ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 8 mai 2025

Deliberând asupra apelurilor ce fac obiectul cauzei, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 66 din data de 02 aprilie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., art. 76 din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa principală de 1 an și 4 luni închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., pe o durată de 1 an, pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu.

A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen.

În baza art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. și art. 76 din C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedepsele stabilite în pedeapsa cea mai grea de 1 an și 4 luni închisoare la care se adaugă sporul de 1/3 din pedeapsa de 9 luni închisoare și a aplicat pedeapsa principală rezultantă de 1 an și 7 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. pe o durată de 1 an și pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen.

În baza art. 91 alin. (1) din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an și 7 luni închisoare aplicată inculpatului A., pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, perioadă în care inculpatul a fost obligat să respecte obligațiile prevăzute de art. 93 alin. (1), alin. (2) lit. d), alin. (3) din C. pen.

A atras atenția inculpatului asupra disp. art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

A dispus ca executarea pedepsei accesorii să se efectueze în condițiile art. 65 alin. (3) din C. pen., iar executarea pedepsei complementare în condițiile art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

În baza art. 320 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpata B. la pedeapsa de 10 luni închisoare, în detenție, pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., a dispus anularea înscrisurilor false, respectiv: declarația nr. 385/19.02.2019, încheierea finală nr. 123/2019/26.02.2019 și certificatul de moștenitor nr. x/26.02.2019 (aflate în volumul II dos u.p)

În temeiul art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de către partea civilă C. și a obligat în solidar pe inculpați la plata sumei de 15.000 RON, cu titlu de daune morale, și 1.138,5 RON, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat pe inculpați la plata sumei de 1600 RON fiecare, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală și faza de judecată.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că inculpatul A. a săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu, prev. de art. 297 din C. pen., constând în aceea că, la data de 19.02.2019, în calitate de notar public, cu știință, nu a menționat-o pe partea civilă C. ca fiind moștenitoarea mamei sale, D., în cuprinsul certificatului de moștenitor nr. x/26.02.2019, acționând cu forma vinovăției cerută de lege- intenție directă, în sensul că a prevăzut rezultatul faptei sale și l-a urmărit, neîndeplinindu-și obligația legală prevăzută de dispozițiile art. 85 teza a II-a, art. 90 alin. (2) și art. 91 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, respectiv aceea de a proceda la verificarea și stabilirea identității părții, înainte de autentificarea înscrisului, astfel încât să se asigure că persoana care participă la încheierea actului și îl semnează este aceeași cu persoana menționată în cuprinsul actului respectiv, constatând că cea care s-a prezentat la sediul biroului său nu este C. și acceptând ca această persoană, respectiv inculpata B., să semneze în locul persoanei vătămate C. declarația de renunțare la succesiune pe care a autentificat-o apoi prin încheierea nr. 385/19.02.2019, cât și obligația legală prevăzută de art. 86 rap. la art. 140 și art. 141 din Legea nr. 36/1995, respectiv aceea de a refuza îndeplinirea actului notarial, în speță redactarea și autentificarea declarației de renunțare la moștenire, deși a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile legale, întrucât persoana care s-a prezentat în fața sa nu era numita C..

S-a mai reținut că același inculpat a săvârșit și infracțiunea de fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, în perioada 19.02.2019-26.02.2019, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în calitate de notar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu:

- a falsificat încheierea de autentificare a declarației nr. 385 la data de 19.02.2019, atestând în mod nereal în cuprinsul acesteia faptul că în fața sa s-a prezentat C. care, după ce a citit actul, a declarat că i-a înțeles conținutul, că cele scrise în act reprezintă voința sa, a consimțit la autentificarea înscrisului și a semnat unicul exemplar, precum și toate anexele, deși știa că C. nu a fost prezentă în biroul notarial și nu a semnat declarația respectivă;

- a falsificat încheierea finală nr. 123/2019 la data de 26.02.2019, întrucât a consemnat în fals în cuprinsul acesteia că, în calitate de notar public, a constatat că C. este străină de succesiune prin renunțare în termen, conform declarației autentificate sub nr. x/19.02.2019, deși știa că C. nu a renunțat la moștenire și nu a semnat declarația respectivă;

- a falsificat certificatul de moștenitor nr. 85 la data de 26.02.2019 consemnând în fals în cuprinsul acestuia faptul că C. a renunțat la succesiune, conform art. 1120 din C. civ. și potrivit declarației autentificate sub nr. x/19.02.2019, deși știa că C. nu a renunțat la moștenire și nu a semnat declarația respectivă.

Totodată, curtea de apel a reținut că inculpata B. a săvârșit infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, la data de 19.02.2019, a semnat, în fals, în locul părții civile C., declarația autentificată prin încheierea nr. 385/19.02.2019 de către notarul public A..

În argumentarea acestei soluții, instanța de fond a reținut că situația de fapt reiese din coroborarea următoarelor mijloace de probă: declarațiile date de martorii E., F., G., H., I., J., K., L. și M., succesiunea lucrărilor notariale instrumentate în ceea ce privește modul de lucru al inculpatului A., declarațiile inculpaților, expertiza criminalistică întocmită în faza de urmărire penală, declarațiile persoanei vătămate C..

În esență, instanța de fond a reținut că, în cursul lunii februarie 2019, tatăl părții civile, numitul E., a solicitat deschiderea procedurii succesorale notariale după defuncta D. (soția sa), Biroului notarial A., fiind depusă sesizarea pentru deschiderea procedurii succesorale (Anexa 24), înscris ce se eliberează o singură dată la cererea moștenitorilor (succesibililor) prezumtivi ai defunctului.

