ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 18 martie 2025

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 308 pronunțată de Judecătoria Mediaș la data de 18.12.2023, cu privire la recurentul inculpat A., s-au hotărât următoarele:

I. În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, și Decizia ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din 25.10.2022, art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului:

- A.- pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. - cu referire la ultimul act material- octombrie 2015.

S-a constatat că inculpatul a fost reținut pentru 24 ore în perioada 23.11.2015-24.11.2015, și s-a aflat sub măsura arestului preventiv potrivit încheierii penale nr. 127/CC/25/26.11.2015 pronunțată de Judecătoria Mediaș în dosar penal x/2015 și sub măsura arestului la domiciliul dispusă de Tribunalul Sibiu prin încheierea penală 66/DCL/02.12.2015.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel partea civilă S.N.G.N. ROMGAZ S.A - Sucursala de Intervenții, Reparații Capitale și Operații Speciale la Sonde SIRCOSS și inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 719/2024 din data de 06 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția Penală, s-au dispus următoarele:

I. S-a respins, ca neîntemeiată excepția tardivității căii de atac a apelului declarate de partea civilă S.N.G.N. ROMGAZ S.A - Sucursala de Intervenții, Reparații Capitale și Operații Speciale la Sonde SIRCOSS, împotriva sentinței penale nr. 308/2023 pronunțate de Judecătoria Mediaș la data de 18.12.2023 în dosarul nr. x/2017, invocată de inculpații intimați B. și C. prin apărător ales.

II. În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Mediaș, inculpatul A. și partea civilă S.N.G.N. ROMGAZ S.A - Sucursala de Intervenții, Reparații Capitale și Operații Speciale la Sonde SIRCOSS, împotriva sentinței penale nr. 308/2023 pronunțate de Judecătoria Mediaș la data de 18.12.2023 în dosarul nr. x/2017.

Împotriva deciziei penale nr. 719/2024 din data de 06 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția Penală, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 12 decembrie 2024, data plicului.

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul A. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

A apreciat că în cauză se impunea achitarea inculpatului în baza art. 16 alin. (1) lit. a), b), c) C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, întrucât nu există probe din care să rezulte vinovăția acestuia și nu există prejudiciu.

În opinia recurentului-inculpat, instanțele de fond au aplicat în mod greșit dispozițiile art. 175 C. pen. coroborat cu art. 308 C. pen., reținând referitor la calitatea specială a făptuitorului în cazul infracțiunii de delapidare, respectiv calitatea de funcționar public, că aceasta se aplică și persoanelor care exercită o însărcinare, cu sau fără remunerație, în serviciul unei persoane fizice prevăzute de art. 175 alin. (2) C. pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice.

În acest context, a precizat că inculpatul nu are calitatea de funcționar public, nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de art. 175 alin. (1) lit. a), b), c) C. pen. și nici din categoria persoanelor prevăzute de art. 175 alin. (2) C. pen., astfel că a apreciat că nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 308 C. pen.

Așadar, a învederat că inculpatul avea doar calitatea de șofer angajat la partea civilă, lucrând și în calitate de operator măsurător special sonde la Sucursala de Intervenții și Reparații capitale și operații speciale la sonde D., cu capital privat și nu în cadrul unei regii autonome. Cardul pe care inculpatul îl deținea pentru procurarea benzinei necesare efectuării măsurătorilor nu era nominal, astfel că, în opinia sa, împrejurarea că inculpatul completa foile de parcurs în vederea efectuării pontajului în baza căruia era plătit nu îl transformă automat în funcționar public, gestionar sau administrator al bunurilor părții civile, aspect ce reiese și din atribuțiile inserate în fișa postului.

A mai susținut că noțiunea de gestionar are o semnificație juridică precisă, iar a considera că orice persoană care desfășoară o activitate asemănătoare este gestionar, astfel cum au considerat instanțele ierarhic inferioare, înseamnă a extinde nejustificat aplicarea textului de incriminare.

Un alt aspect invocat de recurentul inculpat vizează împrejurarea că, în raport de probatoriul administrat în cauză și ignorat de instanțele de fond, s-a stabilit că prin efectuarea activității sale, recurentul inculpat nu a provocat niciun prejudiciu părții civile. În acest sens, a amintit expertiza contabilă efectuată în cauză și necontestată de partea civilă, respingerea cererii de constituire parte civilă, bilanțul contabil al părții civile din care rezultă că nu au fost constatate lipsuri sau plusuri în gestiunea societății în ceea ce privește folosirea carburantului.

