ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 719/2025

Ședința publică din data de 9 aprilie 2025

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la 22.12.2021 sub nr. x/2021, întemeiată pe art. 977 C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței să dispună, în contradictoriu cu pârâta S.C. Prompt S.A., emiterea unei ordonanțe președințiale prin intermediul căreia să se constate că la 26.05.2015 a fost efectuată o recepție parțială a lucrărilor aferente contractului de lucrări încheiat în 12.08.2014 "A. S.R.L. Timișoara, România" între S.C. A. S.R.L. și S.C. Prompt S.A., respectiv că recepția la terminarea lucrărilor a fost efectuată la 04.11.2015, prin încheierea la acea dată a procesului-verbal de remedieri.

În subsidiar, a solicitat ca, în condițiile în care data recepției finale nu poate fi stabilită în 04.11.2015, să se constate că recepția la terminarea lucrărilor a fost realizată în 05.10.2015, prin încheierea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/05.10.2015.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat, pe cale de excepție, respingerea cererii ca inadmisibilă, în principal, față de dispozițiile art. 35 C. proc. civ., iar în subsidiar, pentru neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale ordonanței președințiale, sancționarea reclamantei cu amendă judiciară, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea precizatoare înaintată la dosar la 19.01.2022, întemeiată pe art. 1.001 C. proc. civ., reclamanta a învederat că înțelege să transforme cererea într-una de drept comun; totodată, în temeiul art. 204 C. proc. civ., a solicitat instanței să constate că termenul de garanție de 5 ani stabilit conform contractului a început să curgă la 04.11.2025, iar în situația în care se va aprecia ca dată a recepției la terminarea lucrărilor 05.10.2015, să se constate că la această dată a început să curgă termenul de garanție.

Prin întâmpinarea la cererea precizatoare, pârâta a invocat excepția necompetenței generale a instanței de judecată și a solicitat declinarea competenței în favoarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în raport cu clauza compromisorie prevăzută la art. 20.8 din contract și a reiterat cele susținute prin întâmpinarea formulată la cererea introductivă.

Prin sentința civilă nr. 251/PI/04.05.2022, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis excepția de necompetență generală a instanței de judecată și a declinat competența de judecare a cererii în favoarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, pe rolul căreia cauza a fost înregistrată la 21.07.2022 sub nr. x/2022.

Prin sentința arbitrală nr. 70/27.07.2023, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii, a respins ca neîntemeiată cererea de arbitraj și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe arbitrale a formulat acțiune în anulare S.C. A. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 21/16.02.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea în anulare și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 25.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reduse.

Împotriva sentinței civile menționate a promovat recurs S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței civile, anularea sentinței arbitrale, cu consecința admiterii cererii arbitrale astfel cum a fost formulată și precizată.

În motivarea căii de atac declarate, sub un prim aspect, recurenta a criticat hotărârea atacată apreciind că instanța a analizat în mod eronat motivul de anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. considerând că acesta nu este incident, întrucât nu s-ar fi arătat în ce mod au fost încălcate ordinea publică, bunele moravuri sau vreo normă imperativă a legii.

În opinia sa, analiza motivului de anulare trebuia efectuată prin prisma faptului că tribunalul arbitral nu a soluționat cererea arbitrală, respectiv nu a determinat data la care s-a născut și a început să curgă dreptul S.C. Prompt S.R.L. la plata penalităților pentru nerestituirea la termen a garanției de bună execuție de către S.C. A. S.R.L., ci a reiterat soluția pronunțată prin sentința arbitrală nr. 5/2021, prin care au fost soluționate alte petite, și nu cel care viza constatarea/stabilirea acestei date; în acest context, a apreciat că, procedând astfel, ordinea publică, bunele moravuri și normele imperative cu privire la soluționarea unui litigiu, fie el și arbitral, au fost încălcate.