S-a mai reținut că Anexa 24 reprezintă un act administrativ ce nu este apt a atesta calitatea de moștenitor sau dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile deținute de defunct.

Potrivit acestui document, moștenitorii defunctei D. ar fi: E. -în calitate de soț supraviețuitor și K., C., L.- în calitate de fiice.

Cele două fiice K. și L. au dat declarații de renunțare la moștenire în fața inculpatului (la o dată ulterioară și a 4-a fiică, G.).

În schimb, în ceea ce o privește pe numita C., care, în intervalul 03.05.2017-18.12.2021, s-a aflat în detenție în Penitenciarul pentru femei N., inculpatul a acceptat ca în locul acesteia să semneze declarația de renunțare la moștenire autentificată sub nr. x/19.02.2019, coinculpata B., fiind încălcate, astfel, dispozițiile art. 85 teza a II-a, art. 90 alin. (2) și art. 91 alin. (1) din Legea nr. 36/1996, care îl obligau să refuze autentificarea declarației de renunțare la moștenire, în condițiile în care inculpata B. nu i-a prezentat cartea de identitate în original, acceptând, totodată, ca la dosarul succesoral nr. x/2019 să fie depusă o fotocopie a cărții de identitate seria x nr. x (titular partea civilă C.), care prezintă degradări și urme de pliere.

Ulterior, inculpatul, în baza declarațiilor de renunțare la moștenire, a întocmit certificatul de moștenitor nr. x/26.02.2019, prejudiciind-o pe partea civilă C., prin înlăturarea acesteia de la moștenirea mamei sale.

În baza acestui certificat de moștenitor, bunurile succesorale au fost înstrăinate prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/22.08.2019, în favoarea martorei J..

În ceea ce privește modul de lucru al inculpatului, respectiv procedura adoptată în cazul sesizării cu dezbaterea unei succesiuni, instanța de fond a reținut următoarea succesiune a evenimentelor:

- inițial, la sediul biroului notarial, s-a prezentat martorul H., interesat în cauză pentru a obține informații cu privire la deschiderea unei moșteniri;

- ulterior, la sediul biroului notarial, s-a prezentat numitul E., soțul supraviețuitor al defunctei D.;

- la data de 04.02.2019, martorele K. și L., descendentele de gradul I ale defunctei D., s-au prezentat la biroul notarial, unde au declarat că renunță la succesiunea mamei lor;

- în vederea autentificării declarațiilor, inculpatul a procedat la identificarea martorelor, cărora li s-au solicitat cărțile de identitate în original, s-au efectuat copii xerox de pe acte de către angajații biroului notarial.

Astfel, instanța de fond a reținut că, în condițiile în care celelalte acte aflate în dosarul succesoral se regăsesc în xerocopii realizate chiar de către biroul notarial, așa cum se procedează de fiecare dată după cum au arătat angajații biroului notarial, nelegalitatea faptelor inculpatului, sub aspectul încălcării prevederilor art. 85 din Legea nr. 36/1995, este evidentă, deoarece în situația părții civile C., inculpatul a înțeles să ignore aceste obligații, acceptând ca declarația de renunțare la moștenirea defunctei D. să fie semnată de o terță persoană, respectiv de către inculpata B., cu încălcarea art. 975, art. 1120, art. 1121, din C. civ.

Sub aspectul laturii subiective, instanța de fond a constatat că prin modalitatea în care a acționat, atestând, în mod nereal, cu știință, că partea civilă C. a renunțat la moștenire (în condițiile în care în fața sa s-a prezentat inculpata B.), inculpatul A. a comis fapta cu forma de vinovăție cerută de lege, respectiv intenția directă.

Totodată, s-a reținut că inculpata B. a semnat declarația de renunțare la moștenire prin contrafacerea subscrierii, respectiv aplicarea unei semnături care a dat aparența că este a celei îndrituită să semneze -moștenitoarea C., fapta fiind săvârșită cu intenție directă.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei, curtea de apel a reținut că, deși inculpatul A. nu a recunoscut comiterea faptelor, astfel cum au fost prezentate în actul de sesizare și constatate de instanță, pe baza probatoriului administrat, circumstanțele personale ale acestuia, cu referire la lipsa antecedentelor penale, cariera profesională îndelungată, conduita bună în cadrul comunității, conduita procesuală de a se prezenta de fiecare dată în fața instanței, sunt elemente care justifică reținerea în favoarea sa a circumstanțelor atenuante prev. de art. 74 din C. pen., fiind împrejurări favorabile inculpatului, ce urmează a fi valorificate de către instanță, prin alegerea unei pedepse orientate către limitele minime speciale.

Ca modalitate de executare a pedepsei rezultante, instanța a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prev. de art. 91 și următoarele din C. pen. privind suspendarea sub supraveghere a executării acesteia și că se justifică această modalitate neprivativă de libertate a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în cazul inculpatului, acesta fiind în măsură să asigure conștientizarea consecințelor faptelor comise, reacția socială fiind proporțională atât cu gravitatea faptelor, cât și cu circumstanțele personale pozitive ale inculpatului, căruia societatea îi acordă șansa unei reintegrări sociale adecvate.

Instanța de fond a apreciat că nu se justifică interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care acesta s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunilor, așa cum a solicitat reprezentantul parchetului, întrucât, în esență, în cazul notarilor publici interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. b) din C. pen. nu mai impune și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. g) din același cod, deoarece odată interzis dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, este implicit interzis și dreptul de a ocupa funcția de notar public.

S-a apreciat că, tocmai de aceea, în Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, la art. 40 lit. f), se precizează expres că această calitatea de notar public încetează când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei pentru săvârșirea unei infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori pentru săvârșirea cu intenție a unei alte infracțiuni.

