ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 04 noiembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 185/A din data de 11 august 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, s-a admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 20 din data de 09.07.2024, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 10.07.2024, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022 sub aspectul intervenirii prescripției răspunderii penale pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. și al pedepsei rezultante aplicate.

A desființat în parte sentința atacată numai în ceea ce privește latura penală a cauzei și, rejudecând în aceste limite:

A descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani și 3 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) C. pen., pe o durată de 3 (trei) ani, și pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) C. pen., aplicate inculpatului A. și repune în individualitatea lor pedepsele componente.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. cu referire la art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. (fapta din 21.05.2019), ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

A menținut pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 32 alin. (1) raportat la art. 188 alin. (1) C. pen. (fapta din 25.06.2020), pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. h) C. pen., pe o durată de 3 (trei) ani, și pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. h) C. pen., aplicate inculpatului A..

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate care nu contravin prezentei decizii.

II. A respins, ca nefondat, apelul formulat de partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 20 din data de 09.07.2024, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 10.07.2024, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

III. A respins cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de apelantul-inculpat A..

Pentru a se pronunța în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală a reținut că în cauză este incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În esență, instanța de apel a constatat că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a răspunderii penală îl reprezintă data săvârșirii infracțiunii, respectiv 21.05.2019.

În ce privește durata termenului de prescripție, Înalta Curte a reținut că infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. se pedepsea la data săvârșirii cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., potrivit cărora termenele de prescripție a răspunderii penale sunt de 5 ani.

Procedând la calcularea termenului de prescripție de 5 ani, instanța de apel a constatat că acesta a început să curgă la 21.05.2019 și s-a împlinit la data de 20.05.2024.

Prin urmare, Înalta Curte a constatat că împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzute de art. 193 alin. (2) C. pen., atrage incidența cauzei de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. și a dispozițiilor prevăzute de art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. privind încetarea procesului penal.

Referitor la motivele de apel privind achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, schimbarea încadrării juridice, reținerea circumstanțelor atenuante și latura civilă, a apreciat că sunt nefondate.

Cu privire la solicitarea inculpatului de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., respectiv că fapta nu există, în condițiile în care acest caz care împiedică exercitarea acțiunii penale se reține în situația în care din probele administrate rezultă inexistența unei fapte în materialitatea ei care s-ar circumscrie cel puțin formal elementului material descris în norma de incriminare. Practic, pentru a se justifica o soluție de achitare în baza acestui temei este necesar să nu existe sau să nu se fi produs nicio modificare în realitatea obiectivă urmare a acțiunii ilicite pe care o descrie verbum regens.

Or, în cazul de față acțiunile violente exercitate de inculpat asupra părții civile B., respectiv aplicarea unei lovituri cu partea metalică a unui hârleț în zona capului latero-sprâncernar dreapta, există, fiind dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă. De altfel, acțiunea agresivă, concretizată prin lovirea victimei în cap cu un hârleț, respectiv cu partea metalică a acestuia, este recunoscută chiar de către inculpat. Or, recunoscând faptul că a aplicat victimei o lovitură cu acel hârleț, implicit a recunoscut existența elementului material prevăzut în norma de incriminare.

A apreciat Înalta Curte că, în cauză conduita ilicită a inculpatului descrisă de verbum regens în norma de incriminare, respectiv în art. 188 C. pen., există în materialitatea ei, fiind dovedită și producând modificări în realitatea obiectivă, manifestate prin existența unui traumatism cranio-cerebral cu pierdere de cunoștință și a unui traumatism cranio-facial provocate părții civile B.. Astfel, fapta inculpatului A. de a-i aplica persoanei vătămate B. o lovitură cu partea metalică a unui hârleț, în zona capului, lateral dreapta, există și are conotație penală.

În ceea ce privește faptul că instanța de fond nu a motivat solicitarea apărării de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte a apreciat nefondată această critică, în condițiile în care prima instanță a motivat cererea apărării privind achitarea pe motiv că fapta nu există.

De asemenea, a apreciat ca nefondată și critica din perspectiva solicitării de achitare, pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă.

