Decizia nr. 902/2023 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 504 a Tribunalului Timiș

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la 9 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 911.348,04 RON, reprezentând penalități constând în diferența de preț dintre marfa nelivrată de pârâtă și cea achiziționată de la terți, potrivit art. 4.5 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 22 mai 2018, precum și la plata penalităților contractuale de 0,2% pe zi de întârziere, calculate până la data plății. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.516, art. 1.531, art. 1.538 C. civ. Prin sentința civilă nr. 504/NLP/PI din 4 august 2020, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a fost respinsă cererea, reclamanta fiind obligată la plata către pârâtă a sumei de 8.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel. Prin încheierea din 29 martie 2021, s-a dispus completarea raportului de expertiză, expertul judiciar fiind citat cu mențiunea ca, în anexa nr. 5 a raportului, aferentă răspunsului la obiectivul nr. 5, să evidențieze datele contractelor de achiziție evidențiate pe ultima coloană a anexei, conversia prețului contractat din RON în euro, potrivit cursului valutar din data încheierii contractului și zona de achiziție a grâului ce a făcut obiectul contractelor. Prin decizia civilă nr. 772/A din 14 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei, aceasta fiind obligată la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.220 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii și a încheierii din 29 martie 2021, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei și a încheierii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel iar, în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare. După expunerea parcursului procesual al litigiului, în ceea ce privește încheierea din 29 martie 2021, recurenta-reclamantă a susținut incidența motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocând încălcarea dispozițiilor art. 477 alin. (1), art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (1) și (2), art. 481, art. 482 raportat la art. 254 alin. (5) C. proc. civ., precum și a principiilor prevăzute de art. 6, art. 9, art. 13 - art. 17, art. 20 și art. 22 din același cod. A criticat dispunerea din oficiu a completării raportului de expertiză, arătând că numai primul obiectiv a fost discutat în ședință, următoarele două fiind stabilite fără să fie fost puse în discuția părților, astfel că ele se regăsesc doar în conținutul și în dispozitivul încheierii. De asemenea, s-a susținut că instanța de apel nu a argumentat pertinența, utilitatea și concludența obiectivelor suplimentare din perspectiva soluționării apelului. S-a mai arătat că instanța de apel nu a fost învestită să procedeze la compararea prețurilor de achiziție a cerealelor pe piața națională sau la verificarea achizițiilor efectuate de recurenta-reclamantă de la toți partenerii comerciali în perioada 15 iunie 2018 - 7 mai 2019. De asemenea, ca urmare a stabilirii în mod nelegal a obiectivelor suplimentului la raportul de expertiză și a valorificării concluziilor expertului, în special a celor referitoare la reaua-credință de care a dat dovada recurenta-reclamantă în ceea ce privește prețul grâului contractat de la terți, părții i-a fost respins apelul și, mai mult, i-a fost agravată situația în propria cale de atac. Aceste din urmă critici au fost formulate și cu privire la decizia recurată. În continuare, în ceea ce privește decizia nr. 772/A din 14 decembrie 2021, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a criticat că instanța de apel a reținut o serie de motive contradictorii, lipsind raționamentul logico-juridic al soluției pronunțate. Astfel, referitor la prejudiciul de 911.348,41 RON, pretins în temeiul clauzei penale inserate la art. 4.5 din contract, s-a reținut, pe de o parte, că recurenta-reclamantă a achiziționat de la un alt furnizor marfă la un preț mai mare cu 40 euro/tona decât cel aplicabil în raporturile contractuale deduse judecății, iar, pe de altă parte, că prejudiciul nu a fost dovedit. Mai mult, constatarea că prejudiciul este solicitat cu rea-credință nu prezintă legătură juridică cu dovada acestuia, ci eventual, cu îndreptățirea părții de a obține recuperarea lui. S-a arătat că instanța de