A afirmat că instanța s-a limitat în a observa că fundamentarea concluziilor tribunalului arbitral s-a efectuat în baza dispozițiilor art. 606 și ale art. 615 C. proc. civ., deși aceasta nu a contestat caracterul definitiv și obligatoriu al sentinței arbitrale nr. 5/2021, ci soluționarea litigiului pendinte prin raportare strict la această sentință arbitrală, ceea ce echivalează cu nesoluționarea petitului.

Această soluție, potrivit recurentei, încalcă normele de ordine publică deoarece nu a fost luată în considerare modalitatea de încheiere a procesului-verbal de recepție a lucrărilor, prin absența tuturor persoanelor obligatoriu a fi prezente, conform dispozițiilor legale în materie.

A precizat că sentința arbitrală nr. 5/2021, prin care tribunalul arbitral a soluționat un litigiu având ca obiect obligarea acesteia la plata unor sume de bani către S.C. Prompt S.R.L., are putere de lucru judecat doar cu privire la acele sume.

Printr-o altă critică, evocând art. 11 și art. 1.169 C. civ., a susținut că instanța nu a analizat acțiunea în anulare nici prin prisma acestor dispoziții.

Sub un al doilea aspect, a criticat hotărârea susținând că instanța a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. atunci când a considerat că se impune reducerea onorariului de avocat de la suma de 35.485,80 RON doar la 25.000 RON.

În raport cu obiectul litigiului și munca depusă de către avocat, dificultatea acestuia și timpul alocat în vederea redactării întâmpinării și/sau reprezentarea în instanță, a opinat că onorariul corect ce s-ar fi putut acorda era în cuantum de maxim 4.000 RON.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului având în vedere caracterul generic al argumentelor expuse în susținerea demersului recurentei și a arătat că, la fel ca în fața curții de apel, nu se indică în concret, ce anume din ordinea publică, bunele moravuri sau ce dispoziții imperative ale legii ar fi fost încălcate de către instanță, respectiv care considerente din hotărârea atacată ar fi nelegale, în condițiile în care autoarea recursului își limitează expunerea la simple susțineri generice neîncadrabile în vreun motiv de casare. De asemenea, cu privire la critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, a învederat că aceasta nu reprezintă o chestiune de legalitate și a făcut trimitere la decizia nr. 3/2020 pronunțată în interesul legii.

Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 18.11.2024, s-a fixat termen în ședință publică la 05.02.2025, cu citarea părților.

Prin încheierea din 05.02.2025, judecata cauzei a fost amânată la solicitarea recurentei-reclamante pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales la termenul de judecată.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde, printre altele elemente obligatorii, și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă criticile de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. O astfel de concluzie este în acord cu principiul nedevolutiv al recursului consacrat de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit căruia "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Așadar, sancțiunea nulității este incidentă nu numai în cazul în care lipsesc motivele de nelegalitate, ci și în situația în care acestea sunt invocate formal sau vizează chestiuni de netemeinicie, întrucât aspectele ce țin de aprecierea judecătorului precum și de evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. Cu privire la aceste aspecte, ce țin de temeinicia hotărârii, criticile formulate în recurs pot dobândi vocația de a fi încadrabile în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege numai în măsura în care, în cadrul raționamentelor expuse în hotărârea atacată, se regăsesc nesocotiri ori încălcări ale unor prevederi legale.

Recursul de față este îndreptat împotriva unei sentințe pronunțate în temeiul art. 613 C. proc. civ., iar această cale de atac este supusă unei duble limitări.

Pe de o parte, rămâne supusă exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) dar și art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și obligă pe autorul său să prezinte critici concrete de nelegalitate împotriva sentinței atacate, obiect al recursului, numai acestea fiind admisibile și având vocația de a fi examinate de instanța de control judiciar, în condițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 1/2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Transpunând aceste considerente la analiza căii de atac de față, Înalta Curte reține că recurenta s-a prevalat de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), susținând că instanța a dat o interpretare eronată prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h) și ale art. 451 alin. (2) C. proc. civ., respectiv nu a analizat acțiunea în anulare prin prisma art. 11 și art. 1.169 C. civ.