În ceea ce privește solicitarea apărării de a se dispune amânarea aplicării pedepsei, instanța de fond a reținut că aceasta contravine prevederilor art. 83 alin. (2) din C. pen., legiuitorul excluzând posibilitatea acordării acestui beneficiu, în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani (în cazul infracțiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen., pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani).

Referitor la inculpata B., instanța a reținut existența unor factori de natură să favorizeze comportamentul infracțional, în sensul că nu se află la primul conflict cu legea penală, anterior fiind condamnată pe teritoriul altor state, nu a recunoscut săvârșirea faptei, nu s-a prezentat la niciun termen de judecată și a apreciat că împrejurările de fapt, cert rezultate din actele dosarului, sunt în măsură să justifice stabilirea pedepsei, care exprimă gradul de pericol social concret pe care îl reprezintă fapta săvârșită și asigură o justă sancționare a acesteia și o eficientă folosire a sancțiunii aplicate.

Astfel, instanța a apreciat că stabilirea unei pedepse de 10 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 alin. (1) din C. pen., realizează o justă individualizare a sancțiunilor, în raport cu gravitatea în concret a faptei comise și periculozitatea inculpatei, relevate de probele dosarului.

Totodată, instanța a considerat că, în raport de conduita inculpatei, care nu și-a exprimat consimțământul de a presta muncă în folosul comunității, este necesară executarea pedepsei în regim de detenție, nefiind îndeplinite condițiile prev. de art. 91 și urm. din C. pen. privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Sub aspectul laturii civile, instanța a constatat că persoana vătămată C. s-a constituit parte civilă în procesul penal, solicitând obligarea inculpaților la plata daunelor materiale în cuantum de 75.000 euro, reprezentând contravaloarea imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/22.08.2019, cât și morale, în sumă de 200.000 euro.

Prioritar, instanța de fond a reținut, contrar apărării formulate de către inculpați, că cererea de constituire parte civilă a fost formulată în termenul legal instituit prin prevederile art. 20 din C. proc. pen., anterior începerii cercetării judecătorești care a debutat la data de 09 februarie 2024, fiind lipsit de orice importanță faptul că cererea de constituire parte civilă a fost depusă în faza camerei preliminare, în dosarul nr. x/2023.

În ceea ce privește pretențiile părții civile, instanța de fond a apreciat că sunt justificate doar în parte, cu argumentarea, în esență, că, deși este de necontestat că partea civilă C. a fost privată de cota sa parte ce i se cuvenea din moștenirea mamei sale, prin fapta inculpaților care au întocmit/semnat în fals declarația de renunțare la moștenire și emis certificatul de moștenitor ce constituie act de proprietate potrivit legislației civile actuale, a cere ca suma încasată cu titlul de preț urmare a vânzării perfectate sub nr. x/2019, să-i revină părții civile, este lipsit de orice suport juridic.

Astfel, s-a reținut în concret că partea civilă, în calitate de descendentă, alături de celelalte trei surori și tatăl supraviețuitor, are vocație succesorală la moștenirea defunctei D., masa succesorală a defunctei fiind compusă din cota de 1/2 părți din terenul intravilan în suprafață de 528 mp, împreună cu C1-locuință compusă din chirpici, cu suprafața de 69 mp, și C2- anexă cu suprafața construită de 42 mp, imobil înscris în CF nr. x al localității Băilești.

S-a mai reținut că obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x/2019 l-a constituit terenul intravilan în suprafață de 528 mp, împreună cu construcția C3-casă de locuit cu suprafața totală de 161,25 mp, construcția C4 cu suprafața construită la sol 10 mp, construcția C5 -anexă cu suprafața construită 38 mp.

În raport cu art. 975 alin. (3) din C. civ., dacă nu ar fi fost înlăturată de la moștenire, partea civilă ar fi cules 3/16 părți din 1/2 din bunuri, respectiv cota de 3/32 părți din bunurile înscrise în certificatul de moștenitor nr. x/2019.

Instanța de fond a constatat că singurul bun care se regăsește atât în certificatul de moștenitor, cât și în contractul de vânzare cumpărare nr. 1963 este terenul în suprafață de 528 mp, vocația părții civile la despăgubiri limitându-se la acest bun (construcțiile c1 și c2 fiind demolate la nivelul anului 2012, cum s-a consemnat în actul de vânzare cumpărare nr. x/2019).

Așadar, s-a reținut că, practic, partea civilă a fost prejudiciată cu 3/32 părți din suprafața de 528 teren intravilan, care, potrivit grilelor notariale la nivelul anului 2023 a fost evaluat la 23 RON/mp, astfel că valoarea cotei cuvenite părții civile este de aproximativ 1.138,5 RON.

Curtea de apel a avut în vedere și pasivitatea părții civile de a-și dovedi prejudiciul material, acest criteriu al evaluării fiind sigurul element apt a contura valoarea de piață a bunului imobil.

Prin urmare, în raport de situația de fapt, instanța a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a inculpaților față de această parte civilă, astfel cum sunt prevăzute de art. 1357 din C. civ. și, raportat la daunele morale, având în vedere împrejurările în care a aflat că minorii părții civile lăsați în grija părinților nu mai locuiesc în casa părintească, relația interpersonală dintre partea civilă și cel care a dispus de bunurile succesorale -tatăl său, care a achiziționat un alt imobil unde își desfășoară împreună viața de familie, a apreciat că acordarea sumei de 15.000 RON este proporțională cu gradul de suferință trăit, fără a constitui, în același timp o îmbogățire fără justă cauză a părții civile.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

Instanța de fond a exclus angajarea răspunderii părții responsabile civilmente, Casa de asigurări a Notarilor Publici, întrucât, prin contractul încheiat cu inculpatul A., părțile au convenit ca asigurarea de răspundere civilă să devină inactivă în cazul prejudiciilor cauzate prin fapte săvârșite cu intenție, cum este în cazul de față.

