ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 508/2025

Ședința publică din data de 10 iulie 2025

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 17 iunie 2025, Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 250

2

C. proc. pen., a menținut măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanța din data de 02.07.2020 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoriei Bacău, asupra autovehiculului, a actelor de identificare și de înmatriculare și a cheii acestuia.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut că, prin Rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău la data de 07.07.2020, în dosarul cu nr. x/2020, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de șantaj, faptă prevăzută de art. 207 alin. (1) și (3) C. pen., constând în aceea că, în ziua de 02.12.2019, A. a constrâns persoana vătămată B., prin amenințări cu acte de violență, comunicându-i printr-o discuție purtată pe un sistem de comunicații electronice că-i va da cu acid pe față, că o va duce în pădure unde o va lega și nu va mai fi găsită de nimeni, că va pune băieții să o violeze și totodată că îi va face rău și familiei sale, pentru ca aceasta să îi înmâneze suma de 2000 de Euro, sub pretextul că A. ar fi achitat această sumă pentru a închiria o locuință în Italia unde urmau să locuiască împreună cu persoana vătămată.

În cursul urmăririi penale, prin ordonanța din data de 02.07.2020 a procurorului din cadrul Judecătoriei Bacău s-a dispus ridicarea de la inculpatul A. a autovehiculului, a actelor de identificare și de înmatriculare și a cheii acestuia, precum și instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului cu privire la toate aceste bunuri.

Cele dispuse prin ordonanță au fost puse în aplicare de către organele de cercetare penală din cadrul I.P.J. Botoșani la data de 03.07.2020, bunurile fiind ridicate și depuse în camera de corpuri delicte a I.P.J. Botoșani.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 250 C. proc. pen., potrivit cărora în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250

1

aplicându-se în mod corespunzător.

Conform art. 249 alin. (1) C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, potrivit alin. (2) din același articol.

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora, fie la cererea părții civile, fie din oficiu, astfel cum prevede art. 249 alin. (5) și (6) C. proc. pen.

S-a reținut că nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei autorități sau instituții publice ori unei alte persoane de drept public și nici bunurile exceptate de lege, astfel cum prevede art. 249 alin. (8) C. proc. pen.

Verificând temeinicia măsurii sechestrului asigurător luată asupra autovehiculului, a actelor de identificare și de înmatriculare și a cheii acestuia, instanța de apel a constatat că aceasta a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale și se mențin temeiurile care au determinat luarea acesteia.

Referitor la temeinicia și legalitatea măsurii asigurătorii s-a avut în vedere că inculpatul A. este judecat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj prev. de art. 2017 alin. (1) și (3) C. pen., susceptibilă de a produce pagube materiale persoanei vătămate.

S-a reținut că bunurile sus menționate au fost ridicate de la inculpat și nu fac parte din categoria bunurilor exceptate de lege.

Nu în ultimul rând, s-a avut în vedere că prezenta cauză se află în faza judecății, în etapa apelului, fiind amânată pronunțarea deciziei de către instanța de apel la data de 14.08.2025, iar probele administrate până în prezent susțin suspiciunea rezonabilă a implicării inculpatului în activitatea infracțională descrisă în actul de sesizare, motiv pentru care se justifică menținerea măsurii asigurătorii luate asupra autovehiculului, a actelor de identificare și de înmatriculare și a cheii acestuia, măsura fiind necesară în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot servi reparării pagubei produsă prin infracțiune.

Curtea a reținut că măsura asiguratorie are caracter proporțional, sens în care se are în vedere scopul pentru care aceasta a fost instituită, respectiv inclusiv pentru garantarea reparării pagubei produsă prin infracțiune.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat contestație inculpatul A., solicitând, în principal, să se constate încetate de drept măsurile asigurătorii, având în vedere că verificarea acestora s-a realizat de către instanța de apel cu depășirea termenului de 1 an prevăzut de art. 250

2

C. proc. pen., iar, în subsidiar, ridicarea măsurii asiguratorii întrucât aceasta nu mai este proporțională, iar durata acesteia a devenit excesivă.