apel se contrazice și atunci când reține că, deși era sarcina recurentei-reclamante să dovedească cantitatea de grâu cumpărată în locul celei care nu i-a fost livrată de intimata-pârâtă, livrările cantităților de grâu contractate de la terți s-au realizat cu mult după perioada imediat următoare încetării valabilității contractului nr. x/2018. De asemenea, referitor la adresa nr. x/30.07.2018, instanța de apel a constatat că acest înscris, prin care s-a solicitat intimatei-pârâte îndeplinirea obligației de livrare, reprezintă o probă care relevă atât lipsa bunei-credințe a recurentei-reclamante, cât și uzanțele comerciale dintre părți. În opinia părții, sunt contradictorii și considerentele prin care s-a reținut, pe de o parte, că intimatei-pârâte îi reveneau, înainte de livrare, obligațiile prevăzute la art. 2.1, 2.2 și 2.5 din contract, iar, pe de altă parte, că aceste obligații nu puteau fi executate decât în momentul în care recurenta-reclamantă trimitea spre încărcare vagoane la depozitul CTP Portărești, întrucât, potrivit art. 1.2 din contract, livrarea cantității de 5.000 tone trebuia făcută la opțiunea cumpărătorului. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat, în esență, că singurele dispoziții reținute în cuprinsul deciziei atacate sunt cele prevăzute la art. 1.517 C. civ., care prevăd că o parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune. A susținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 1.658 C. civ., arătând că marfa supusă vânzării face parte din categoria bunurilor viitoare, calificare care instituie în sarcina intimatei-pârâte o serie de obligații specifice de a căror îndeplinire era condiționată exercitarea opțiunii prevăzute la art. 1.2 din contract. S-a arătat că intimata-pârâtă trebuia să procure cantitatea de grâu aferentă recoltei din 2018, să o individualizeze și să o depoziteze, precum și să înștiințeze cumpărătorul despre realizarea mărfii, astfel cum rezultă din clauzele art. 2.1, 2.2 și 2.5 din contract, însă, în cauză, vânzătoarea nu a făcut dovada transmiterii dreptului de proprietate a grâului vândut sau a executării obligației de predare a cantității de cereale la care s-a obligat, conform dispozițiilor art. 1.483 art. 1.672, art. 1.685 și art. 1.686 și 1.688 C. civ., subliniind că obligația a cărei neexecutare îi este imputabilă părții adverse este una de rezultat. Prin urmare, opțiunea cumpărătorului fiind indisolubil legată de realizarea bunului, transpusă în obligația intimatei-pârâte de informare, rezultă că instanța de apel în mod greșit nu a aplicat dispozițiile art. 1.548 C. civ., care instituie prezumția de culpă a debitorului în caz de neexecutare, apreciind eronat că neexecutarea obligației de livrare este imputabilă creditorului, conform art. 1.517 din cod. Prevalându-se de dispozițiile art. 1.170, art. 1.266, art. 1.270 și art. 1.350 alin. (3) C. civ., recurenta-reclamantă a arătat că răspunderea contractuală pentru neexecutare trebuie raportată la clauzele contractului. Astfel, în speță, solicitarea de livrare a mărfii a fost făcută în interiorul perioadei agreate contractual, și nu tardiv, cum greșit s-a reținut, astfel că exercitarea unui drept convențional, în sensul art. 1.516 alin. (1) și art. 1.527 alin. (1) C. civ., nu poate reprezenta o dovadă a lipsei bunei-credințe. Prin faptul că a considerat greșit că prima obligație care trebuia îndeplinită era opțiunea cumpărătorului, față de specificul contractului dedus judecății, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1.555 alin. (2) C. civ. privind ordinea de executare a obligațiilor. Totodată, a susținut că instanța de apel a omis aplicarea prevederilor art. 1.200 alin. (1) C. civ., în mod nelegal fiind valorificate apărările formulate de pârâtă cu privire la faptul că nu a luat la cunoștință propunerea de prelungire a termenului contractual și nu a semnat actul adițional trimis cu acest scop. O altă critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 1.530 C. civ., deoarece, reținând în mod eronat incidența prevederilor art. 1.517 din același cod și concluziile suplimentului la raportul de expertiză, instanța de apel nu a mai analizat cauza generatoare a prejudiciului produs recurentei-reclamante prin neexecutarea contractului și îndreptățirea sa de a achiziționa marfa nelivrată de intimata-pârâtă de la alt