ÎCCJ, Secția penală

Asupra prezentului recurs în casație, constată următoarele:

I. Prin Sentința penală nr. 1215 din data de 31.05.2018 pronunțată de Judecătoria Bacău, s-au hotărât următoarele:

A fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice dată faptelor.

S-a luat act că persoanele vătămate nu s-au constituit părți civile în cauză.

II. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău, invocând netemeinicia soluției de achitare a inculpatului pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată.

III. Prin Decizia penală nr. 19 din data de 10.01.2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, (îndreptată prin încheierea din data de 06.02.2019), s-a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău împotriva Sentinței penale nr. 1215 din 31.05.2018 pronunțată de Judecătoria Bacău, s-a desființat, în întregime, hotărârea apelată, iar în rejudecare s-a dispus condamnarea inculpatului D., după cum urmează:

- pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 5 și art. 41 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare;

- pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, prev. de art. 207 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 și art. 41 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare și

- pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, prev. de art. 207 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 și art. 41 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor echivalent cu 1/3 din totalul celorlalte pedepse, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare.

În temeiul art. 864 C. pen. din 1969 a fost revocată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentința penală nr. 2400/2009 a Judecătoriei Bacău, care a fost adăugată la pedeapsa rezultantă aplicată în cauză, stabilindu-se, în final, o pedeapsă rezultantă de executat de 6 ani închisoare.

S-a luat act că persoanele vătămate nu s-au constituit părți civile în cauză.

În temeiul art. 72 C. pen. s-a dedus din pedeapsa rezultantă de executat aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la data de 03.12.2008 la data de 17.03.2009.

În temeiul art. 274 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata de cheltuieli judiciare către stat, în cuantum de 2.000 RON.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, sub aspectul împrejurărilor faptice de interes pentru soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, că, în pofida susținerilor contrare ale instanței de fond, probele administrate în cauză demonstrează, fără niciun dubiu, că: în noaptea de 16/17.10.2013, profitând de faptul că sistemul de închidere al autovehiculului marca x cu nr. x, aparținând persoanei vătămate A., parcat pe strada x din Bacău, era defect, inculpatul D. a pătruns în acesta, de unde a sustras un CD player marca B. și cartea de identitate a persoanei vătămate C., faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 5 și art. 41 alin. (1) C. pen. ulterior, atât în noaptea de 17/18.11.2013, cât și în ziua de 18.11.2013, a adresat persoanelor vătămate A. și C., în mod repetat, amenințări cu săvârșirea de acte păgubitoare constând în distrugerea actului de identitate al celei din urmă, precum și cu acte de violență, pentru a le determina să-i remită sume de bani în schimbul bunurilor sustrase, fapte care întrunesc elementele constitutive a două infracțiuni de șantaj, prev. de art. 207 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 și art. 41 alin. (1) C. pen.

Ca urmare, constatând că inculpatul D. se face vinovat de săvârșirea faptelor anterior descrise în perioada în care se afla în vigoare C. pen. din 1969, în aplicarea prevederilor art. 5 C. pen., instanța de apel a stabilit că legea penală mai favorabilă în cauză este noul C. pen.

În acest sens a notat că, în timp ce potrivit C. pen. din 1969, infracțiunea de furt calificat săvârșită de inculpat se încadrează în prevederile art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. g), alin. (2) lit. b), care stabilesc pentru această infracțiune pedeapsa cu închisoarea de la 3 ani la 15 ani, iar infracțiunea de șantaj se încadrează în dispozițiile art. 194 alin. (1), care o sancționează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni și 5 ani, potrivit noului C. pen., infracțiunea de furt calificat comisă de inculpat, incriminată prin dispozițiile art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, iar infracțiunea de șantaj, incriminată prin dispozițiile art. 207 alin. (1) și (3), este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.

A mai notat că, având în vedere faptul că cel mai mare dintre minimele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile deduse judecății este de 3 ani închisoare, potrivit vechiul C. pen., precum și împrejurarea că, fiind recidivist, comportamentul procesual al inculpatului nu este de natură a crea posibilitatea reținerii în beneficiul acestuia a unor circumstanțe atenuante, noul C. pen. este legea penală mai favorabilă în cauză.

În acest context, procedând la individualizarea judiciară a pedepselor prin prisma criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., instanța de apel a aplicat inculpatului pedepse în cuantum egal cu minimul special al pedepselor prevăzute de noul C. pen. pentru infracțiunile de furt calificat (prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen.) și, respectiv, șantaj în variantă agravată (prev. de art. 207 alin. (1) și (3) C. pen.), reținând în acest sens conduita procesuală a inculpatului, care nu a colaborat cu organele judiciare și nu s-a prezentat la judecată și modalitatea de săvârșire a faptelor, care indică un grad de pericol social concret ridicat.

Ulterior, reținând că faptele deduse judecății se află în concurs real, în aplicarea dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., instanța de apel a stabilit în sarcina inculpatului o pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare.