Având în vedere cuantumul daunelor acordate părții civile, în baza art. 250

2

din C. proc. pen., instanța a dispus ridicarea măsurilor asiguratorii.

Totodată, raportat la natura infracțiunilor pentru care inculpații au fost condamnați, instanța, în baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., a dispus anularea înscrisurilor false, respectiv: declarația nr. 385/19.02.2019, încheierea finală nr. 123/2019/26.02.2019 și certificatul de moștenitor nr. x/26.02.2019 (aflate în volumul II dos u.p)

În ceea ce privește solicitarea părții civile de a fi desființat și contractul de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. x/22.08.2019, judecătorul fondului a apreciat-o ca fiind nejustificată, cu argumentarea că soarta acestui act juridic depinde de modalitatea concretă în care se va realiza dezbaterea succesiunii după defuncta D. (în condițiile în care bunurile i-ar reveni vânzătorului, valabilitatea actului nu ar fi afectată, securitatea raporturilor juridice fiind la adăpost).

Împotriva acestei sentințe penale, au declarat apel, în termen legal, inculpații B. și A. și partea civilă C., care au criticat soluția instanței pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Inculpata B. a solicitat, în principal, admiterea apelului și achitarea sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. (fapta nu este săvârșită cu vinovăția cerută de lege), iar în subsidiar, dispunerea unei soluții de încetare a procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) din C. proc. pen.

S-a invocat, în esență, o greșită apreciere a situației de fapt și o interpretare eronată a probatoriului, cu argumentarea că instanța de fond a reținut în mod neîntemeiat că apelanta ar fi avut o implicare activă în falsificarea documentelor notariale, fără existența unui probatoriu cert care să susțină această concluzie, cu atât mai mult cu cât din analiza înscrisurilor și a declarațiilor martorilor rezultă că s-a prezentat la notar exclusiv pentru confirmarea unei plăți, iar prezența sa nu poate fi corelată cu acțiuni de natură frauduloasă.

În concret, inculpata a învederat că, așa cum a declarat și în faza de urmărire penală, s-a prezentat la biroul notarial în vederea confirmării plății parțiale din contul său în contul vânzătorului, numitul E., cu privire la imobilul dobândit de martora J., cu precizarea că suma de 10.000 euro a fost înmânată personal acestuia, în limita legală.

Totodată, a susținut că, din analiza probatoriului administrat, rezultă că prezența sa la biroul notarial a fost constatată o singură dată, fără determinarea certă a datei, însă în mod incontestabil însoțită de vânzătorul E..

Apărarea a mai arătat că, în speță, nu s-a dovedit că apelanta ar fi avut reprezentarea caracterului ilicit al actului pretins falsificat și a subliniat că inculpata nu a utilizat înscrisul întocmit la biroul notarial, nu a beneficiat, direct sau indirect, de acesta ori de efectele sale juridice, întrucât nu a fost persoana care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, simpla prezență la notar neputând constitui un indiciu suficient pentru reținerea intenției frauduloase.

Prin urmare, apărarea a apreciat că instanța de fond a reținut în mod eronat că existența unei semnături pe un înscris echivalează automat cu asumarea efectelor juridice ale acestuia, fără a analiza dacă apelanta (fără studii și care prestează servicii agricole) a avut cunoștință de conținutul documentului sau dacă a acționat în mod conștient în vederea producerii unor consecințe juridice.

Așadar, făcând trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 618/2020 și la principiile procesului penal, apărarea a solicitat aplicarea principiului in dubio pro reo.

Totodată, apărătorul ales al inculpatei a reclamat lipsa administrării unor probe suplimentare în faza cercetării judecătorești, criticând că hotărârea instanței de fond s-a întemeiat exclusiv pe probatoriul administrat în faza de urmărire penală, fără a fi suplimentat cu elemente noi care să înlăture dubiile asupra existenței infracțiunii.

Conchizând, apărarea a apreciat că se impune admiterea apelului, desființarea hotărârii instanței de fond și pronunțarea unei soluții de achitare, având în vedere insuficiența probatoriului, aplicarea principiului in dubio pro reo și lipsa elementului subiectiv necesar pentru existența infracțiunii de fals.

În subsidiar, în ceea ce privește dispunerea unei soluții de încetare a procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) din C. proc. pen., apărarea a arătat că, potrivit rechizitoriului, faptele imputate apelantei ar fi fost comise prin semnarea declarației notariale la data de 19.02.2019.

Astfel, făcând trimitere la Deciziile Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018, și nr. 358/2022, apărarea a susținut că, în raport cu art. 154 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., termenul de prescripție s-a împlinit la data de 26 aprilie 2024, luând în calcul și perioada Decretelor Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 și nr. 240 din 14 aprilie 2020, când pe perioada stării de urgență, între datele de 16.03.2020 și 14.05.2020, prescripția răspunderii penale a fost suspendată, cu excepția cauzelor în care activitatea de urmărire penală sau de judecată a continuat conform prevederilor din anexele celor două decrete prezidențiale.

Ca atare, apărarea a solicitat să se dispună o soluție de încetare a procesului penal față de apelanta inculpată B..

În ceea ce privește acțiunea civilă promovată în cauză, apărarea a criticat, sub un prim aspect, modalitatea de constituire de parte civilă în cursul procedurii de cameră preliminară.