Examinând încheierea atacată, prin raportare la criticile formulate, la dispozițiile legale incidente în materia măsurilor asigurătorii, precum și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, apreciază contestația formulată de inculpatul A. ca fiind neîntemeiată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestatorul critică încheierea pronunțată de Curtea de Apel Bacău, invocând, sub un prim aspect, nelegalitatea ei, derivată, în esență, din faptul menținerii măsurii asigurătorii în condițiile în care, urmare verificării cu depășirea termenului de 1 an prevăzut de 250

2

C. proc. pen., aceasta ar fi încetat de drept. Altfel spus, invocând caracterul de termen substanțial al reperului temporal susmenționat, contestatorul susține că sancțiunea nerespectării lui nu poate fi alta decât încetarea de drept a măsurii asigurătorii.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că în primul rând că măsura asiguratorie a fost verificată de instanța de apel în termenul de un an impus de dispozițiile legale.

Astfel, se constată că prin sentința penală nr. 1412 din 14.08.2024, Judecătoria Bacău, secția penală a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) și (3) C. pen.

De asemenea, în baza dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de persoana vătămată B..

În egală măsură, în baza dispozițiilor art. 397 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost menținută măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanța din data de 02.07.2020 a procurorului din cadrul Judecătoriei Bacău.

Astfel, se constată că verificarea măsurii asiguratorii de către instanța de apel la data de 17 iunie 2025 s-a realizat în termenul de 1 an prevăzut de dispozițiile art. art. 250

2

C. proc. pen. calculat de la momentul la care instanța de fond a dispus prin sentința apelată de procuror achitarea inculpatului și menținerea măsurii asiguratorii.

Mai mult, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 250

2

C. proc. pen. au fost introduse în fondul activ al legislației procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.

Aceste dispoziții legale instituie în sarcina organelor judiciare obligația de a verifica, din oficiu, subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în camera preliminară ori în cursul judecății.

Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestor prevederi legale rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, acesta vizând eficientizarea activității de urmărire penală și de judecată la nivel național.

Astfel, potrivit expunerii de motive la actul normativ susmenționat, justificarea inserării unui asemenea text de lege a fost următoarea:

"În practică, au mai fost semnalate cazuri în care Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depășind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficiența măsurilor aflate la dispoziția ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporționate. Astfel, cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spații, proprietatea unor terți de bună credință având calitatea de custode ai bunurilor, precum și cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuțiilor ANABI, avansate din bugetul instituției ar putea fi disproporționate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se a fi ineficientă. În plus, lipsa unei prevederi legislative exprese care să impună organelor judiciare verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii asigurătorii sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri, respectiv ridicarea măsurii dispuse a fost evidențiată de către procurori și judecători cu ocazia consultării acestora cu privire la consolidarea și eficientizarea sistemului național de recuperare a creanțelor provenite din infracțiuni".

Prin urmare, voința legiuitorului a fost aceea de a crea o obligație pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporționalității lor raportat la ingerința adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată și de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Legiuitorul nu a instituit, însă, în mod expres, și o consecință, în sens de sancțiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potențial neverificate în intervalul de timp impus.

Cu toate acestea, în această materie nu pot fi aplicate, prin analogie, prevederile art. 241 C. proc. pen., care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive, cele două categorii de măsuri procesuale având natură juridică și consecințe fundamental diferite asupra drepturilor individuale, astfel că exclud posibilitatea aplicării prin analogie a instrumentelor proprii unei instituții în cadrul celeilalte.

De aceea, câtă vreme o asemenea reglementare nu se regăsește în codificarea procesual penală și în privința măsurilor asigurătorii, situațiile de încetare de drept a măsurilor preventive prevăzute de art. 241 C. proc. pen. nu pot fi extinse, prin analogie, și în privința celor dintâi.

De altfel, pentru cele două categorii de măsuri procesuale legiuitorul a instituit condiții diferite de luare și menținere, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește posibilitatea încetării lor. Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe durata căruia pot fi luate și menținute și nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal.

