ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 04 februarie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de recurentul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1668 din data de 17.07.2024 a Judecătoriei Iași, pronunțată în dosarul nr. x/2021, în baza art. 396 alin. (3) din C. proc. pen. raportat la art. 80 din C. pen., s-a renunțat la aplicarea pedepsei față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 404 alin. (3)din C. proc. pen. raportat la art. 81 din C. pen., s-a aplicat inculpatului A. un avertisment, atrăgându-i atenția asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune în cazul în care va mai comite infracțiuni, respectiv lipsa posibilității de a mai beneficia de instituția renunțării la aplicarea pedepsei, conform art. 80 alin. (2) lit. b) din C. pen.

În baza art. 82 alin. (3) din C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra anulării renunțării la aplicarea pedepsei dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri se descoperă că acesta săvârșise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracțiune, pentru care i s-a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, situație în care se stabilește pedeapsa pentru infracțiunea care a atras inițial renunțarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 1357 din C. civ., s-a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă B., prin reprezentant legal și a fost obligat inculpatul A. să plătească părții civile B., prin reprezentant legal suma de 3.000 RON reprezentând daune morale.

În baza art. 276 alin. (1) din C. proc. pen., s-a respins, ca neîntemeiată, solicitarea inculpatului de obligare a părții civile la plata sumei de 3.500 de RON reprezentând suma achitată de aceasta cu titlu de onorariu avocațial, pentru asistența juridică în dosarul penal nr. x/2021, având în vedere că nu s-a pronunțat o soluție de achitare pentru inculpatul găsit vinovat.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel inculpatul A. și persoana vătămată B..

Prin decizia penală nr. 781 din data de 16 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 1668/17.07.2024, pronunțată de Judecătoria Iași, în dosarul nr. x/2021, sentință ce a fost desființată în parte, în latură penală, sub aspectul modalității de individualizare judiciară a executării pedepsei.

Rejudecând cauza, în limitele desființării în baza art. 396 alin. (4) din C. proc. pen. raportat la art. 83 din C. pen. s-a stabilit pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen. de către inculpatul A..

În temeiul art. 83 alin. (1), (3) din C. pen. s-a amânat aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere stabilit în condițiile art. 82 din C. pen. de 2 ani de la data prezentei decizii.

În baza art. 85 alin. (1) din C. pen. pe durata termenului de supraveghere, i-au fost stabilite inculpatului următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Iași, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 404 alin. (3) din C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere impuse și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 1668/17.07.2024, pronunțată de Judecătoria Iași, în dosarul nr. x/2021.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contravin prezentei decizii și înlătură dispozițiile contrare.

Pentru a decide astfel, s-a reținut că instanța de fond a realizat o analiză coroborată judicioasă a întregului material probator administrat în cauză, rezultând în mod clar împrejurarea că hotărârea judecătorească s-a întemeiat pe acele probatorii care s-au coroborat între ele și sunt în măsură să confirme o situație clară, de necombătut. S-a arătat că există la dosar o probă obiectivă necontestată de inculpat, respectiv certificatul medico-legal nr. 20517/30.08.2019 care atestă fără dubiu faptul că persoana vătămată prezenta echimoză care a putut fi produsă prin comprimarea și poate data din 30.08.2019, necesitând 1-2 zile îngrijiri medicale.

Coroborând această situație obiectivă certă cu împrejurarea că inculpatul a fost prezent în parc și a avut o confruntare cu persoana vătămată, care, în urma acestui incident a prezentat leziunea mai sus menționată, în opinia Curții a rezultat concluzia indubitabilă că inculpatul a strâns cu mâna de gât persoana vătămată minoră, în încercarea total neadecvată și lipsită de respect față de regulile de conduită socială, să tranșeze un conflict doar verbal între copii cu vârsta între 9 și 11 ani.

Varianta persoanei vătămate privind modalitatea în care a suferit echimoza s-a opinat că este confirmată atât de fișa de examinare psihologică nr. 4026/31.12.2019, cât mai ales de declarația martorului C. care a arătat în fața instanței de fond că a văzut pe inculpat că l-a luat pe minor de gât și chiar a țipat la acesta. Curtea a reținut că declarațiile martorilor D., E. și F. contravin probei obiective a certificatului medico-legal, fiind afectate de subiectivism având în vedere relația de vecinătate și prietenie între copii acestora și copiii inculpatului, sunt contrazise de declarația singurului martor care nu se află în niciun fel de relație cu inculpatul sau persoana vătămată.

În ceea ce privește intervenirea prescripției răspunderii penale, Curtea a constatat ca nefondate susținerile inculpatului în contextul în care, potrivit art. 156 din C. pen., cursul termenului de prescripție a răspunderii penale este suspendat pe durata împiedicării continuării procesului penal ca urmare a Decretelor nr. 195/2020 și nr. 240/2020 prin care s-a instituit starea de urgență pe teritoriul României.

Curtea a constatat că urmare a declarării stării de urgență, organele judiciare nu au judecat sau instrumentat cauze precum cea de față, cursul termenului prescripției răspunderii penale a fost suspendat, pe un interval de 2 luni, astfel încât termenul de 5 ani prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. urmează a se împlini la data de 30.10.2024.

