ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 812/2025

Ședința publică din data de 15 mai 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Ulterior, reclamanta a formulat trei cereri modificatoare, prin care și-a majorat constant pretențiile, prin ultima cerere solicitând obligarea pârâtei la plata sumei totale de 202.499,07 USD.

Prin cererea înregistrată pe rolul aceleiași instanțe, în data de 10.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 87.742,89 USD, pentru o perioadă ulterioară celei vizate prin prezentul dosar.

În ședința din 02.12.2020, tribunalul a dispus conexarea cauzei cu numărul x/2019 la dosarul nr. x/2019.

La data de 30.06.2021, reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a pârâtului Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - A.J.F.P. Constanța pentru Autoritatea Vamală Română și Direcția Regională Vamală București.

Reclamanta a formulat, la data de 06.09.2021, cerere de modificare cerere de chemare în judecată, prin care a arătat că își întemeiază cererea de chemare în judecată împotriva pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, pentru Biroul Vamal de Frontieră Constanța și Direcția Regională a Vămilor Galați, în temeiul art. 1349 C. civ., respectiv răspundere civilă delictuală și împotriva pârâtului B., în baza art. 1350 C. civ., răspundere civilă contractuală.

Reclamanta a formulat mai multe cereri de majorare a câtimii cererii de chemare în judecată, ultima majorare fiind de 636.823,55 USD, inclusiv penalități de întârziere.

Prin încheierea din 16 martie 2023, instanța a admis excepția decăderii reclamantei din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată a pârâtei B..

Prin sentința civilă nr. 724 din 22.06.2023, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâta B. pentru perioada 28.09.2018-13.05.2021, fiind respinsă ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată având ca obiect pretenții, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta B., pentru această perioadă.

A fost respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru restul perioadei.

A fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcția Regională Vamală București, fiind obligată aceasta să plătească reclamantei suma de 2.253.845,33 RON, echivalentul a 536.965,09 USD, reprezentând despăgubiri constând în cheltuieli aferente depozitării produsului petrolier cutter stock pentru perioada 28.09.2018 - 13.05.2021.

De asemenea, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta B., fiind obligată aceasta să plătească reclamantei suma de 449.099,17 RON, echivalentul a 99.858,46 USD, reprezentând despăgubiri constând în cheltuieli aferente depozitării produsului petrolier cutter stock pentru perioada 13.05.2021-28.04.2023.

Totodată, au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată corespunzător pretențiilor la care au fost obligate, respectiv pârâta B. să plătească suma de 4.992,46 RON, contravaloare taxă timbru și suma de 2.989,80 euro, în echivalent RON la cursul BNR de la data plății efective reprezentând onorariul de avocat și pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcția Regională Vamală București să plătească reclamantei suma de 25.064,53 RON, contravaloare taxă timbru și suma de 15.010,20 Euro, în echivalent RON la cursul BNR de la data plății efective reprezentând onorariul de avocat.

Pârâta Autoritatea Vamală Română, prin Direcția Regională Vamală București, a formulat apel și împotriva încheierii din 16.03.2023, prin care a fost respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, solicitând admiterea apelului și, în rejudecare, să fie respinsă cererea de chemare în judecată a Autorității Vamale Române, în principal, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 114 LP din 8 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți a fost respins apelul promovat de pârâta Autoritatea Vamală Română împotriva încheierii din 16.03.2023, ca nefondat.

Au fost admise apeluri formulate de pârâte împotriva sentinței civile nr. 724 din 22.06.2023, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă și a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată față de ambii pârâți, ca neîntemeiată.

Au fost menținute dispozițiile privind excepția inadmisibilității.

A fost obligată intimata-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 9.000 Euro, cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat redus aferent fondului, precum și la plata sumei de 9.000 Euro cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul de avocat și la plata sumei de 4.147,22 RON, taxă judiciară de timbru în apel.

În motivare, recurenta a susținut că în mod nelegal instanța de apel a admis apelul pârâtei Autoritatea Vamală Română, întrucât au fost încălcate sau aplicate greșit dispozițiile art. 1349 și 1357 C. civ., precum și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar motivarea instanței de prim control judiciar este contradictorie.