furnizor. Nu în ultimul rând, s-a arătat că instanța de apel, aplicând prevederile art. 1.517 C. civ., a ignorat acordul de voințe al părților, încălcând, astfel, dispozițiile art. 1.266, art. 1.270 alin. (1), art. 1.350 alin. (3) și ale art. 1.538 C. civ., prin faptul că a impus creditorului dovedirea prejudiciului, chiar dacă acesta este beneficiarul unei clauze penale, a cărei aplicare, din perspectiva pagubei suferite, rezultă din înscrisurile aflate la dosar. La 21 aprilie 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L. prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 22 noiembrie 2022, s-a dispus comunicarea raportului către părți, acestea formulând puncte de vedere. Prin încheierea din 21 februarie 2023, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen de judecată la 25 aprilie 2023, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând încheierea și decizia atacate în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și având în vedere temeiurile de drept invocate, reține următoarele considerente: 4.1. În ceea ce privește încheierea din 29 martie 2021, s-a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 477 alin. (1), art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (1) și (2), art. 481, art. 482 raportat la art. 254 alin. (5) C. proc. civ., precum și principiile prevăzute de art. 6, art. 9, art. 13-17, art. 20 și art. 22 din același cod. De asemenea, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a criticat nemotivarea măsurii dispuse la termenul din 29 martie 2021. Analizând legalitatea încheierii recurate, se constată că instanța de apel a pus în discuția părților oportunitatea completării raportului de expertiză, cu privire la obiectivul 5, anexa 5, reținându-se că reprezentantul convențional al recurentei-reclamante, prezent în ședința de judecată, nu s-a opus, deși conform legii avea posibilitatea să se împotrivească. Mai mult decât atât, ceea ce instanța de apel a dispus în sarcina expertului judiciar a fost numai să evidențieze unele aspecte vizând contractele care figurau deja în anexa 5 a raportului de expertiză, precum data acestor contracte, conversia în euro a prețului indicat inițial numai în RON, precum și zona de achiziție a grâului. Așadar, prin dispunerea din oficiu a efectuării suplimentului la raportul de expertiză, recurentei-reclamante nu i-au fost încălcate drepturile procesuale și nu i-a fost cauzată nicio vătămare aptă să reclame casarea încheierii. În egală măsură, încheierea nu este afectată de viciul nemotivării, cerințele prevăzute de art. 258 alin. (2) C. proc. civ. impunându-se a fi respectate numai în cazul încuviințării sau respingerii probelor solicitate de părți, nu și în cazul în care instanța dispune din oficiu administrarea unor probatorii. Se reține, de asemenea, că, prin măsura dispusă, în calitatea sa de instanță de fond, în virtutea dreptului de apreciere și a competențelor ce i-au fost conferite conform art. 254 alin. (5) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel, apreciind necesar, a ordonat din oficiu completarea unei probe deja administrate, aspect care nu poate fi cenzurat în recurs, întrucât această chestiune vizează netemeinicia, și nu nelegalitatea hotărârii atacate. Această împrejurare nu echivalează, însă, cu nerespectarea limitelor efectului devolutiv al apelului, astfel cum sunt prevăzute la art. 477 alin. (1), art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (1) C. proc. civ. Vor fi înlăturate și criticile privind încălcarea art. 481 C. proc. civ., întemeiate pe faptul că instanța de apel și-a însușit concluziile suplimentului la raportul de expertiză, reținând reaua-credință a recurentei-reclamante în raport cu prețul achizițiilor realizate de la terți furnizori, cu consecința agravării situației acesteia în propria cale de atac. Principiul non reformatio in peius presupune ca părții care a exercitat o cale de atac, să nu i se agraveze, prin soluția dată de instanța de control judiciar, situația juridică stabilită prin hotărârea atacată, ipoteză care nu se regăsește în cauză, având în vedere că nici în primă instanță recurenta-reclamantă nu a obținut o soluție favorabilă. Prin urmare, dat fiind că nu au fost încălcate regulile aplicabile procesului civil sau exigențele privind motivarea hotărârii judecătorești, nefiind incidente motivele de casare vizate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recursul declarat împotriva încheierii din 29 martie 2021 va fi respins ca nefondat. 