunalul Bihor, în dosarul nr. x/2023.

În fapt, s-a reținut, în esență, că inculpatul A. a produs un număr de 7 materiale pornografice, materiale pe care le-a deținut în perioada 12.07.2021-14.07.2021 în telefonul său, și pe care le-a pus la dispoziția lui B., fratele persoanei vătămate C., la data de 14 iulie 2021.

III. Împotriva deciziei penale nr. 324/A/08.05.2025 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023, a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) și apreciind că cererea de recurs respectă condițiile de admisibilitate.

Prin cererea formulată, inculpatul a invocat că fapta pentru care a fost condamnat nu este tipică la nivelul laturii subiective, întrucât inculpatul nu a cunoscut vârsta persoanei vătămate, motiv pentru care nu se poate susține că a produs, deținut si pus la dispoziția unor terțe persoane materialul pornografic ce viza persoana vătămată minoră, de vreme ce reprezentarea sa subiectivă a fost aceea că persoana vătămată a împlinit vârsta majoratului.

Cunoscând că persoana vătămată este majoră, inculpatul a apreciat că nu se poate susține că infracțiunea a fost săvârșită cu intenție, ci în condițiile unei erori de fapt, motiv pentru care se impune reținerea formei de vinovăție a culpei, însă aceasta exclude răspunderea penală a inculpatului.

Pe de altă parte, recurentul a contestat tipicitate faptei săvârșite și sub aspectul laturii obiective, arătând că nu este îndeplinită situația premisă, respectiv aceea ca victima să nu fi împlinit 18 ani, în condițiile în care inculpatul nu a cunoscut vârsta victimei C..

Prin urmare, a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale recurate și achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I și a II-a C. proc. pen.. De asemenea, a solicitat, în temeiul art. 441 C. proc. pen., suspendarea executării hotărârii atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 15.07.2025, stabilindu-se termen pentru examinarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație la data de 01.10.2025.

La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a cererii de recurs în casație a fost legal îndeplinită.

La data de 30.09.2025 a fost depus la dosarul cauzei raportul întocmit de magistratul-asistent raportor, acesta apreciind că cererea de recurs în casație nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen.

IV. Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A., conform dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac care are ca scop asigurarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept în cazurile și condițiile limitativ prevăzute de lege.

Însă, pentru a proceda efectiv la analiza pe fond a chestiunilor de drept invocate, este necesar ca cererea de recurs în casație să îndeplinească condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen.

Examinând aceste condiții în raport cu actele dosarului, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație a fost formulată în termen, însă nu îndeplinește cumulativ condițiile de formă prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 lit. a), b), c), d) și art. 438 C. proc. pen., referitoare la cerințele prevăzute de lege pentru admiterea în principiu.

În raport cu actele dosarului, se constată că cererea de recurs în casație a fost formulată cu respectarea termenului legal de 30 zile, fiind îndeplinită condiția prevăzută la art. 435 C. proc. pen.

Astfel, inculpatului i-a fost comunicată hotărârea atacată prin afișarea unei înștiințări la adresa de domiciliu la data de 15.05.2025, iar acesta a declarat recurs în casație la data de 06.06.2025, înăuntrul termenului de 30 de zile prevăzut de lege.

În ceea ce privește decizia penală recurată, aceasta se încadrează în categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, în sensul dispozițiilor art. 434 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. pen., fiind pronunțată de o curte de apel, ca instanță de apel.

De asemenea, în cauză au fost respectate dispozițiile art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., inculpatul A. având calitatea procesuală prevăzută de lege pentru a declara recurs în casație și nu sunt incidente prevederile alin. (6) ale aceluiași articol, acesta exercitând calea de atac a apelului împotriva sentinței primei instanțe, apel ce i-a fost respins.

Pe de altă parte, se constată că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. întrunește cerințele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele părții, domiciliul acesteia, locul de deținere, hotărârea care se atacă, iar cererea a fost semnată de persoana care a exercitat calea extraordinară de atac (prin avocat D., cu împuternicire avocațială la dosarul cauzei).

Însă, în ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită.

Potrivit art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.: Cererea de recurs în casație se formulează în scris și va cuprinde: (…) c) indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora. Totodată, conform art. 440 alin. (2) C. proc. pen.: Dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Așadar, se constată că legiuitorul a instituit în sarcina titularului cererii de recurs în casație obligația de a indica cazul de casare pe care se întemeiază cererea și motivele de recurs în casație (motivarea în fapt și în drept) prin însăși cererea de recurs în casație, sub sancțiunea respingerii cererii ca inadmisibilă, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen.

În acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care prin încheierea nr. 396/RC din data de 08.12.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a reținut că: simpla indicare a unui caz de casare dintre cele prevăzute de lege în cererea de recurs în casație nu conduce la constatarea de iure a admisibilității recursului, ci este necesar ca motivele expuse cu privire la cazul de casare invocat să corespundă acestuia.

Examinând cererea recurentului-inculpat A., Înalta Curte constată că aceasta a invocat în mod formal cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), în condițiile în care prin cererea formulată recurentul, deși invocă neîntrunirea elementelor de tipicitate a faptei săvârșite, în realitate, contestă situația de fapt stabilită cu titlu definitiv de instanțele fondului, solicită reevaluarea acesteia și reaprecierea materialului probator administrat în cauză.

Astfel, sub un prim aspect, critica vizând neîntrunirea elementelor de tipicitate la nivelul laturii subiective, respectiv reținerea unei alte forme de vinovăție decât cea stabilită de instanța de apel (culpă, iar nu intenție) și săvârșirea faptei în contextul unei erori de fapt, în condițiile în care inculpatul invocă necunoașterea stării de minoritate a persoanei vătămate, presupune, pe de o parte, reaprecierea probatoriului și, subsecvent, stabilirea unei alte situații de fapt, aspect inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului în casație.

Practic, pentru a analiza această critică, s-ar impune reevalurea declarației inculpatului prin care acesta a recunoscut în totalitate faptele, astfel cum acestea au fost descrise prin actul de sesizare a instanței, declarațiile persoanei vătămate, precum și cele al martorilor. De asemenea, s-ar impune examinarea întregii situații de fapt și reținerea unui context factual nou, diametral opus celui stabilit definitiv de instanța de apel, aspecte nepermise în acest stadiu procesual.

Pe de altă parte, și trimiterea făcută de inculpat la lipsa condiției premisă din conținutul laturii obiective a fost realizată formal, în condițiile în care apărarea nu contestă minoritatea victimei, ci aspectul subiectiv al cunoașterii de către inculpat a acestei stări de fapt. Or, acest deziderat nu poate fi stabilit de instanța de recurs în casație decât în urma unei noi analize a probelor administrate.

În plus, deși inculpatul neagă cunoașterea vârstei persoanei vătămate și, implicit, starea de minoritate în care aceasta se afla la momentul săvârșirii faptei, instanța de recurs în casație constată că recurentul a recunoscut în integralitate faptele săvârșite, implicit starea de minoritate a victimei, fiind judecat în procedura recunoașterii învinuirii. Astfel, inculpatul a beneficiat de dispozițiile art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., pedeapsa fiindu-i aplicată în limitele prevăzute de art. 374 C. pen., reduse cu o treime.

Or, a îmbrățișa punctul de vedere expus de apărare și a reține faptul că inculpatul nu a cunoscut vârsta minorei, ar implica în acest caz stabilirea unei alte situații de fapt decât cea constatată de instanțele fondului și, implicit, excluderea din încadrarea în drept a dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., ceea ce nu este permis în această cale de atac.

Înalta Curte reamintește că instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul ce are ca temei juridic cauza penală, ci examinează dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare. Așadar, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o cercetare judecătorească incompletă sau nesatisfăcătoare.

În realitate, Înalta Curte constată că inculpatul solicită pe calea recursului în casație să se constate lipsa de vinovăție prin analizarea circumstanțelor comiterii faptei, reevaluarea acesteia, reinterpretarea probelor administrate și, pe cale de consecință, exonerarea de la răspunderea penală.

Or, aceste deziderate nu sunt posibile în condițiile în care instanța de casare verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate prin prisma cazului de casare invocat (art. 438 pct. 7 C. proc. pen.), neputând antama temeinicia acesteia.

Concluzionând, instanța supremă constată că prin motivele invocate de inculpat prin cererea de recurs în casație nu se susține nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapte decât cea avută în vedere de instanța de apel, care să conducă la o soluție de achitare a inculpatului. Prin urmare, criticile acestuia au fost invocate formal și nu corespund cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., motiv pentru care, în temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., va respinge, inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 324/A/08.05.2025 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 324/A/08.05.2025 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2025.