În ceea ce privește motivarea contradictorie a instanței de apel, recurenta a arătat că, pe de o parte, în decizia recurată s-a reținut că reclamanta nu se poate îndrepta împotriva pârâtei Autoritatea Vamală Română decât în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004, cu excluderea acțiunii în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 1349 și urm. C. civ.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că reclamanta nu poate invoca niciun raport juridic obligațional direct cu pârâta Autoritatea Vamală Română, întrucât anularea actului administrativ în dosarul nr. x/2018 produce efecte juridice exclusiv în patrimoniul pârâtei B..

În continuare, recurenta a susținut că în cauză a fost invocată anularea procesului-verbal de custodie nr. x din 25.10.2017 coroborat cu fapta ilicită a pârâtei Autoritatea Vamală Română, astfel cum a fost reținută cu autoritate de lucru judecat în dosarul nr. x/2018, pentru îndeplinirea condiției privind fapta ilicită pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Potrivit recurentei, procesul-verbal de custodie a produs efecte juridice deoarece a existat un raport juridic direct între pârâta Autoritatea Vamală Română și reclamanta A. S.A., în calitate de custode. Pe durata valabilității procesului-verbal de custodie, respectiv până la 28 aprilie 2021, proprietarul mărfii a fost statul român.

Se mai arată că la data introducerii acțiunii, procesul-verbal de custodie nu era anulat, astfel încât obligația de plată revenea pârâtei B.. Ulterior, ca urmare a anulării procesului-verbal de custodie, cu efect retroactiv, a dobândit calitate procesuală pasivă Autoritatea Vamală Română, care trebuia să achite facturile de depozitare ale produsului petrolier, întrucât pârâta B. nu mai putea fi obligată la plata acestor servicii în temeiul art. 198 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 952/2013.

Prin urmare, potrivit recurentei au fost dovedite atât fapta ilicită a pârâtei Autoritatea Vamală Română cât și prejudiciul constând în cheltuielile de depozitare a mărfii și penalitățile de întârziere contractuale aferente perioadei 28.09.2018-13.05.2021.

Printr-o altă critică recurenta a susținut că în mod greșit instanța de prim control judiciar a admis apelul pârâtei B. și a respins ca neîntemeiată acțiunea, deoarece au fost încălcate și aplicate greșit dispozițiile art. 1349 și 1357 C. civ. privind condiția existentei prejudiciului.

Potrivit recurentei, din cererile formulate la prima instanță rezultă în mod indubitabil faptul că pretențiile solicitate pentru perioada 28.09.2018-13.05.2021 reprezintă servicii de depozitare a mărfii și penalități de întârziere, iar pentru perioada ulterioară datei de 13.05.2021, reprezintă penalități de întârziere.

În opinia recurentei, instanța de apel în mod greșit a reținut că facturile depuse de reclamantă aferente perioadei 13.05.2021 - 28.04.2023 nu sunt apte să dovedească întinderea penalităților de întârziere potrivit art. 7.1 din contractul x/2017, nefiind dovedită întinderea prejudiciului suferit ca urmare a achitării cu întârziere a serviciilor de depozitare pentru perioada 29.09.2018 - 13.05.2021, potrivit art. 198 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 952/2013.

S-a mai arătat că pentru perioada 28.09.2018 - 13.05.2021 plata serviciilor de depozitare nu a fost efectuată de pârâte. Facturile emise de reclamantă reprezintă mijloace de probă și nu izvorul pretențiilor.

De asemenea, recurenta a susținut că instanța de apel, dacă considera că există un echivoc privind prejudiciul solicitat, ar fi trebuit să pună în discuția părților administrarea probei cu expertiză contabilă în temeiul art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare la 11 decembrie 2024, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru nemotivare, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, recurenta a depus la 17 ianuarie 2025 răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității și admiterea recursului.

Cauza a fost înregistrată la pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 17 februarie 2025 s-a fixat termen la 15 mai 2025.

Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii în privința motivelor prin care a fost admis apelul pârâtei Autoritatea Vamală Română.

În acest sens, s-a arătat că instanța de apel a reținut că acțiunea în răspunderea autorității este reglementată prin norme speciale prevăzute de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, derogatorii de la dreptul comun. Totodată, instanța de prim control judiciar a analizat acțiunea în daune materiale prevăzută de art. 1349 și urm. C. civ. și a reținut că nu se poate susține săvârșirea de către pârâta Autoritatea Vamală Română a unei fapte ilicite care să creeze reclamantei un prejudiciu direct și nemijlocit.