În fine, notând că inculpatul a comis faptele deduse judecății în termenul de încercare de 5 ani, pe durata căruia s-a suspendat sub supraveghere executarea pedeapsei de 3 ani închisoare aplicată acestuia prin Sentința penală nr. 636/2009 a Judecătoriei Bacău, în temeiul art. 864 C. pen. din 1969, instanța de apel a revocat suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei anterior menționate, dispunând adiționarea acestei pedepse la pedeapsa rezultantă stabilită în cauză, stabilindu-se astfel în sarcina inculpatului o pedeapsă de executat de 6 ani închisoare.

***

Împotriva Deciziei penale nr. 19 din data de 10.01.2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs în casație inculpatul D.

În motivarea căii de atac, inculpatul D. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în argumentarea căruia a susținut, în esență, că în apel a fost condamnat în alte limite decât cele legale întrucât, pe de o parte, raportat la Decizia nr. 368/2017 a Curții Constituționale, în condițiile în care cele două infracțiuni de șantaj ce i se impută au fost comise de aceeași persoană, cu același scop, împotriva aceluiași subiect pasiv și într-o perioadă scurtă de timp, în sarcina sa trebuia reținută o singură infracțiune de șantaj, în formă continuată (iar nu două), cu consecințele firești în plan sancționator.

Pe de altă parte, a susținut că, raportat la limitele de pedeapsă stabilite de C. pen. din 1969 pentru infracțiunea de șantaj ce i-a fost reținută în sarcină (situate între 6 luni și 5 ani închisoare), care sunt mai mici decât cele stabilite de noul C. pen. pentru aceeași infracțiune (situate între 2 ani și 7 ani închisoare), legea penală mai favorabilă în cauză era, în mod evident, cea veche.

Pentru argumentele prezentate, recurentul a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei atacate și pronunțarea unei soluții cu "aplicarea dispozițiilor legale în vigoare".

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 7 iunie 2019, sub nr. x/2017, fixându-se termen pentru verificarea admisibilității în principiu a cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 27 septembrie 2019.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul D. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din 27 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării ei pe fond.

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casație, 25 octombrie 2019, Înalta Curte a luat concluziile acuzării și apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul D. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În aceste coordonate de principiu, evaluând prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că inculpatul D. a invocat, ca unic motiv de recurs în casație, dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., susținând că în apel i s-au aplicat pedepse în afara limitelor legale atât ca urmare a greșitei încadrări juridice dată infracțiunilor de șantaj reținute în sarcina sa, cât și a greșitei aplicări a dispozițiilor art. 5 C. pen. referitoare la stabilirea legii penale mai favorabile.

Critica privind greșita încadrare juridică dată infracțiunilor de șantaj reținute în sarcina sa a fost argumentată pe aspectul că, date fiind statuările Curții Constituționale cuprinse în Decizia nr. 368/2017 (publicată în M.Of. nr. 566/17.07.2017) referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (1) și ale art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., în sarcina recurentului trebuia reținută o singură infracțiune de șantaj, în formă continuată, întrucât cele două fapte ce i se impută au fost comise de aceeași persoană, cu același scop, împotriva aceluiași subiect pasiv și într-o perioadă scurtă de timp.

Critica privind greșita stabilire, de către instanța de apel, a legii penale mai favorabile în cauză a fost argumentată pe aspectul că, limitele de pedeapsă stabilite de C. pen. în vigoare pentru infracțiunea de șantaj fiind în mod evident mai mari decât cele stabilite de C. pen. din 1969, acesta din urmă are caracter de lege penală mai favorabilă în cauză.

Aceste critici nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care este incident numai în situația în care pedeapsa stabilită de către instanța de apel, prin raportare la toate normele de drept substanțial relevante pentru tratamentul sancționator, este nelegală.

În jurisprudența constantă a instanței supreme s-a stabilit că pot fi încadrate în dispozițiile legale menționate erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancțiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator. În toate cazurile însă, legalitatea sancțiunilor a fost examinată prin raportare la încadrarea juridică dată faptei prin decizia definitivă și la legea penală mai favorabilă, astfel cum au fost stabilite prin hotărârea recurată. (relevante în acest sens sunt Deciziile nr. 66, 230, 246, 249, 250, 267, 367 din 2014; nr. 27, 32, 75, 115, 124, 349, 404 din 2015; nr. 51, 63, 327, 522, 554 din 2016; nr. 23, 150 din 2017 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, publicate, www.x.ro).

În consecință, în incidența cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., legalitatea pedepselor aplicate în apel este verificată exclusiv prin raportare la încadrarea juridică și la legea penală mai favorabilă stabilite prin hotărârea atacată, criticile privind nelegalitatea pedepsei, urmare a greșitei stabiliri a încadrării juridice dată faptelor, respectiv, a greșitei stabiliri a legii penale mai favorabile, excedând controlului jurisdicțional ce poate fi exercitat în prezentul cadru procesual.