Contrar susținerilor apărării, emiterea rechizitoriului în anul 2021 s-a apreciat ca fiind fără relevanță asupra suspendării termenului de prescripție a răspunderii penale câtă vreme pe parcursul anului 2020 nu a fost efectuat niciun act de procedură în cauză, toate actele fiind efectuate începând cu luna ianuarie 2021.

Curtea a stabilit că renunțarea la aplicarea pedepsei și aplicarea unui avertisment inculpatului, în contextul faptei săvârșite, conduitei procesuale nesincere, nu constituie o modalitate eficientă și proporțională cu gravitatea faptei de individualizare judiciară a pedepsei. Dimpotrivă, Curtea a apreciat că se impune stabilirea unei pedepse care să indice inculpatului faptului că un conflict verbal între niște copii, la locul de joacă, nu poate fi soluționat prin intervenția violentă a adulților, că nu poate fi scuzată o conduită agresivă a unui adult în raport de un minor de 9 ani, fie că îi este propriul copil și cu atât mai mult când nu este. Această concluzie s-a apreciat că se impune cu atât mai mult cu cât inculpatul are trei copii minori în întreținerea și desfășoară și activitatea de asistent social.

Având în vedere și urmările concrete ale faptei care a cauzat o echimoză minorului, față de existența prealabilă a unui conflict între minor și fiica inculpatului care a fost determinată astfel să apeleze la tatăl său, față de intervalul de 5 ani de zile scurs de la data faptei, Curtea a considerat că o soluție de condamnare nu se impune, măsurile de supraveghere instituite pe durata termenului de 2 ani al supravegherii conduitei inculpatului fiind de natură să asigure scopul punitiv, preventiv și mai ales de reeducare al pedepsei.

Totodată, Curtea a apreciat că modalitatea în care instanța de fond a soluționat latura civilă a cauzei este legală și temeinică, suma de 60.000 RON pretinsă de partea civilă fiind disproporționată câtă vreme afectarea psihică atestată cu evaluările psihologice existente la dosar se datorează în egală măsură și conduitei adoptate de propriul părinte care, în prezența minorului, a lovit pe inculpat cu pumnii în zona feței și a capului, iar după ce acesta a căzut a continuat să îl lovească și cu picioarele în zona corpului cauzându-i leziuni care au necesitat 7-9 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, tulburând ordinea și liniștea publică.

Împotriva deciziei penale nr. 781 din data de 16.10.2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, a formulat recurs în casație inculpatul A., invocând cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 11 și 8 din C. proc. pen. și a arătat că în timpul apelului a survenit împlinirea termenului de prescripție ca și cauză de încetare a procesului penal, presupusa faptă fiind săvârșită în 30.08.2019, iar termenul de 5 ani s-a împlinit la 30.08.2024. A apreciat recurentul că în cauză nu se aplică dispozițiile referitoare la suspendarea cursului prescripției, că starea de urgență nu s-a constituit într-o cauză de neînlăturat, cât timp după împlinirea termenului de suspendare organele de urmărire penală au stat în pasivitate mai bine de un an, întocmind rechizitoriul abia la 21.05.2021.

A susținut recurentul că lipsa de promptitudine a statului se impune a fi sancționată, în cauză neexistând situația prevăzută de sintagma "împrejurare de neînlăturat", în condițiile în care activitatea de urmărire penală sau de judecată a continuat. A învederat că urmărirea penală și cercetarea judecătorească a continuat încă 4 ani și jumătate după așa zisa cauză de suspendare, din intervalul de 5 ani stabilit pentru încetarea răspunderii penale prin intermediul prescripției.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 20.01.2025, când s-a stabilit termen la data de 04.02.2025, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație, în conformitate cu prevederile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, se notează că potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 din C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.

De asemenea, se constată îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., precum și cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., în cuprinsul acestora fiind menționate numele și prenumele inculpatului, hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 781 din data de 16.10.2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori), domiciliul recurentului, precum și semnătura.

Raportat la criteriile de exigență ale condiției supuse analizei și la sfera cazurilor de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în practică și jurisprudență, Înalta Curte, judecătorul de filtru, notează prioritar faptul că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabilește cazurile în care se poate face recurs în casație, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenței motivării cererii de recurs în casație și a unei concordanțe aparente a acesteia cu unul dintre motivele expres prevăzute de lege.

Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În cauza de față, recurentul a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Or, prin decizia penală nr. 781 din data de 16.10.2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori împotriva recurentului nu s-a dispus o soluție de încetare a procesului penal pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen., ci în speță, împotriva recurentului s-a stabilit o pedeapsă pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 193 alin. (2) din C. pen., a cărei aplicare a fost amânată, astfel că situația invocată de către recurent excedează prevederilor exprese și limitative ale acestui caz de recurs în casație.

Prin urmare, recurentul a invocat în mod formal cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. în condițiile în care împotriva acestuia nu s-a dispus o soluție de încetare a procesului penal, astfel că cererea sa de recurs în casație nu are aptitudinea de a declanșa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele acestui caz de casare.

Se observă că recurentul a mai invocat ca și caz de casare dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 11 din C. proc. pen., însă referitor la acesta se constată că a fost abrogat prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013.

Față de cele arătate, se reține că nu este îndeplinită cerința prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. raportat la art. 438 din C. proc. pen. și prin urmare cererea de recurs în casație este inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 781 din data de 16.10.2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE

În baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 781 din data de 16.10.2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 februarie 2025.