În opinia apărării, constituirea ca parte civilă în camera preliminară nu este reglementată de C. proc. pen., această etapă având ca obiect exclusiv verificarea competenței și legalității sesizării instanței, a actelor de urmărire penală și a probatoriului administrat, context în care judecătorul de cameră preliminară poate doar lua act de o astfel de cerere, fără a se pronunța asupra admisibilității acesteia.

S-a mai arătat că, potrivit art. 20 și 374 din C. proc. pen., constituirea ca parte civilă trebuie realizată la primul termen de judecată, prin indicarea naturii și întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care acestea se întemeiază și s-a apreciat că nerespectarea cerințelor privind indicarea acestor elemente atrage imposibilitatea constituirii ca parte civilă, persoana vătămată având posibilitatea de a introduce acțiunea în fața instanței civile. De asemenea, după începerea cercetării judecătorești, modificarea pretențiilor civile este permisă doar în ceea ce privește întinderea acestora, nu și natura lor juridică.

Apărarea a mai susținut că, dacă partea civilă a solicitat obligarea inculpatei exclusiv la plata daunelor morale sau materiale, după începerea cercetării judecătorești nu mai poate modifica obiectul cererii pentru a solicita alternativ repararea prejudiciului în natură sau prin echivalent bănesc, cu excepția situației în care inițial a cerut repararea în natură și, ulterior, a solicitat echivalentul bănesc. De asemenea, după acest moment procesual, nu mai pot fi solicitate dobânzi aferente prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii. În aceste condiții, cererile de modificare formulate ulterior sunt inadmisibile, întrucât nu au temei legal, partea civilă având posibilitatea de a introduce o acțiune separată la instanța civilă pentru acoperirea integrală a prejudiciului.

În al doilea rând, s-a arătat că, prin cererea din data de 14.03.2024, persoana vătămată a solicitat, în temeiul principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, și anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.08.2019 încheiat la BNP O. (în esență, o mărire a "întinderii pretențiilor") în care vânzător este numitul E., iar cumpărător numita J., persoane ce au calitatea de martor în cauza penală dedusă judecății.

Apărarea inculpatei a apreciat această solicitare ca fiind neîntemeiată, cu argumentarea, în esență, că, în procesul penal, desființarea unui înscris falsificat are ca scop eliminarea acestuia din circuitul juridic, fără a afecta valabilitatea actelor juridice subsecvente, care nu constituie obiect al acțiunii penale și care pot fi anulate doar printr-o acțiune civilă.

A mai arătat că instanța penală nu poate anula un act juridic, ci poate doar să desființeze un înscris care constituie probă, conform art. 25 alin. (3) și art. 315 alin. (2) lit. d) din C. proc. pen., precum și faptul că desființarea unui înscris nu echivalează cu anularea unui negotium juris, întrucât actele subsecvente rămân valabile, dacă nu sunt desființate separat, conform regulilor dreptului civil. Principiul securității raporturilor juridice protejează terții de bună-credință, iar anularea unui act juridic încheiat cu aceștia necesită probe clare privind reaua-credință, conform C. civ.

În concluzie, a solicitat respingerea apelului declarat de partea civilă, în sensul anulării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.08.2019 încheiat la BNP O., solicitat în temeiul principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Inculpatul A. a solicitat, pe cale de excepție, fără a intra în soluționarea fondului, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 6 CEDO și art. 21 din Constituție, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, cu argumentarea, în esență, că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât judecătorul de prim grad jurisdicțional a pronunțat soluțiile din speță cu încălcarea principiului nemijlocirii și fără să analizeze efectiv mijloacele de probă pe care se bazează hotărârea atacată, preluând situația de fapt ca atare din rechizitoriu.

În concret, apărarea a apreciat că, în cazul în care "motivarea" unei hotărâri este preluată din rechizitoriu, în mod quasi identic, din punctul de vedere al formulării, și identic, din perspectiva argumentelor pro și contra, justițiabilul este lipsit de efectivitatea apărării și un grad de jurisdicție.

Pe fondul cauzei, apărarea a solicitat, în temeiul art. 386 din C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din prevederile art. 297 alin. (1) din C. pen. în dispozițiile art. 298 din C. pen. și achitarea:

- în principal, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

- în subsidiar, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

În fine, în ultimul rând, a solicitat încetarea procesului penal, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen.

În ceea ce privește greșita încadrare juridică a faptelor imputate inculpatului, apărarea a arătat, în primul rând, că diferența principală dintre abuzul în serviciu și neglijența în serviciu constă în forma de vinovăție cu care este comisă fiecare dintre cele două infracțiuni.

Astfel, s-a învederat că abuzul în serviciu implică acțiuni comise cu intenție directă (ipoteză în care autorul are o atitudine indiferentă cu privire la producerea rezultatului), în timp ce neglijența în serviciu presupune neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor de serviciu bazată pe culpă cu sau fără prevedere.

În aceste coordonate de principiu, apărarea a susținut că din examinarea considerentelor hotărârii atacate rezultă o eventuală culpă a apelantului, întrucât cuvântul "impunea", utilizat de judecătorul fondului, are în pasajul indicat pe larg în cuprinsul motivelor de apel, o semnificație echivalentă cu cea a cuvântului "trebuia", utilizat de legiuitor la definirea culpei simple (fără prevedere).

Așadar, apărarea a solicitat să se observe că, din mijloacele de probă existente în cauză, nu rezultă că apelantul a acționat cu intenție ci, având în vedere depozițiile martorilor (E., H., M.), precum și declarația coinculpatei din faza de urmărire penală, rezultă că acesta nu a cunoscut, la 19.02.2019, faptul că persoana care s-a prezentat la biroul său notarial, pentru a semna declarația de renunțare la moștenire în favoarea tatălui său, era alta decât persoana vătămată C..