Încadrarea juridică a faptei este operațiunea de stabilire a corespondenței între fapta pretins comisă și modelul abstract rezultat din norma de incriminare incidentă, cu reținerea normelor generale aplicabile (privind participația și cauzele de atenuare sau agravare a răspunderii penale).

Deopotrivă, aplicarea principiului mitior lex este o operațiune complexă, indisolubil legată de fapta comisă și autorul ei, prin care, în urma comparării atât a condițiilor de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și a celor referitoare la pedeapsă, stabilite în legi penale succesive, instanța stabilește în cazul concret dedus judecății care dintre legi este mai favorabilă.

Ca urmare, atât stabilirea încadrării juridice a faptei, cât și a legii penale mai favorabile sunt operațiuni care intră în atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt și în drept), iar nu al instanței învestite în calea extraordinară de atac a recursului în casație, motiv pentru care nu pot fi cenzurate prin prisma vreunuia dintre cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

Acesta este motivul pentru care nici criticile recurentului inculpat D. prin care se invocă, punctual și interdependent, greșita încadrare juridică dată faptelor de șantaj reținute în sarcina sa, raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 368/2017, respectiv, greșita decelare a legii penale mai favorabile în cauză, exclusiv prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute în legi penale succesive pentru aceeași infracțiune, nu pot fi supuse cenzurii instanței în prezentul cadru procesual.

În consecință, fără a proceda la analiza lor, Înalta Curte notează doar că, deși, ca efect al deciziei instanței de contencios constituțional anterior menționată, prin care s-a constatat neconstituționalitatea sintagmei "și împotriva aceluiași subiect pasiv" cuprinsă în definiția legală a infracțiunii continuate prev. de art. 35 alin. (1) C. pen., această condiție de existență a infracțiunii continuate presupune decelarea unei compatibilități limitate între infracțiunea continuată și pluralitatea de subiecți pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reținută de la caz la caz de instanțele judecătorești, reținerea acestei forme de unitate legală de infracțiune se raportează, în mod necesar, și la îndeplinirea altor condiții vizând: pluralitatea de acțiuni sau inacțiuni săvârșite la diferite intervale de timp; omogenitatea juridică a acțiunilor sau inacțiunilor; unitate de subiect activ; unitate de rezoluție infracțională. Ca urmare, în lipsa îndeplinirii oricăreia dintre aceste condiții, forma continuată a infracțiunii nu poate fi reținută.

Totodată, notează că, în cazul concursului de infracțiuni, aplicarea principiului mitior lex presupune o evaluare globală, a tuturor infracțiunilor deduse judecății, prin prisma criteriilor de stabilire a legii penale mai favorabile, decelarea acesteia neputându-se raporta numai la o parte din obiectul acuzației.

În acest context, evaluând legalitatea pedepselor aplicate recurentului D. prin hotărârea atacată, prin raportare la încadrarea juridică dată faptelor, limitele de pedeapsă și tratamentul sancționator prevăzut de C. pen. în vigoare, stabilit de instanța de apel ca fiind lege penală mai favorabilă și, deci, aplicabil în speță, Înalta Curte constată că nu se identifică situații de aplicare a pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Conform art. 207 alin. și 3 C. pen., infracțiunea de șantaj este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, context în care se constată că pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată recurentului în apel pentru această infracțiune, se situează în limitele prevăzute de lege.

În ceea ce privește infracțiunea de furt calificat prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., aceasta este sancționată cu pedeapsa de la 1 la 5 ani închisoare. Ca urmare, pedeapsa de 1 an închisoare aplicată recurentului în apel pentru această infracțiune se înscrie în limitele prevăzute de lege.

În cadrul aceleiași evaluări constată că pedeapsa rezultantă de 3 ani aplicată recurentului îndeplinește condiția de legalitate raportat la dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., fiind rezultatul adiționării la pedeapsa cea mai grea dintre cele contopite, de 2 ani închisoare, a sporului de 1/3 din restul pedepselor (3 ani), respectiv, 1 an închisoare.

În fine notează că, în contextul săvârșirii, de către inculpatul D., a infracțiunilor deduse judecății, în termenul de încercare de 5 ani, pe durata căruia s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei de 3 ani închisoare aplicată acestuia prin Sentința penală nr. 636/2009 a Judecătoriei Bacău, în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 864 C. pen. din 1969 și, respectiv, a dispozițiilor art. 43 C. pen., pedeapsa finală de executat stabilită de instanța de apel fiind rezultatul adiționării la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare a pedepsei anterioare rămasă neexecutată (3 ani închisoare).

Pentru considerentele prezentate, constatând neîntemeiate criticile formulate de recurentul inculpat D., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de acesta împotriva Deciziei penale nr. 19 din 10 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Urmare acestei soluții, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., va dispune ca onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, să fie plătit din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul D. împotriva Deciziei penale nr. 19 din 10 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, se plătește din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 octombrie 2019.

GGC - NN