A opinat în sensul că atât timp cât nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu în patrimoniul părții civile, nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiective ale infracțiunii de delapidare constând în însușirea, folosirea, traficarea în interesul său de către inculpat de bani, valori sau alte bunuri, fiind de neconceput o îmbogățire a inculpatului fără o sărăcire concomitentă a părții civile egale cu banii sau valorile însușite.

În acest sens, a învederat că deși infracțiunea de delapidare este reglementată în cuprinsul capitolului referitor la infracțiuni de corupție și serviciu, aceasta are și un pronunțat caracter patrimonial, astfel că în mod greșit Curtea a respins apelul inculpatului, apreciind că pentru existența infracțiunii de delapidare nu este necesară producerea unui prejudiciu în patrimoniul părții civile.

Valoarea socială principală protejată de art. 295 C. pen. sunt relațiile de serviciu, iar valoarea secundară este reprezentată de relațiile de natură patrimonială din cadrul raporturilor de serviciu împotriva faptelor de însușire, folosire, traficare a bunurilor persoanei juridice publice sau private.

În acest context, a precizat că atât prin Decizia nr. 256/2017, cât și prin Decizia nr. 15/2024 a Înaltei Curți, infracțiunea de delapidare are ca obiect juridic special relațiile de serviciu care implică o corectă gestionare și administrare a bunurilor mobile din patrimoniul persoanei juridice, iar ca obiect material bani, valori sau alte bunuri, astfel că impune și existența unui prejudiciu.

În cadrul cererii de recurs în casație, inculpatul a mai invocat și inexistența unui probatoriu apt de a conduce la o soluție de condamnare. Astfel, a precizat că a fost trimis în judecată în baza unor presupuneri ale organelor de cercetare penală, potrivit cărora inculpatul ar fi sustras la fiecare transport o cantitate de motorină, fără a se dovedi concret ce cantitate de motorină a sustras recurentul inculpat la fiecare deplasare cu autospeciala părții civile în interes de serviciu.

Un alt motiv al recursului în casație vizează lipsa pericolului public a faptei săvârșite de inculpat, având în vedere că partea civilă a angajat răspunderea disciplinară a inculpatului, apreciind că fapta săvârșită de inculpat constituie abatere disciplinară, sancțiunea aplicabilă fiind desfacerea contractului de muncă.

Prin încheierea din data de 18 februarie 2025, Înalta Curte a admis cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A., numai sub aspectul motivelor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în raport de soluția de încetare a procesului penal dispusă de instanța de fond și menținută de instanța de apel).

Analizând cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speță, recurentul inculpat A. a invocat cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Ca atare, motivele de casare invocate de recurentul inculpat trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, în susținerea cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. prin raportare și la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a formulat critici subsumate, în esență, următoarelor chestiuni:

- neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de delapidare generată de lipsa calității de funcționar public a inculpatului și inexistența prejudiciului;

- imposibilitatea atragerii răspunderii penale, ca urmare a aplicării unei sancțiuni disciplinare.

1.1. Neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de delapidare generată de lipsa calității de funcționar public a inculpatului.

Cu titlu preliminar, constată Înalta Curte că situația de fapt valorificată și reținută cu titlu definitiv de instanța de apel constă în aceea că în perioada 01.07.2015-22.11.2015, în baza aceleiași rezoluții infracționale și având calitatea de conducător auto cu atribuții de gestionar al cardului de alimentare și al motorinei din rezervorul autospecialelor cu nr. de înmatriculare x și y, a sustras, a comercializat și a folosit pentru uz personal cantitatea totală de 432 litri motorină.

Potrivit dispozițiilor art. 295 din C. pen., constituie infracțiunea de delapidare, "Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează."

Evaluând susținerile inculpatului din perspectiva conținutului constitutiv al infracțiunii de delapidare, Înalta Curte reține că subiectul activ este dublu circumstanțiat, în sensul că acesta trebuie să aibă atât calitatea de funcționar public, cât și pe cea de administrator sau gestionar al bunurilor instituției sau unității.