Ceea ce s-a invocat de inculpat ca temei al incidenței dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. vizează, în esență, neîntrunirea elementelor laturii obiective a infracțiunii de omor din perspectiva elementului material, a urmării imediate și a legăturii de cauzalitate, în sensul că, pe de o parte, lovitura aplicată de inculpat nu a fost aptă să producă decesul victimei, nepunând în pericol viața acesteia, iar, pe de altă parte, că probele administrate nu au condus la concluzia că plaga de la nivelul arcadei ar fi fost produsă de inculpat cu acel hârleț, lipsind, practic, legătura de cauzalitate.

În ceea ce privește prevederea faptei în legea penală și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a notat că inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor, prevăzută de art. 32 alin. (1) raportat la art. 188 alin. (1) C. pen.

Potrivit art. 188 alin. (1) C. pen.: Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar în conformitate cu dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol: Tentativa se pedepsește.

Nu în ultimul rând, conform art. 32 alin. (1) C. pen.: Tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.

Din analiza elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 188 alin. (1) C. pen., a constatat, în esență, că infracțiunea de omor este una de rezultat care constă în suprimarea cu intenție a vieții, urmarea imediată fiind moartea victimei, iar legătura de cauzalitate trebuie dovedită.

Referitor la tentativa la infracțiunea de omor, din perspectiva dispozițiilor art. 32 alin. (1) C. pen., aceasta constă în punerea în executare a intenției de a ucide, executare care a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul, rămânând, practic, fără rezultat.

Examinând acțiunea inculpatului, prin raportare la starea de fapt descrisă anterior, contrar celor susținute de apărare, Înalta Curte a reținut că sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor săvârșită de inculpatul A., fapta neputând constitui în circumstanțele date, o infracțiune contra integrității și sănătății corporale.

Cu privire la neîntrunirea condiției referitoare la săvârșirea faptei cu vinovăția cerută de lege, Înalta Curte a apreciat că este nefondat.

Referitor la reținerea circumstanțelor atenuante judiciare, a reținut că această solicitare este nefondată, nefiind invocate împrejurări legate de fapta comisă care să diminueze gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța de apel a reținut că inculpatul a solicitat respingerea acțiunii civile în caz de achitare, iar, în caz de condamnare, să fie admisă în măsura dovedirii pretențiilor civile, urmând a se avea în vedere faptul că a achitat părților civile prejudiciul produs, mai puțin părții civile B. care nu a dat curs procedurii de mediere.

Susținerea inculpatului potrivit căreia pentru fapta din 21.05.2019 nu se impune acordarea de despăgubiri întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale, Înalta Curte a apreciat-o ca fiind nefondată, reținând că, potrivit art. 25 alin. (5) C. proc. pen., instanța de apel, chiar reținând prescripția, se pronunță asupra laturii civile a cauzei, soluționând acțiunea civilă formulată în cauză.

Totodată, instanța de apel a respins cererea inculpatului de repunere a cauzei pe rol, ca nefondată.

Prin cererea formulată prin notele de concluzii scrise, inculpatul a solicitat soluționarea cu prioritate a cererii de schimbare a încadrării juridice, cu consecința repunerii cauzei pe rol, având în vedere Decizia nr. 250/2019 a Curții Constituționale, pentru a-i da posibilitatea inculpatului ca, în caz de admitere, să-și exprime poziția în sensul de a opta între continuarea sau încetarea procesului penal, potrivit art. 18, respectiv art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În consecință, pentru ca instanța de apel să se pronunțe asupra cererii de schimbare a încadrării juridice printr-o încheiere separată care nu soluționează fondul cauzei, a solicitat repunerea cauzei pe rol.

Preliminar, instanța de apel a constatat că atât prin motivele de apel, cât și ulterior, printr-o cerere distinctă, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tentativă de omor în infracțiunea de loviri sau alte violențe, cerere calificată de instanța de control judiciar ca reprezentând un motiv de apel și nu o cerere nouă, întrucât a fost formulată inițial în fața instanței de fond, respinsă prin încheierea din 10.06.2024.

