ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 832/2025

Ședința publică din data de 15 mai 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Pârâta a formulat la data de 24 septembrie 2024 un punct de vedere față de cererea de chemare în judecată prin care a invocat excepția de necompetență teritorială față de domiciliul reclamantului situat în județul Dâmbovița.

Prin sentința civilă nr. 6027 din 25 septembrie 2024, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția conflicte de muncă și asigurări sociale și a dispus înaintarea prezentului dosar la această instanță.

În motivare, instanța a reținut incidența art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, în sensul că instanța competentă este cea de la domiciliul reclamantului și nu de la reședința acestuia.

Prin urmare, instanța, constatând că reclamantul are domiciliul în jud. Dâmbovița, a declinat competența de soluționare a cauzei Tribunalului Dâmbovița.

Prin sentința civilă nr. 177 din 5 decembrie 2024, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în dosarul nr. x/2024, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Totodată, constatându-se ivit conflictul negativ de competență a fost suspendată din oficiu judecata cauzei și s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În considerentele hotărârii, instanța a reținut că noțiunea de domiciliu din dispozițiile art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 trebuie interpretată în sens larg, prezentând relevanță nu atât locuința statornică sau principală a acestei persoane, ci adresa unde locuiește efectiv.

Față de reședința reclamantului din mun. București, instanța a declinat competența de soluționare a cauzei la Tribunalul București.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între Tribunalul București și Tribunalul Dâmbovița, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

Obiectul regulatorului de competență îl reprezintă stabilirea competenței teritoriale a instanței de judecată.

Prin prezenta cerere, instanța de judecată a fost învestită cu soluționarea unui litigiu în materia asigurărilor sociale.

Potrivit art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, aflat în vigoare la data introducerii acțiunii, "cererile îndreptate împotriva CNPP sau împotriva caselor teritoriale de pensii, având ca obiect drepturile de pensie, indemnizații și pensii de serviciu prevăzute prin legi cu caracter special, se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul".

Din perspectiva identificării domiciliului persoanei fizice, Înalta Curte reține că prezintă relevanță prevederile art. 87-91 C. civ., scopul acestora fiind acela că părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului, pentru a da eficiență principiilor dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil.

În opinia Înaltei Curți, noțiunea de domiciliu trebuie înțeleasă într-un sens mai larg, interesând nu doar adresa prevăzută în cartea de identitate a pârâtului, ci și locuința unde pârâtul locuiește efectiv, în măsura în care ea a fost cunoscută de către terțele persoane interesate, în raport de care se stabilește atât legalitatea procedurii de citare, cât și instanța competentă să soluționeze pricina.

O astfel de interpretare este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că "domiciliu" se referă nu doar la spațiul legal ocupat sau dobândit, ci și la orice spațiu de locuit, dacă există legături suficiente și continue. Este adevărat că autorităților naționale le revine, în primul rând, sarcina de a interpreta și aplica normele de procedură, însă, un formalism excesiv în aplicarea acestora se poate dovedi contrar art. 6 alin. (1) din Convenție, atunci când acesta se face în detrimentul uneia dintre părți (a se vedea Mihola c. Letoniei, nr. 61655/00; Souvtransauto Holding c. Ucrainei, nr. 48553/99).

În aceste condiții, Înalta Curte reține că nu prezintă relevanță în speță faptul că la momentul sesizării instanței pârâtul avea domiciliul legal stabilit în Mun. Târgoviște, Județ Dâmbovița, întrucât rațiunea pentru care legiuitorul a legat competența teritorială a instanțelor de adresa de domiciliu sau de reședința pârâtului urmărește asigurarea și respectarea dreptului la apărare și facilitarea administrării probatoriului în vederea soluționării cauzei.

Așadar, în situația particulară a cauzei, ceea ce interesează, pentru determinarea instanței competente teritorial să soluționeze litigiul de față, este reședința (locuința în fapt) reclamantului, care la data promovării acțiunii era în Mun. București.

Astfel, reclamantul locuia în fapt, la data depunerii cererii de chemare în judecată, în circumscripția Tribunalului București, care devine instanța competentă pentru soluționarea acțiunii.

Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2025.