Examinarea argumentelor expuse în memoriul de recurs relevă că acestea nu pot fi circumscrise motivului invocat și nici unui alt motiv de nelegalitate, în condițiile în care nu se arată în mod concret cum anume au fost nesocotite sau aplicate greșit, de către instanță, dispozițiile legale menționate. Pe de altă parte, se observă că întreaga construcție juridică a tezei deduse judecății în recurs este fundamentată pe elemente ce au fost supuse verificării prin motivele acțiunii în anulare, fără nicio raportare a acestora la dezlegările date de către instanța de judecată.

Astfel, deși se susține că interpretarea dată dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.. este eronată, se constată că recurenta nu a dezvoltat nicio critică în legătură cu modalitatea în care acest text de lege a fost interpretat de către instanță, ci s-a limitat în a preciza că, întrucât noțiunile de "ordine publică" și "bunele moravuri" nu sunt definite în mod expres în doctrină, acestea pot fi supuse oricăror interpretări aferente unei situații concrete, respectiv că analiza motivului de anulare invocat trebuia efectuată prin prisma faptului că tribunalul arbitral nu a soluționat cererea cu care a fost învestit, ci a reiterat soluția pronunțată prin sentința arbitrală nr. 5/2021.

Înalta Curte subliniază că instanța de judecată, în procedura reglementată de art. 608-613 C. proc. civ., nu este chemată să reanalizeze modul în care tribunalul arbitral a stabilit situația de fapt sau a administrat și a apreciat probatoriul administrat în cauză, întrucât aceasta ar transforma acțiunea în anulare într-o cale ordinară de atac de reformare, ceea ce ar exceda rațiunea și configurația procesuală a acțiunii în anulare a sentinței arbitrale. Având în vedere configurația juridică a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, motivul de recurs prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat cu succes numai în măsura în care, prin hotărârea pronunțată asupra acțiunii în anularea sentinței arbitrale, curtea de apel a nesocotit sau aplicat greșit norme de drept material, în cadrul demersului judiciar de examinare a legalității hotărârii arbitrale, din perspectiva motivului de anulare consacrat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., care nu reprezintă în sine o normă de drept material în sensul legii.

Regula instituită de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., care permite anularea unei hotărâri arbitrale, atunci când ea nesocotește norme ce ocrotesc ordinea publică, bunele moravuri sau alte norme imperative ale legii, reprezintă o normă de procedură care stabilește limitele în care o hotărâre arbitrală poate fi examinată din perspectiva conformității acesteia cu legea.

De aceea, constatând că, prin motivele de recurs, reclamanta nu indicat care anume normă de drept material instituită de lege a fost nesocotită ori aplicată greșit de către curtea de apel, în demersul său de examinare a legalității hotărârii arbitrale, instanța supremă conchide prin a aprecia că motivele invocate nu se circumscriu cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ.

Nici critica prin care se afirmă că instanța nu a analizat acțiunea în anulare prin prisma dispozițiilor art. 11 și cele ale art. 1.169 C. civ. nu poate fi circumscrisă vreunui motiv de casare, nici măcar cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ. în condițiile în care recurenta nu a binevoit să indice în ce sens aceste dispoziții au fost nesocotite, deși erau pe deplin incidente în litigiu, ori în ce mod au fost aplicate greșit de către curtea de apel, pentru ca argumentele astfel dezvoltate să fie de natură să se integreze în sintagma "motive de nelegalitate" și să poată provoca un examen de legalitate a hotărârii atacate în limitele restrictive și nedevolutive ale recursului - cale extraordinară de atac.

Referitor la critica prin care se susține interpretarea eronată a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se impune a se reține faptul că aceasta nu reprezintă o chestiune de legalitate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii statuând, în mod obligatoriu, conform prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., prin decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, Partea I, că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Cât privește cererea intimatei-pârâte de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, în sumă de 35.520,07 RON, conform înscrisurilor aflate la filele x, factura seria x nr. x/04.11.2024 și extrasul de cont emis de B. la 08.11.2024 ce atestă încasarea onorariului de avocat, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., urmează a dispune obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 20.000 RON către intimata-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, pentru considerentele ce succed.