Referitor la schimbarea încadrării juridice, instanța de apel a apreciat că nu se impune o astfel de soluție, motivele fiind expuse pe larg cu ocazia examinării solicitării inculpatului de achitare pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin urmare, neimpunându-se schimbarea încadrării juridice, instanța de apel nu este obligată să se pronunțe asupra acestei cereri printr-o încheiere distinctă, motiv pentru care nu a apreciat că a fost nesocotită Decizia nr. 250/2019 a instanței de control constituțional, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 500 din 20 iunie 2019 prin care s-a statuat că pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal și în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat - art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. - conformitatea cu dispozițiile din Constituție și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanța de judecată prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluționării fondului cauzei, neimpunându-se repunerea cauzei pe rol.

De asemenea, a apreciat că este neîntemeiată și cererea de excludere din materialul probator a ultimului act medical depus de partea civilă.

Astfel, instanța de apel a constatat că cererea privind administrarea acestei probe cu înscrisuri a fost pusă în discuția părților la termenul din 07.05.2025, iar inculpatul, personal și asistat de avocatul ales, cât și de avocatul desemnat din oficiu, a avut dreptul de a examina acest înscris, de a-și face apărării și de a pune concluzii cu privire la legalitatea, utilitatea sau pertinența acestuia.

Pe de altă parte, apărarea nu a invocat aspecte noi care să nu fi fost avute în vedere de instanța de apel la momentul deliberării și pronunțării asupra acestei probe și care să impună repunerea sa în discuție.

Împotriva acestei decizii penale, contestatorul persoană condamnată A. a formulat contestație în anulare, solicitând admiterea, în principiu, a acesteia, iar pe fond, admiterea contestației, desființarea deciziei penale nr. 185/A pronunțate la data de 11.08.2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și pe cale de consecință, rejudecarea apelului.

Motivele de contestație în anulare invocate de contestator și circumscrise cazurilor prevăzute de art. 426 lit. d), e) și h) din C. proc. pen. vizează următoarele aspecte:

- art. 426 lit. d) din C. proc. pen. - instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate, ca urmare a respingerii nejustificate a cererii de recuzare formulate de contestator.

În susținerea acestui caz de contestație, a arătat că membrii completului de judecată s-au antepronunțat atunci când au admis cererea părții civile de a administra proba cu înscrisuri, fără a repune, în prealabil cauza pe rol, în contextul în care dezbaterile pe fondul cauzei s-au închis, iar instanța de apel a rămas în pronunțare.

- art. 426 lit. e) din C. proc. pen. - judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii.

În acest sens, a precizat că la momentul la care au avut loc dezbaterile asupra fondului cauzei, reprezentantul Ministerului Public a lipsit.

Astfel, în încheierea din data de 7 mai 2025, încheierea din data de 4 iunie 2025, precum și în decizia penală nr. 185/A/11.08.2025, lipsesc concluziile procurorului.

A opinat în sensul că procurorul de ședință nu a participat la judecata pe fond a cauzei.

- art. 426 lit. h) din C. proc. pen., instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă.

A susținut că potrivit reglementărilor în vigoare, la primul termen de judecată în faza apelului, instanța trebuie să interpeleze inculpatul cu privire la manifestarea sa de voință, de a da sau nu declarație. Or, în cauză, inculpatul a fost interpelat prima dată, după trecerea unui interval de aproximativ un an.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, conform dispozițiilor art. 431 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că contestația în anulare formulată de contestatorul A. este inadmisibilă pentru considerentele ce vor fi expuse.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind o cale de anulare pentru vicii și nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii o pot formula. Limitarea exercitării căii de atac la anumite cazuri și condiții este expresia și consecința principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive.

În cuprinsul dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen., sunt prevăzute expres și limitativ cazurile în care poate fi exercitată calea extraordinară de atac a contestației în anulare.

Conform dispozițiilor art. 431 din C. proc. pen., contestația în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanța fiind obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii, înainte de a se pronunța pe fondul contestației. În această etapă procesuală instanța examinează dacă respectiva contestație în anulare privește o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 428 din C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul dintre cele limitativ prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. și dacă, în sprijinul contestației, se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.