În ceea ce privește solicitarea de achitare pe motiv că fapta nu există, apărarea a susținut că, așa cum rezultă din depoziția pe care apelantul a dat-o în fața Curții de Apel Craiova în data de 07.03.2024 (pp. 98-99 din dosarul Curții de Apel Craiova), până la momentul în care organele de urmărire penală i-au adus la cunoștință acuzația pentru care a fost ulterior trimis în judecată, acesta nu a cunoscut că persoana care s-a prezentat în fața sa în data de 19.02.2019 și care a semnat cererea de renunțare la succesiune nu a fost numita C..

Mai mult, la acea întâlnire a fost prezent și E., tatăl părții civile C., care a declarat că nu i-a adus în niciun moment la cunoștință notarului A. că persoana care s-a prezentat în data de 19.02.2019, la sediul său profesional, nu este fiica sa.

Apărarea a mai susținut că persoana despre care apelantul a aflat ulterior că se numește B. a prezentat actul de identitate în original și fotocopie, iar acesta a procedat la identificarea sa, în aceeași manieră în care le identificase, în data de 04.02.2019, pe martorele K. și L., fără să constate vreo diferență între documentul original și cel prezentat în copie.

S-a apreciat că este posibil ca inculpatul, pe fondul încărcăturii profesionale deosebite din acea perioadă, dar și al presiunii pe care familiile P. și Q. o exercitau asupra acestuia (care se prezentau de fiecare dată în număr mare la biroul notarial al inculpatului, manifestând o atitudine agresivă, care perturba activitatea), să o fi identificat pe C. doar în baza verificării fotografiilor din actul original și cel prezentat în copie.

Prin urmare, având în vedere că persoana care s-a prezentat în fața apelantului semăna izbitor de mult cu C., inculpatul a considerat că aceasta este persoana vătămată.

Apărarea a învederat că din situația de fapt astfel cum a fost expusă în cele ce preced reiese că inculpatul a fost convins, pe toată perioadă de interacțiune cu B., că a discutat și a identificat-o pe C., una dintre moștenitoarele defunctei D..

Cu privire la modalitatea de lucru a inculpatului, apărarea a făcut trimitere la înscrisurile depuse la dosar și la martorul M. (angajat al biroului notarial), care a declarat la 07.03.2024 (p. 102 din dosarul Curții de Apel Craiova) că, de obicei, părțile interesate veneau cu fotocopii/xerocopii ale actelor de identitate pe care le prezentau în original și doar în situații excepționale acesta realiza în cadrul biroului notarial xerocopii ale acestor documente.

Totodată, apărarea a susținut că, la data de 19.02.2019, apelantul era extrem de încărcat pe plan profesional, iar în acea zi, deși s-a prezentat, fără o programare prealabilă, persoana ce s-a recomandat drept C., însoțită de mai multe rude ale sale, printre care și K., dar și de alți membri ai familiei Q., niciuna dintre persoanele prezente nu i-a comunicat inculpatului că persoana vătămată C. ar fi fost în executarea unei condamnări pe teritoriul Italiei.

S-a mai precizat că punctul de vedere al apelantului este confirmat de probele administrate în cauză (declarațiile părții civile, ale martorei K.) și, cu precădere, de martorul E., care, audiat fiind în 07.03.2024 de Curtea de Apel Craiova (p. 106 din dosarul de fond), a declarat că nu i-a adus la cunoștință în niciun moment inculpatului că fiica sa C. era arestată în data de 19.02.2019. Mai mult, martorul a declarat în fața organelor de urmărire penală, în data de 24.10.2022, că inculpata B. s-a prezentat la biroul notarial pentru a-l induce în eroare pe apelant, tocmai pentru că aceasta semăna din punct de vedere fizic cu persoana vătămată C..

Apărarea a subliniat că apelantul nu a avut în niciun moment reprezentarea că numitul E., persoană care a solicitat deschiderea procedurii succesorale după soția sa D., ar fi putut prezenta o altă persoană pentru a semna declarația de renunțare în locul fiicei sale și a învederat că în cuprinsul actului de sesizare nu este evidențiat un motiv concret pentru care inculpatul să îndeplinească un act în mod defectuos, creând o pagubă cu buna-știință părții civile.

S-a mai arătat că, de altfel, nici în cuprinsul rechizitoriului și nici în hotărârea atacată nu este indicat vreun mobil pentru care, la finalul unei cariere profesionale fără pată până la acel moment, apelantul să intre în conflict cu legea penală.

În ceea ce privește înregistrarea AUD ce a fost pusă la dispoziția organelor de urmărire penală de către martora K., apărarea a susținut, în esență, că inculpatul a fost într-o eroare de fapt cu privire la conținutul discuției, întrucât a înțeles că martora K. a făcut referire cu acea ocazie la cea de-a patra fiică a numitului E. - G., care nu se regăsea în anexa nr. 24 eliberată de Primăria Băilești ce cuprindea moștenitorii defunctei D., așadar nu la C., care nu putuse semna cererea de renunțare la moștenire pentru că s-ar fi aflat în executarea unei pedepse privative de libertate pe teritoriul Italiei. Prin urmare, acesta a fost motivul pentru care notarul a sugerat martorei să se adreseze instanței de judecată pentru desființarea certificatului de moștenitor ce fusese emis în 26.02.2019.

În fine, apărarea a mai apreciat că infracțiunile de abuz în serviciu și fals intelectual nu pot coexista din punct de vedere juridic cu privire la activitatea imputată apelantului și a susținut că faptele de fals intelectual intră sub incidența prescripției răspunderii penale în raport de data comiterii acestora, luând în considerare termenul de prescripție de 5 ani (împlinit în luna februarie 2024).