Verificând decizia recurată, instanța supremă constată că instanța de apel, evocând fondul a reținut netemeinicia cererii de chemare în judecată a pârâtei Autoritatea Vamală Română sub două aspecte.

Sub un prim aspect, instanța de apel a reținut că acțiunea împotriva autorității este nelegală deoarece răspunderea acesteia este reglementată în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, norme speciale derogatorii de la dreptul comun prevăzut de art. 1349 și art. 1357 C. civ., pe care reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea.

În al doilea rând, instanța de prim control judiciar a analizat acțiunea în răspundere delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ. și a constatat că nu se poate susține săvârșirea de către autoritate a unei fapte ilicite care să creeze reclamantei un prejudiciu direct și nemijlocit.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut nelegalitatea acțiunii promovate împotriva pârâtei Autoritatea Vamală Română pentru două motive, unul principal și altul subsidiar, care nu sunt contradictorii.

Pentru considerentele expuse, se constată că motivarea deciziei recurate conține temeiurile pentru care s-a admis apelul pârâtei Autoritatea Vamală Română și a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și nu cuprinde considerente contradictorii, fiind conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel, nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă.

Criticile privind încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ. precum și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, nu sunt întemeiate.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală a pârâtei Autoritatea Vamală Română, recurenta a susținut că a invocat anularea procesului-verbal de custodie a mărfii coroborat cu fapta ilicită a pârâtei, astfel cum a fost reținută cu putere de lucru judecat prin decizia definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2018.

Astfel că, potrivit recurentei, proprietar al mărfii pe durata valabilității procesului-verbal de custodie a fost statul român, iar obligația de plată a serviciilor de custodie era în sarcina pârâtei B., iar ulterior anulării acestuia, obligația de plată este în sarcina pârâtei Autoritatea Vamală Română, întrucât nu mai sunt incidente dispozițiile art. 198 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 952/2013.

Prevederile art. 1349 C. civ. reglementează răspunderea civilă delictuală, iar dispozițiile art. 1357 din același cod, stabilește condițiile pentru antrenarea răspunderii, respectiv existența faptei ilicite, prejudiciului, legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și a vinovăției.

În cauză, se constată că instanța de apel, analizând condițiile răspunderii civile delictuale, a reținut că nu au fost dovedite fapta ilicită în sarcina pârâtei Autoritatea Vamală Română și prejudiciul material constând în cheltuielile de depozitare a mărfii B. și penalitățile de întârziere contractuale aferente perioadei 28.09.2018-13.05.2021, plus penalități de întârziere pentru perioada 13.05.2021- 28.04.2023, ulterioară ridicării produselor din depozitele sale.

În consecință, instanța supremă constată că în mod corect instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ., întrucât a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Vamală Română constând în nedovedirea faptei ilicite și a prejudiciului material suferit.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut, în mod just, că soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018, nu produce efecte juridice față de reclamantă, deoarece anularea procesului-verbal de custodie reprezintă doar un beneficiu în patrimoniul pârâtei B. constând în despăgubirile acordate în același cuantum cu cheltuielile de depozitare la care a fost obligată aceasta față de reclamantă în dosarul nr. x/2018.

Așadar, instanța supremă constată că raporturile juridice privind depozitarea mărfii sunt între reclamantă și pârâta B., neputându-se susține și dovedi o faptă ilicită a autorității în cauzarea prejudiciului.

De asemenea, prejudiciul trebuie să fie cert, atât din punct de vedere al existenței sale, actuale sau viitoare, cât și al posibilităților concrete de evaluare, și să nu fie încă reparat.

Or, în cauză se constată că nu s-a dovedit un prejudiciu material în sarcina reclamantei constând în cheltuielile de depozitare a mărfii B. și penalitățile de întârziere contractuale, deoarece nu există un raport juridic obligațional direct cu pârâta Autoritatea Vamală Română, iar sumele solicitate nu sunt consecința faptelor acesteia.