Așadar, autor al infracțiunii de delapidare poate fi numai un funcționar public care gestionează sau administrează bunurile unei persoane juridice, prin urmare subiectul activ este calificat prin dubla calitate de funcționar public și de gestionar sau administrator al unor bunuri aparținând unei persoane juridice.

Potrivit art. 175 alin. (1) și (2) din C. pen., funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești, exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură, exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia sau exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

În raport de aceste considerații, se constată că recurentul inculpat A. a săvârșit fapta în calitatea sa de operator măsurător speciale sonde, în cadrul persoanei juridice cu capital majoritar de stat ROMGAZ S.A. Mediaș, cu sarcini de șofer autocamion, fiind îndeplinită exigența cerută de norma de incriminare privind calitatea de funcționar public a inculpatului.

Deopotrivă, reține Înalta Curte că potrivit art. 1 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenților economici, autorităților sau instituțiilor publice, "Gestionar (...) este acel angajat al unei persoane juridice prevăzute la art. 176 din C. pen. care are ca atribuții principale de serviciu primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosința sau deținerea, chiar temporară, a acesteia."

Însă, noțiunea de gestionar nu se limitează la definiția dată de art. 1 din Legea nr. 22/1969, art. 31 din același act normativ extinzând sfera răspunderii și la gestionarii de fapt, respectiv la "angajatul care primește, păstrează și eliberează bunuri fără a avea calitatea de gestionar în înțelesul articolului 1".

În acest context, constată Înalta Curte că recurentul inculpat A. avea și atribuții de gestionar, având în vedere că în calitate de șofer, avea asupra sa cardul de alimentare cu motorină al autospecialei, întocmind și foile de parcurs, chiar dacă acest aspect nu este menționat expres în actele care îi reglementează activitatea (fișa postului),

Astfel cum rezultă din situația de fapt reținută cu titlu definitiv de instanța de apel, fiecare autospecială avea alocat un card de carburant care era la dispoziția șoferului și a șefului de echipaj, cu scopul de a alimenta autocamionul și motorul auxiliar al acestuia pentru îndeplinirea misiunilor la sonde, nefiind astfel o gestiune clasică, cu stocuri de motorină fixe, ci exista un card de carburant care permitea achiziția din benzinării a motorinei necesare deplasării autospecialei la sonde și desfășurarea operațiunilor speciale la sonde.

Gestiunea era așadar una de fapt tocmai pentru că în baza cardului, cantitatea stocului de motorină din rezervor se modifica ori de câte ori era nevoie, iar consumul se efectua în raport de distanța parcursă și de orele lucrate efectiv.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că cerința din norma de incriminare privind dubla circumstanțiere a subiectului activ, de funcționar public și de gestionar, este îndeplinită în cauză, motiv pentru care se va aprecia că din această perspectivă, motivul de recurs în casație apare ca nefondat.

1.2. Neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de delapidare generată de inexistența prejudiciului.

Infracțiunea de delapidare este prevăzută în cadrul titlului V al Părții speciale - Infracțiuni de corupție și de serviciu, capitolul II - Infracțiuni de serviciu, art. 295 din C. pen., și este incriminată într-o variantă-tip, o variantă atenuată și alta agravată și face parte din grupa de infracțiuni de serviciu alături de abuzul în serviciu, purtarea abuzivă, neglijența în serviciu, obținerea ilegală de fonduri, folosirea abuzivă a funcției în scop sexual, uzurparea funcției, violarea secretului corespondenței și alte infracțiuni apreciate de legiuitor ca aducând atingere relațiilor de serviciu.

Valoarea socială principală pe care textul art. 295 din C. pen. o protejează este reprezentată de relațiile de serviciu, conform poziționării infracțiunii de delapidare în capitolul intitulat "Infracțiuni de serviciu", asigurându-se, în primul rând, o normală desfășurare a serviciului.

Pe plan secundar, norma vine să confere protecție relațiilor de natură patrimonială din cadrul raporturilor de serviciu, împotriva faptelor de însușire, folosire, traficare a bunurilor persoanei juridice publice ori private - subiect pasiv al infracțiunii, de către gestionarii sau administratorii acestora.