4.2. În ceea ce privește decizia nr. 772/A din 14 decembrie 2021, s-au invocat, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critici identice cu cele aduse încheierii din 29 martie 2021. Or, din rațiunile deja înfățișate, motivul de recurs este neîntemeiat și va fi înlăturat ca atare. Recurenta-reclamantă se prevalează și de motivul de nelegalitate vizat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cu care casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Înalta Curte constată caracterul întemeiat al susținerilor privind incidența acestui caz de casare, întrucât deciziei din apel îi lipsește raționamentul logico-juridic apt să fundamenteze soluția pronunțată. Considerentele instanței de apel sunt, astfel, lipsite de coeziune, dubitative și nu relevă argumentele de fapt și de drept care au stat la baza înlăturării motivelor de apel. Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin cererea introductivă, a vizat angajarea răspunderii contractuale a pârâtei-vânzătoare, prin plata despăgubirilor potrivit clauzei penale instituite la art. 4.5 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.05.2018, pentru neîndeplinirea, în mod culpabil, a obligației de livrare a cantității de 4.900,88 tone produse agricole. Prima instanță a respins acțiunea, reținând, în esență, că, deși intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de livrare, neexecutarea se datorează și faptei recurentei-reclamante, care a solicitat livrarea cu numai 3 zile anterior expirării duratei de valabilitate a contractului și care nu a pus anterior la dispoziția intimatei-pârâte mijloacele de transport necesare încărcării mărfii. În apel, autoarea demersului judiciar a arătat că, potrivit art. 1.5 din contract, astfel cum a fost modificat, părțile au convenit termenul de livrare CTP Portărești, astfel că vânzătoarea trebuia să asigure pe cheltuiala sa transportul mărfii până la baza de recepție Portărești, unde urma să o depoziteze la dispoziția cumpărătoarei. Prevalându-se de clauzele art. 1.5, 2.1, 2.2. 2.5, a susținut lipsa culpei sale, argumentând că nu prezintă relevanță, sub aspectul executării obligației intimatei-pârâte, că nu a asigurat mijloacele de transport feroviare în vederea preluării mărfii, câtă vreme vânzătoarea, a cărei obligație de predare viza un bun viitor, care trebuia individualizat, nu a avizat-o în scris cu privire la transportul mărfii în silozul său de la Portărești, nu a emis documentele de livrare și vânzare și nici certificatul de depozit pentru întreaga cantitate contractată. De asemenea, reclamanta a criticat că, din motivarea primei instanțe, nu rezultă obligația contractuală pe care, în calitate de cumpărătoare, nu și-ar fi îndeplinit-o. Prin urmare, a invocat aplicarea greșită a clauzelor contractuale precum și a dispozițiilor art. 1.516, art. 1.517, art. 1.531 alin. (1), art. 1.538 alin. (2), art. 1.548, art. 1.556 alin. (1), (1).685 și art. 1.686 alin. (3) C. civ. Astfel fiind, curtea de apel era ținută a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță și, în consecință, trebuia să realizeze un examen propriu asupra criticilor și apărărilor părților și o analiză reală și efectivă a tuturor elementelor esențiale ce i-au fost supuse spre verificare. În mod particular, se impunea ca instanța de apel să analizeze conținutul clauzelor contractuale, pentru a determina prestațiile asumate, conform voinței concordante a părților și să se pronunțe asupra eventualei ordini de executare a obligațiilor pentru a tranșa disputa referitoare la procedura de livrare a mărfii iar, consecutiv, să pășească la analiza condițiilor răspunderii contractuale, ceea ce ar fi presupus, mai întâi, să stabilească dacă intimatei-pârâte îi este imputabilă neexecutarea obligației de livrare. Inventarierea considerentelor deciziei atacate relevă că instanța de apel și-a început motivarea cu analiza prejudiciului, ignorând că fundamentul răspunderii contractuale și al acordării daunelor-interese îl constituie neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate, abatere în absența căreia nici nu se poate pune problema prejudiciului. Deși constituie un aspect care succede analizei obligației de livrare pretins