Printr-o altă critică, recurenta a relevat încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 fără însă a dezvolta în concret pentru a putea fi analizate. Mai mult, acțiunea în răspunderea civilă a pârâtelor nu a fost întemeiată pe aceste dispoziții, iar instanța de apel nu a analizat îndeplinirea condițiilor necesare pentru acordarea despăgubirilor în temeiul acestora.

Criticile recurentei privind acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta B., referitoare la valabilitatea contractului nr. x/C/2017, în dovedirea prejudiciului constând în penalitățile de întârziere facturate, nu sunt întemeiate.

Este de subliniat faptul că reclamanta a solicitat plata de despăgubiri constând în penalități de întârziere calculate potrivit art. 7.1 din contractul nr. x/C/2017, în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel că susținerile privind valabilitatea acestui contract, pe de o parte, vizează aspecte de netemeinicie ce nu pot forma obiect al analizei în calea extraordinară de atac a recursului, iar, pe de altă parte, nu prezintă relevanță din perspectiva temeiului de drept invocat de reclamantă, respectiv al răspunderii civile delictuale.

În continuare, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ. în ceea ce privește analiza de către instanța de apel a acțiunii în răspundere civilă delictuală a pârâtei B..

Sub acest aspect, recurenta a susținut că instanța de apel a constatat în mod greșit că nu sunt întrunite condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale a pârâtei B. deoarece întinderea prejudiciului invocat nu ar fi fost dovedită.

Examinând decizia recurată, se constată că instanța de apel a reținut că penalitățile de întârziere sunt calculate în temeiul art. 7.1 din contractul nr. x/c/2017 pentru perioada 13.05.2021-28.04.2023, reprezentând serviciile de depozitare a mărfii în perioada 28.09.2018-13.05.2021.

Analizând facturile de penalități, instanța de apel a reținut că o parte din penalități au fost facturate în temeiul unui alt contract, respectiv 17/C/2021, iar din borderoul anexat facturilor invocate de reclamantă rezultă că nu toate penalitățile de întârziere sunt calculate pentru serviciile de depozitare prestate în perioada 28.09.2018-13.05.2021, pentru produsul petrolier ce a făcut obiectul actelor administrative anulate.

Totodată, s-a mai reținut că în perioada 28.09.2018-13.05.2021 reclamanta a emis câte două facturi în fiecare lună, respectiv una pentru servicii de depozitare iar alta penalități de întârziere, astfel că emiterea unor noi penalități de întârziere pentru aceleași servicii de depozitare în perioada 13.05.2021-28.04.2023, ar fi nelegală.

Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar, analizând condițiile răspunderii civile delictuale, în mod just a aplicat dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ. la situația de fapt reținută de instanțele fondului privind raporturile juridice dintre cele două părți și reținând că nu este îndeplinită una din condițiile cumulative, respectiv existența și întinderea prejudiciului, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B..

Criticile privind durata contractelor de prestări servicii depozitare încheiate cu pârâta B. și conținutul facturilor invocate de reclamantă vizează situația de fapt și interpretarea probelor administrate, aspecte de netemeinicie ce nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea de atac a recursului.

În consecință, nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile legale invocate de recurenta-reclamantă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

De asemenea, criticile privind încălcarea principiului rolului activ al judecătorului prevăzut la art. 22 alin. (2) C. proc. civ. pe motiv că instanța de apel nu a pus în discuția părților, din oficiu, administrarea probei cu expertiză contabilă pentru dovedirea prejudiciului, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

Instanța supremă subliniază că potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care părțile nu le-au propus și administrat.

Drept urmare, se constată că instanța de apel nu a încălcat principiul rolului activ al judecătorului prevăzut la art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 114 LP din 8 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Prin raportare la art. 452 și art. 453 C. proc. civ., aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat potrivit facturii fiscale nr. x din 28.08.2024 emise de Cabinet Avocat C. și extrasului de cont emis în data de 14.05.2025 de D..

În consecință, constatând că recurentei-reclamante i-a fost respinsă calea extraordinară de atac și în raport de solicitarea intimatei-pârâte B. privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale, urmează să fie obligată recurenta la plata către intimată a sumei de 6.000 Euro, în echivalentul în RON, la cursul BNR de la data plății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 114 LP din 8 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. să plătească intimatei-pârâte B. suma de 6.000 Euro, în echivalentul în RON de la data plății, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2025.