Problematica referitoare la cerința existenței unui prejudiciu, ca element constitutiv al infracțiunii de delapidare a fost tranșată de Înalta Curte prin Decizia nr. 15 din 16 septembrie 2024 pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicat în M. Of. al României nr. 1058 din 22 octombrie 2024, statuându-se cu valoare de principiu, că anterior modificării textului de incriminare prevăzut de art. 295 C. pen., prin Legea nr. 200/2023, "135.valoarea socială protejată de norma în discuție era patrimoniul, datorită poziționării sale în cadrul infracțiunilor contra patrimoniului, și, deși era acceptat în literatura de specialitate că există o a doua valoare socială - relațiile de serviciu -, căreia i se aduce protecție prin incriminarea delapidării, nu a fost încadrată și în altă categorie de infracțiuni

.

Raportând aceste considerații de principiu cauzei de față, reține Înalta Curte că în raport de valoarea socială protejată, sub aspectul întrunirii elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de delapidare este necesară existența unei conduite abuzive a inculpatului din perspectiva îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, în speță, prin însușirea surplusului de combustibil destinat mașinii pe care își desfășura activitatea de șofer pentru societatea-partea civilă, iar chestiunea prejudiciului ori producerii unei pagube nefiind unul din elementele constitutive ale infracțiunii.

Prin motivele de recurs în casație formulate, recurentul inculpat a criticat decizia penală și din perspectiva greșitei rețineri a răspunderii penale pentru fapta sa, deși acesta a fost sancționat disciplinar, prin desfacerea contractului de muncă.

Practic, recurentul inculpat apreciază că soluția de condamnare pentru infracțiunea de delapidare ar reprezenta o dublă sancțiune, în raport de sancțiunea disciplinară dispusă deja împotriva sa de către partea civilă.

În aceste coordonate, apreciază Înalta Curte că susținerile recurentului inculpat s-ar putea subsuma unei eventuale încălcări a principiului ne bis in idem în prezenta cauză, prin suprapunerea răspunderii penale cu răspunderea disciplinară.

Or, potrivit principiul ne bis in idem, astfel cum este prevăzut în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și în art. 6 C. proc. pen., acesta corespunde cerințelor de echitate și securitate juridică și garantează persoanei condamnate că nu mai poate fi urmărită ori pedepsită penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform normelor legale și procedurale penale ale statului.

În dreptul intern, acest principiu este reglementat în cuprinsul art. 6 C. proc. pen., potrivit cu care "nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă chiar și sub o altă încadrare juridică".

Principiul "ne bis in idem" este indisolubil legat de principiul autorității de lucru judecat care operează numai în cazul în care, cu privire la o persoană, s-a desfășurat o judecată penală pentru o anumită faptă considerată infracțiune.

În acest sens, pentru existența autorității de lucru judecat, în materie penală, se cere existența a două elemente identice, între cauza judecată definitiv și cauza ce urmează a fi soluționată, și anume: identitate de persoană și identitate de obiect. Or, există autoritate de lucru judecat doar atunci când acțiunea penală a fost stinsă definitiv.

În ceea ce privește sintagma "hotărâre definitivă" aceasta trebuie înțeleasă în sensul existenței unei hotărâri prin care se rezolvă definitiv fondul cauzei, o soluție prin care se stinge definitiv acțiunea penală.

În acest context argumentativ, Înalta Curte consideră că nu sunt întemeiate criticile inculpatului, întrucât în cauză prin sancționarea sa disciplinară nu a avut loc o dublare a procedurilor penale, nefiind în prezența a două hotărâri definitive prin care s-a soluționat acțiunea penală. Fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare.

Baza factuală astfel cum a fost reținută de instanța de apel, respectiv modalitatea concretă în care inculpatul a acționat, se suprapune riguros peste elementele de tipicitate ale infracțiunii de delapidare, atât instanța de fond, cât și cea de apel reținând în mod corect, că acțiunile inculpatului se circumscriu ilicitului penal, fără ca sancționarea disciplinară a inculpatului să împieteze în vreun fel tragerea sa la răspundere penală.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 719/2024 din data de 06 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția Penală.

Va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurentul-inculpat A. și intimații-inculpați E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., în sumă de 720 RON fiecare, vor rămâne în sarcina statului.

Onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații-inculpați C. și B., în cuantum de 180 RON fiecare, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 719/2024 din data de 06 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția Penală.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurentul-inculpat A. și intimații-inculpați E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., în sumă de 720 RON fiecare, rămân în sarcina statului.

Onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații-inculpați C. și B., în cuantum de 180 RON fiecare, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 martie 2025.