Partea civilă C. a solicitat, pe latură penală, reindividualizarea pedepselor aplicate inculpaților atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare, după caz, iar pe latură civilă, admiterea în tot a acțiunii civile și obligarea inculpaților, în solidar, la plata sumelor pretinse cu titlu de daune morale și daune materiale în cuantum total de 275.000 euro, reprezentând 75.000 euro daune materiale -contravaloarea imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare, având încheierea de autentificare nr. x/22.08.2019, și 200.000 euro daune morale, pentru suferința pricinuită prin săvârșirea infracțiunilor.

Totodată, a cerut menținerea măsurilor asigurătorii instituite în cauză asupra bunurilor inculpatului A., desființarea înscrisurilor falsificate (declarația nr. 385/19.02.2019, încheierea finală nr. 123/2019/26.02.2019, certificatul de moștenitor nr. x/26.02.2019, precum și a contractului de vânzare-cumpărare, având încheierea de autentificare nr. x/22.08.2019 la BNP O.), precum și obligarea inculpaților la plata cheltuielilor de judecată către partea civilă.

Pe latură civilă, apărarea a apreciat că instanța de fond a reținut în mod greșit că, prin faptele inculpatului, partea civilă C. a fost prejudiciată material numai cu privire la cota ce i se cuvenea din terenul intravilan în suprafață de 528 mp și din C1 -casa de chirpici cu suprafața de 69 mp și C2-anexa, întrucât, în realitate, partea civilă a fost prejudiciată și cu imobilul - casa C3, pe care aceasta o construise pe teren, construcția C4, construcția C5, casa ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2019.

În ceea ce privește daunele morale, apărarea a susținut că partea civilă a fost lipsită de locuință în sezonul rece, iar cei doi copii minori au fost evacuați, conform procesului-verbal depus la dosar, fiind în prezent constrânși să locuiască într-un spațiu închiriat.

Apelanta a mai arătat că, așa cum a declarat și în fața organelor de urmărire penală, a muncit în Italia și a trimis sume de bani familiei pentru construirea unei case cu două etaje, situată în aceeași curte cu locuința părinților săi și a precizat că tatăl său, E., nu a dispus de resurse financiare pentru edificarea unui astfel de imobil, care, conform actelor existente la dosar, împreună cu soția sa, a reușit doar achiziționarea unei locuințe modeste, alcătuită din două camere, construită din chirpici.

Or, ca urmare a falsurilor comise de inculpați, cei doi copii minori, aflați în grija familiei părții civile, au fost evacuați de executorul judecătoresc la data de 06.12.2019, însoțit de organele de poliție.

Așadar, apărarea a reclamat că, într-o zi cu semnificație specială pentru copii, aceștia au fost îndepărtați forțat din locuință, în temeiul unor acte falsificate, autentificate de inculpat în calitate de notar, persoană care, prin natura funcției, ar fi trebuit să garanteze legalitatea operațiunilor juridice, nu să faciliteze inducerea în eroare.

S-a mai arătat că, deși s-au purtat discuții îndelungate cu executorul și reprezentanții poliției, măsura evacuării a fost pusă în executare, cauzând o traumă profundă copiilor, având în vedere vârsta fragedă a acestora (6 și 9 ani și jumătate). Partea civilă a precizat că executorul i-a scos efectiv din imobilul construit din banii acesteia, iar în prezent este nevoită să locuiască împreună cu soțul și cei trei copii minori (inclusiv un nou-născut), într-un spațiu închiriat, din cauza prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunilor imputate inculpaților.

Apărarea a susținut că daunele morale suferite de partea civilă și de copiii acesteia sunt deosebit de grave, iar o măsură reparatorie justă ar fi anularea contractului de vânzare-cumpărare al imobilului, contract prin care mama inculpatei și-a înstrăinat singură bunul, în baza unei procuri autentificate de inculpat, în calitate de notar.

Desfășurarea cercetării judecătorești în apel

În al doilea grad de jurisdicție, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 25.04.2024, primul termen de judecată fiind stabilit pentru data de 13.06.2024, când instanța a încuviințat cererea de amânare a judecării cauzei formulată de apelantul inculpat A. pentru angajarea unui avocat, a amânat cauza și a fixat un nou termen de judecată la data de 03 octombrie 2024.

La termenul de judecată din data de 03 octombrie 2024, apelantul inculpat A., personal, a învederat că a dat declarații anterior în cauză și dorește să uzeze de dreptul la tăcere în apel.

Totodată, la interpelarea instanței, în eventualitatea în care s-ar constata intervenită prescripția răspunderii penale pentru infracțiunea de fals intelectual, apelantul inculpat A. a învederat că nu dorește continuarea procesului penal, după ce, în prealabil, s-a consultat sub acest aspect cu apărătorul său ales, avocat R..

Apelanta inculpată B. a învederat că nu dorește să dea declarație în apel și a solicitat continuarea procesului penal în ipoteza în care se va constata intervenită prescripția răspunderii penale.

La același termen de judecată, Înalta Curte a acordat cuvântul asupra cererilor de probatorii și a încuviințat proba testimonială solicitată de:

- apelantul inculpat A., prin apărător ales, constând în audierea martorilor I., S. și K..

- apelanta parte civilă C., prin apărător ales, constând în audierea martorilor T. și U..

Apărătorul ales al apelantei inculpate B. a arătat că nu solicită un probatoriu suplimentar în susținerea motivelor de apel, apreciind că documentele, înscrisurile și declarațiile existente la dosarul cauzei sunt suficiente pentru a putea forma o altă opinie, într-o altă interpretare, după analiza motivelor de apel.