În cauza dedusă judecății, se constată că cererea este făcută în termenul de 30 zile prevăzut de lege, împotriva unei hotărâri definitive, respectiv decizia penală nr. 185/A din data de 11 august 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2022. Decizia atacată a fost comunicată contestatorului A. la data de 21 august 2025 la Penitenciarul Iași, iar contestație în anulare a fost formulată, prin mail, la data de 10 septembrie 2025 (file x; file x și file x în original, dosar ICCJ).

În ceea ce privește motivele pe care se sprijină contestația în anulare, contestatorul A. a invocat dispozițiile art. 426 lit. d), e) și h) din C. proc. pen.

În susținerea cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) din C. proc. pen., contestatorul a invocat nelegala compunere a completului de judecată sau existența unui caz de incompatibilitate, susținând că respingerea cererii de recuzare, formulată ca urmare a încuviințării probei cu înscrisuri solicitate de partea civilă, fără dispunerea repunerii cauzei pe rol, ar fi determinat o astfel de neregularitate.

Evaluând actele dosarului rezultă că din cuprinsul încheierii de ședință din 7 mai 2025, rezultă că apărătorul desemnat din oficiu al părții civile a solicitat încuviințarea administrării unui înscris, constând într-un act medical. Instanța de apel a acordat cuvântul asupra cererii, atât reprezentantului Ministerului Public, cât și inculpatului A., care însă a refuzat să pună concluzii, formulând cerere de recuzare a membrilor completului de judecată.

Prin încheierea din data de 19 mai 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cererea de recuzare formulată de contestatorul A. a fost respinsă.

În acest context, apreciază Înalta Curte că aspectele invocate de către contestator ca temei al cazului de contestație prevăzut de art. 426 lit. d) C. proc. pen. nu pot fi valorificate, având în vedere că acest caz vizează exclusiv situațiile de nelegală compunere a completului de judecată sau de existență a unui caz de incompatibilitate în sensul art. 64 C. proc. pen., adică ipoteze în care judecătorul nu putea participa, potrivit legii, la soluționarea cauzei.

Prin urmare, simpla împrejurare că instanța de apel a încuviințat administrarea unui înscris fără a dispune repunerea cauzei pe rol și fără a relua dezbaterile nu poate constitui, eo ipso, un motiv de nelegalitate a compunerii completului. Chiar dacă în cauză contestatorul a formulat o cerere de recuzare, respingerea acesteia nu echivalează cu constatarea unui caz de incompatibilitate, în absența unor elemente obiective apte să demonstreze imparțialitatea judecătorului.

În contextul reglementării actuale și în doctrină s-a apreciat că în situația în care incompatibilitatea judecătorilor din apel a făcut deja obiectul analizei completului care a soluționat cererea de recuzare, problema a fost tranșată cu autoritate de lucru judecat, iar reiterarea acelorași argumente pe calea contestației în anulare nu poate fundamenta admisibilitatea acestei căi de atac, întrucât cererea ar constitui în acest caz un "apel deghizat", ce tinde la reexaminarea unor chestiuni definitiv soluționate. (C. proc. pen., Comentariu pe articole, Vol. II, Partea specială, Ed. Hamangiu, 2024, p. 555).

În realitate, criticile contestatorului privesc modalitatea de soluționare a unei cereri de probatorii și eventualele consecințe asupra dreptului la apărare, aspecte ce țin de legalitatea procedurii desfășurate în calea de atac a apelului, nu de compunerea completului, astfel încât aspectele invocate din această perspectivă nu se circumscriu cazului de contestație prevăzut de art. 426 lit. d) C. proc. pen., acesta având un caracter strict și neputând fi interpretat extensiv.

În ceea ce privește cazul de contestație prevăzut de art. 426 lit. e) din C. proc. pen. - respectiv situația în care judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, atunci când prezența acestora era obligatorie potrivit legii - contestatorul a susținut că reprezentantul Ministerului Public ar fi lipsit la momentul dezbaterilor.

În acest context, Înalta Curte reține că prin încheierea din 7 mai 2025, instanța de apel, a constatat finalizată cercetarea judecătorească și a acordat cuvântul în dezbateri. În acest cadru procesual, apărătorul ales al inculpatului a susținut concluzii detaliate asupra fondului cauzei. Ulterior, apărătorul desemnat din oficiu al părții civile a solicitat încuviințarea depunerii unui înscris, cerere admisă de instanță, moment în care inculpatul a formulat o cerere de recuzare.