În plus, textul în discuție (art. 241 C. proc. pen.) nu conține o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidență este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare și aplicare.

Mai mult, deși enumeră soluțiile pe care organul judiciar le poate pronunța cu ocazia examinării subzistenței temeiurilor care au justificat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, art. 250

2

C. proc. pen. nu face referire și la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menținerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Or, în condițiile în care textul de lege analizat nu reglementează consecințele pe care le-ar antrena o conduită contrară conținutului lui, este evident că termenele de 6 luni și de 1 an instituite prin acesta pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depășire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, atâta timp cât, așa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancțiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive și nu poate fi aplicată prin analogie și în cazul măsurilor asigurătorii.

O atare concluzie este susținută și de constatarea că, în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres o singură situație în care acestea încetează de drept, respectiv, în cazul în care în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii prin care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., persoana vătămată nu a introdus acțiune la instanța civilă [art. 397 alin. (5) C. proc. pen..].

De altfel, aceeași opinie a exprimat și Înalta Curte de Casație și Justiție în jurisprudența sa (încheierea din 21 martie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Completului de 5 Judecători penal, încheierea din 24 martie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, încheierea nr. 735 din 02 septembrie 2021, deciziile nr. 524/A din 25 mai 2021 și nr. 382 din 14 iunie 2022 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, etc).

Totodată, Înalta Curte constată că, în ipoteza examinată, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. pen., întrucât această dispoziție legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune, ab initio, ca măsura să aibă o durată determinată în timp.

Or, așa cum s-a arătat anterior, în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul nu a stabilit un termen maxim pe durata căruia pot fi luate/menținute, astfel că dispozițiile legale precitate nu-și găsesc aplicabilitate în materia de referință.

Prin urmare, raportat la cele ce preced, se apreciază că solicitarea contestatorului de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii ca urmare a neverificării lor în termenul de 1 an prevăzut de art. 250

2

C. proc. pen. este neîntemeiată.

Deopotrivă, Înalta Curte apreciază neîntemeiată și critica formulată în subsidiar de către contestatorul inculpat referitoare la lipsa de proporționalitate a măsurii, precum și a duratei excesive a acesteia.

Referitor la proporționalitatea dintre ingerința statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că aceasta trebuie analizată, în funcție de circumstanțele cauzei și natura ingerinței în discuție, prin raportare la mai mulți factori relevanți, precum durata măsurii și valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 07 aprilie 2020, paragr. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 87), necesitatea menținerii măsurii, având în vedere desfășurarea procedurii penale și consecințele acesteia asupra părții interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, paragr. 59), comportamentul reclamantului și al autorităților statului care intervin, prin raportare și la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 09 octombrie 2008, paragr. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanțe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, paragr. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 83 și 87). Raportat la complexitatea cauzei, ce a determinat administrarea unui amplu probatoriu în fond, dar și la stadiul procedurii judiciare în calea ordinară de atac a apelului, fără a exista vreo culpă a organului judiciar (nefiind depășită o durată rezonabilă), se apreciază că, la acest momentul procesual, în privința măsurii asigurătorii, se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului și interesul personal al inculpatului de a-și exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordăchescu împotriva României, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017).

În acest context, instanța de control judiciar constată că măsura asiguratorie dispusă față de inculpat este legală și temeinică în continuare. Înalta Curte are în vedere, natura acuzațiilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, respectiv infracțiunea de șantaj, precum și durata scursă de la momentul instituirii măsurii, care în raport de circumstanțele anterior indicate, nu poate susține o depășire a termenului rezonabil, până la soluționarea definitivă a cauzei măsura asiguratorie garantând repararea pagubei produse prin infracțiune.

Față de cele ce preced, se constată că încheierea atacată este legală și temeinică, astfel încât nu se impune reformarea acesteia, motiv pentru care, în temeiul art. art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 250

1

coroborat cu art. 250

2

C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din 17 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din 17 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 iulie 2025.