Înalta Curte a amânat cauza și a acordat termen de judecată la data de 14 noiembrie 2024, în vederea audierii martorilor încuviințați.

La termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2024, Înalta Curte a procedat la ascultarea martorilor prezenți (I., S. și T.) și a amânat cauza și a acordat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2025, în vederea continuării cercetării judecătorești în apel cu audierea martorilor K. și U., pentru când s-a dispus emiterea unui mandat de aducere pe numele martorei K..

La termenul de judecată din data de 16 ianuarie 2025, s-a amânat cauza și s-a acordat termen la data de 30 ianuarie 2025, în conformitate cu dispozițiile art. 354 alin. (2) din C. proc. pen., în vederea respectării principiului nemijlocirii și al continuității completului de judecată în raport cu faptul că prezentul complet de judecată nu are aceeași componență cu cel învestit cu soluționarea cauzei.

Totodată, s-a pus în vedere martorului U. să se prezinte la termenul următor în vederea audierii și s-a dispus citarea martorei K., ca în precedent.

La termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2025, după deliberare, în raport cu situația neprezentării martorului U. în vederea audierii, precum și cu lipsa apărătorilor aleși ai apelantei părți civile C., la cererea cărora a fost încuviințată audierea acestui martor, Înalta Curte a constatat că la prezentul termen de judecată nu poate fi pusă în discuție o eventuală renunțare la ascultarea acestuia și a apreciat că se impune emiterea unui mandat de aducere pe numele martorului U..

Totodată, în ceea ce o privește pe martora K., având în vedere procesele-verbale repetate transmise la dosar de către organele de poliție în sensul că nu a fost găsită la adresele indicate și că este plecată în străinătate, Înalta Curte a apreciat că nu este necesară emiterea unui nou mandat de aducere, nefiind cunoscute alte adrese la care aceasta să fie citată, având în vedere, deopotrivă, precizările anterioare ale părților, rude cu martora din cauză, în sensul că este plecată din țară.

În vederea continuării cercetării judecătorești în apel cu audierea martorului U., Înalta Curte a acordat un nou termen de judecată la data de 27 februarie 2025, pentru când s-a dispus emiterea unui mandat de aducere pe numele martorului U..

La termenul de judecată din data de 27 februarie 2025, Înalta Curte a luat act că apelanta parte civilă C., prin apărător ales, a renunțat la audierea martorului U..

Totodată, Înalta Curte a constatat imposibilitatea de audiere a martorei K. în faza de judecată a apelului și a luat act de faptul că apelanții inculpați B. și A., prin apărători aleși, înțeleg să renunțe la citirea declarațiilor date de martoră anterior, având în vedere că le este cunoscut conținutul acestora.

Nemaifiind cereri prealabile de formulat ori excepții de invocat, Înalta Curte a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul în dezbateri, stabilind termen pentru pronunțare, în condițiile art. 391 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 406 alin. (1) din C. proc. pen. (în forma în vigoare conform Legii nr. 130/2021), la data de 24 aprilie 2025, termen la care pronunțarea a fost amânată pentru data de 8 mai 2025.

***

Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate, a actelor dosarului, precum și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., în limitele prevăzute de acest text de lege, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul judecății în primă instanță a fost constituit din acuzațiile aduse inculpatului A. care, în calitate de notar public a autentificat declarația de renunțare la moștenire prin încheierea nr. 385 din data de 19.02.2019, atestând în mod nereal în cuprinsul acesteia faptul că în fața sa s-a prezentat C. care, după ce a citit actul, a declarat că i-a înțeles conținutul, că cele scrise în act reprezintă voința sa, a consimțit la autentificarea înscrisului și a semnat unicul exemplar, precum și toate anexele, declarație în baza căreia la data de 26.02.2019 a întocmit și acte notariale subsecvente, respectiv încheierea finală nr. 123/2019 prin care a constatat că C. este străină de succesiune prin renunțare și certificatul de moștenitor nr. 85 în cuprinsul căruia a consemnat faptul că C. a renunțat la succesiune.

Astfel, s-a reținut că persoana care a semnat declarația de renunțare la succesiune a fost inculpata B. care a prezentat pentru identificare o copie de pe cartea de identitate a numitei C., care la acea dată se afla în stare de detenție în Italia, în condițiile în care inculpatul A. nu și-a îndeplinit obligațiile de a verifica și a stabili identitatea părții înainte de autentificarea înscrisului și de a se asigura că persoana care participă la încheierea actului și îl semnează este aceeași cu persoana menționată în cuprinsul lui, prevăzute de dispozițiile art. 85 teza a II-a, art. 90 alin. (2) și art. 91 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, precum și obligația de a refuza îndeplinirea actului notarial prevăzută de art. 86 rap. la art. 140 și art. 141 din Legea nr. 36/1995.

Procedând la reevaluarea probatoriului administrat pe parcursul procesului penal, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosar atestă faptul că inculpatul A. a procedat la autentificarea declarației de renunțare la moștenire și a celorlalte acte notariale menționate, fapt ce rezultă din chiar înscrisurile autentice în care au fost consemnate, cât și faptul că numita C. se afla la data semnării acestora în stare de detenție în acest sens fiind înscrisurile comunicate de autoritățile italiene în executarea ordinului european de anchetă emis în cursul urmăririi penale. Ca atare, aceste împrejurări factuale exclud posibilitatea ca partea civilă C. să fi fost persoana care s-a prezentat la biroul notarial al inculpatului A. și a solicitat și, ulterior, semnat, declarația de renunțare la succesiune.

Cât privește persoana care a semnat declarația de renunțare la succesiune autentificată prin încheierea nr. 385 din data