Pentru soluționarea acesteia, cauza a fost înaintată completului imediat următor, iar prin încheierea din 19 mai 2025, cererea de recuzare a fost respinsă, motiv pentru care s-a stabilit un nou termen pentru reluarea dezbaterilor la data de 4 iunie 2025. La acest moment procesual, reprezentantul Ministerului Public, în ordinea prevăzută de dispozițiile art. 420 alin. (6) din C. proc. pen., a formulat concluzii cu privire la apelurile declarate de inculpații A. și B..

Așadar, din succesiunea actelor anterior expusă rezultă că desfășurarea procedurii în apel a respectat cerințele legale, iar dezbaterile au avut loc în prezența procurorului, care a participat efectiv la termenul la care acestea au fost reluate.

Inculpatul a mai invocat și cazul de contestație prevăzut de art. 426 lit. h) din C. proc. pen. -instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă, apreciind că a fost audiat abia după trecerea unui interval de un an, deși dispozițiile procesual penal impun audierea acestuia la primul termen de judecată.

Analiza acestui caz de contestație reclamă examinarea actelor dosarului, relevante pentru stabilirea modalității în care s-a realizat audierea inculpatului:

Așadar, prin încheierea din 2 octombrie 2024, Înalta Curte, potrivit art. 420 alin. (4) C. proc. pen., i-a adus la cunoștință apelantului-inculpat posibilitatea de a da declarații în fața instanței de apel, însă apărătorul ales al inculpatului a arătat că se impune prorogarea chestiuni vizând audierea inculpatului și amânarea cauzei în vederea depunerii unei cereri de probe.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2024, apărătorul ales al inculpatului a solicitat amânarea cauzei și acordarea unui nou termen de judecată pentru a pregăti apărarea și a lua cunoștință de piesele dosarului, întrucât a fost angajată cu puțin timp înainte de începerea ședinței de judecată.

Prin încheierea din 11 decembrie 2024, apărătorul ales al inculpatului a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a solicitat amânarea cauzei, invocând imposibilitatea de prezentare din motive medicale, inculpatul nefiind de acord cu substituirea.

Prin încheierea din 12 ianuarie 2025, apelantul inculpat A. a învederat că dorește să formuleze o declarație în fața instanței de apel, însă după administrarea celorlalte probatorii în cauză.

Prin încheierea din data de 24 februarie 2025, a fost încuviințat proba cu înscrisuri și proba testimonială.

Prin încheierea din data de 26 martie 2025, în baza art. 420 alin. (4) C. proc. pen., raportat la art. 378 C. proc. pen. și art. 107 și urm. C. proc. pen., după ce i s-au adus la cunoștință prevederile art. 108 C. proc. pen., instanța de apel a procedat la ascultarea apelantului-inculpat A..

În acest context argumentativ, Înalta Curte constată că instanța de apel a urmărit în mod constant audierea inculpatului ori de câte ori aceasta a fost posibilă, iar împrejurarea că a fost audiat după trecerea unui interval de aproximativ un an de la momentul începerii judecății în apel nu este consecința unei omisiuni a instanței, ci rezultatul manifestării exprese de voință a inculpatului, care a solicitat audierea sa după administrarea probatoriului, motiv pentru care apreciază Înalta Curte că nu este incident cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. h) C. proc. pen.

Îndeplinirea formală a unei condiții, ca de exemplu indicarea unui caz de contestație în anulare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a căii de atac, or în cauză aspectele învederate de contestatorul A. au fost invocate formal și nu se circumscriu niciunui caz de contestație în anulare dintre cele expres și limitativ prevăzute de lege.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 185/A din data de 11 august 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală pronunțată în dosarul nr. x/2022.

Va obliga contestatorul persoană condamnată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 1044 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 185/A din data de 11 august 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală pronunțată în dosarul nr. x/2022.

Obligă contestatorul persoană condamnată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 1044 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 noiembrie 2025.