încălcate și stabilirii culpei contractuale, în ceea ce privește prejudiciul solicitat în temeiul clauzei penale de la art. 4.5 din contract, instanța de apel a reținut, oricum, dubitativ că prejudiciul nu este dovedit potrivit probelor administrate și că nu este nici datorat întrucât, deși recurenta-reclamanta a achiziționat grâu de la terți furnizori ulterior încetării contractului dedus judecății, aceasta a dat dovadă de rea-credință, întrucât s-a prevalat de cel mai mare preț din campania agricolă a anului 2018, pentru a activa clauza penală. În ceea ce privește neexecutarea contractului, instanța de apel s-a mărginit să aprecieze culpa recurentei-reclamante; în acest sens, a reținut că, deși intimatei-pârâte îi reveneau, anterior predării, obligațiile prevăzute la art. 2.1, art. 2.2. și 2.5. din contract, cu toate acestea, livrarea, potrivit uzanțelor dintre părți, nu putea fi realizată decât în condițiile în care autoarea demersului judiciar notifica vânzătoarea să îi predea o anumită cantitate de grâu și îi trimitea spre încărcare vagoanele necesare, la art. 1.2 din convenția părților fiind prevăzut că livrarea cantității de 5.000 de tone se realizează la opțiunea cumpărătoarei. Instanța de apel și-a întemeiat, astfel, concluziile asupra îndeplinirii obligațiilor prevăzute la art. 2.1, 2.2. și 2.5 din contract, a căror neexecutare s-a imputat intimatei-pârâte, pe baza unor practici comerciale ale părților, care ar fi rezultat din probele dosarului, deși, dat fiind caracterul lor extrinsec conținutului contractului, uzanțele nu puteau avea prioritate la aplicare față de stipulațiile exprese, asumate de părți, a căror interpretare se impunea a fi făcută pentru a se răspunde punctual criticilor recurentei-reclamante. Numai în cazul în care s-ar fi constatat caracterul lacunar al contractului sub anumite aspecte, s-ar fi putut apela la uzanțe. Or, ceea ce instanța de apel avea de stabilit fără echivoc, în raport cu criticile ce i-au fost deduse, era dacă, în cauză, este îndeplinită premisa antrenării răspunderii contractuale a intimatei-pârâte, în raport cu obligațiile pe care părțile și le-au asumat convențional, pentru a putea decela subsecvent, în mod corespunzător, asupra prejudiciului clamat în temeiul clauzei penale de la art. 4.

Prin urmare, considerentele deciziei recurate, prin care instanța de apel s-a preocupat să analizeze, cu prioritate, prejudiciul solicitat conform clauzei penale, pentru ca, mai apoi, să rețină că, în realitate, neexecutarea obligației de livrare este imputabilă înseși recurentei-reclamante, care nu a pus la dispoziția intimatei-pârâte garniturile feroviare necesare încărcării mărfii, sunt lipsite de coeziune și contradictorii, neavând aptitudinea de a fundamenta soluția de respingere a apelului. Cum viciul nemotivării hotărârii vizează și ipoteza motivelor contradictorii, decizia instanței de apel se impune a fi casată, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În rejudecare, instanța de apel va verifica raționamentul primei instanțe prin prisma criticilor concrete ce i-au fost deduse prin cererea de apel, urmând a fi expuse argumentele de fapt și de drept ce sprijină soluția pronunțată, care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile părților în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale reglementând răspunderea civilă contractuală, repere care nu se regăsesc în considerentele deciziei recurate. Astfel fiind, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate, reținându-se, totodată, că, în raport cu incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu se poate exercita în mod corespunzător controlul judiciar din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la pct. 8 al aceluiași articol, care vizează încălcarea dreptului material aplicabil. 4.3. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat împotriva încheierii din 29 martie 2021 și va admite recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 772/A din 14 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pe care o va casa și va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel. Totodată, în rejudecare, urmează a se avea în vedere și cererea recurentei-reclamante privind cheltuielile de judecată, ce nu pot fi acordate în această etapă procesuală, dată fiind soluția de casare cu trimitere pronunțată.