În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în materia rambursării cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, că "acestea urmează să fie recuperate de partea care a câștigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil", având în vedere rolul judecătorului în desfășurarea procesului, care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexității cauzei și a muncii depuse de avocat (cauza Nielsen și Johnsen contra Norvegiei, cauza Sabou și Pârcălab contra României, cauza Almeida, Garret și alții contra Portugaliei).

În consecință, în aprecierea cuantumului onorariului avocatului, instanța trebuie să aibă în vedere atât valoarea creanței/obiectului cauzei, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă depus, ori elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea cauzei, putându-se aprecia în ce măsură onorariul trebuie suportat de pârâtul chemat în judecată, cu atât mai mult cu cât dispozițiile C. proc. civ. sunt menite să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea cheltuielilor de judecată de la finalitatea firească.

Pentru a stabili reducerea onorariului de avocat, Înalta Curte se raportează la criteriile prevăzute de art. 127 din Statutul profesiei de avocat, dând totodată eficiență cheltuielilor efectuate de parte prin angajarea unui apărător dar ținând cont și de faptul că în fața primei instanțe s-a apreciat, în egală măsură, asupra caracterului nerezonabil și exagerat al cheltuielilor de judecată pretinse, acestea fiind reduse la un cuantum de 25.000 de RON de către curtea de apel, în aplicarea acelorași criterii de apreciere și a faptului că o acțiune în anulare a hotărârii arbitrale nu declanșează un veritabil litigiu pe fond, ea reprezentând doar o cale de atac în invalidare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale.

Astfel, constatând că suma pretinsă de către intimata-pârâtă, respectiv 35.520,07 RON, apare ca fiind vădit disproporționată în raport cu complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat în prezenta fază procesuală, respectiv întocmirea întâmpinării și prezența avocatului la termenele de judecată acordate în ședința publică din 05.02.2025 și 09.04.2025, Înalta Curte apreciază că suma de 20.000 RON reprezentând onorariu de avocat întrunește caracterul real, necesar și rezonabil al cheltuielilor de judecată, raportat la obiectul dosarului și complexitatea cauzei.

Instanța supremă nu va primi argumentul intimatei conform căruia cheltuielile de judecată în cuantum ridicat se justifică și din perspectiva unui exercițiu abuziv al dreptului de acces la instanță exercitat de partea adversă. În această privință, Înalta Curte reamintește că eventualul exercițiu abuziv al dreptului de acces la instanță poate activa exclusiv remediile reglementate expres art. 12 alin. (2) din C. proc. civ., fără însă a conferi celeilalte părți din proces, prerogativa de a sancționa ea însăși o astfel de conduită abuzivă, prin augmentarea exagerată a cheltuielilor de judecată, peste limitele de necesare și rezonabile pe care le implică procesul, prin raportare la valoarea și complexitatea acestuia precum și a muncii concrete depuse de avocat.

Pentru aceste considerente, reținând că încadrarea dată de către recurenta-reclamantă chestiunilor deduse judecății prin memoriul de recurs este una pur formală, argumentele învederate nefiind subsumabile motivului de recurs invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sau vreunui alt motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 C. proc. civ. și nici nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., precum și a prevederilor art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului astfel declarat.

Ca atare, cum, în speță, recurenta-reclamantă este cea căreia i se anulează calea extraordinară de atac a recursului, fiind partea care a pierdut procesul în accepțiunea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., raportat la considerentele mai sus expuse și vâzând solicitarea recurentei de micșorare a cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de către intimata-pârâtă, precum și argumentele expuse referitoare la rezonabilitatea cheltuielilor de judecată solicitate, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 21/16.02.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. Prompt S.R.L. a sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 aprilie 2025.