ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1689/2021

Ședința publică din data de 14 septembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea nu a fost motivată în drept, în susținerea acțiunii fiind invocate dispozițiile contractului de achiziție nr. x din 20.10.2014, ca raport fundamental preexistent realizării lucrărilor suplimentare.

Prin sentința civilă nr. 107/2019 din 4 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și s-a respins acțiunea civilă formulată de către reclamantă.

La data de 19 noiembrie 2019, pârâta a formulat întâmpinare și apel incident împotriva considerentelor primei instanțe, prin care a susținut că prezintă relevanță din perspectiva calculului termenului de prescripție data terminării lucrărilor și ultima situație de lucrări ce a stat la baza emiterii ultimei facturi întocmite în baza Contractului nr. x din 20.10.2014.

Prin decizia nr. 32/C/2020- A din 29 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-au respins ca nefondate apelul declarat de reclamantă și apelul incident formulat de pârâtă.

Instanța de apel a reținut că, în lipsa indicării de către reclamantă a perioadei exacte de efectuare a lucrărilor solicitate la plată și față de poziția evazivă și oscilantă a acesteia, nu poate fi luat în considerare ca moment final al executării lucrărilor suplimentare decât cel recunoscut în scris de reclamantă prin adresa din 03.11.2015, prin care notifica pârâta despre terminarea lucrărilor la obiectiv și o invită la efectuarea recepției la terminarea lucrărilor. Or, raportat la această dată, termenul de prescripție de 3 ani era împlinit la data de 12 noiembrie 2018, data expedierii prin servicii de curierat a cererii de chemare în judecată.

Curtea de apel a motivat că nu poate lua în considerare ca moment al începerii termenului de prescripție data întocmirii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, respectiv data de 11 noiembrie 2018, întrucât acest act atestă efectuarea lucrărilor anterior emiterii lui, confirmând că acestea au fost executate, astfel cum se afirmă prin adresa emisă de reclamantă în data de 03 noiembrie 2015. Cu alte cuvinte, acest înscris confirmă executarea și finalizarea lucrărilor la obiectiv anterior datei de 03 noiembrie 2015.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a reținut o stare de fapt eronată, respectiv faptul că executarea lucrărilor suplimentare s-ar fi realizat în anul 2015.

Recurenta arată că lucrările suplimentare, aflate într-o conexiune cu lucrările contractate potrivit contractului de achiziție nr. x din 20.10.2014, nu puteau fi executate decât ulterior finalizării acestora din urmă iar lucrările suplimentare excedează raportului fundamental preexistent acestora.

Deoarece intimata a epuizat fondurile nerambursabile, lucrările suplimentare nu puteau fi incluse în contractul de achiziție nr. x din 20.10.2014, motiv pentru care acestea au fost disociate de raportul fundamental, nu sunt documentate în scris și au fost solicitate la plată pe cale separată.

În concluzie, susține recurenta-reclamantă, lucrările suplimentare vizează același obiectiv de lucrări dar nu și contractul de achiziție nr. x din 20.10.2014.

Raportat la data procesului-verbal de recepție din 11 noiembrie 2015, acțiunea înregistrată la 11 noiembrie 2018, zi nelucrătoare, a fost depusă în termenul general de prescripție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, la data de 2 iulie 2020.

La 24 septembrie 2020 intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului arătând că, deși aparent recurenta își structurează cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în realitate acesta este indicat doar în preambulul cererii, recurenta reluând aspectele învederate cu ocazia judecății în apel și în primă instanță.

Pe fond, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4760 RON conform chitanței atașate întămpinării.

La 13 aprilie 2021, administratorul judiciar al recurentei C.I.I. D. și-a însușit calea de atac extraordinară declarată de recurentă prin administrator special.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 aprilie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la 14 septembrie 2021.

La termenul din 14 septembrie 2021, în completul de filtru, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 din C. proc. civ., a reținut următoarele:

Art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. prevede că "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat" iar, potrivit art. 486 alin. (3) din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege este sancționată cu nulitatea cererii de recurs, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac de reformare, în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Prin urmare, controlul judiciar exercitat pe calea recursului nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea situației de fapt și a probelor administrate în cauză rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive.

În cauză, se constată că recursul declarat, deși este întemeiat formal pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu cuprinde critici de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin criticile formulate, recurenta contestă starea de fapt reținută de instanța de apel privind data efectuării lucrărilor suplimentare precum și aprecierea probelor de instanțele de fond, considerând că lucrările suplimentare nu privesc contractul de achiziție nr. x din 20.10.2014.

Înalta Curte constată că aceste susțineri ale recurentei privesc aspecte ce țin de aprecierea situației de fapt și a probelor administrate, fiind critici de netemeinicie, prin care nu se identifică dispoziția legală care să fie criticată sub aspectul încălcării sau a greșitei aplicări de către instanța de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Mai mult, motivarea recursului cuprinde o reluare a aspectelor învederate instanțelor de fond, fără a prezenta argumente din care să rezulte că analiza instanței de apel nu corespunde normelor legale incidente.

Astfel, simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Totodată, reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că argumentele recurentei nu vizează aspecte de nelegalitate și nu pot fi examinate prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., de strictă interpretare, sub sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să atragă aplicarea art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.I. D., împotriva deciziei civile nr. 32/C/2020-A din 29 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 din C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată"

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs conform art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul-pârât a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinarea formulată în recurs, respectiv factura fiscală nr. x din 18.09.2020 și chitanța nr. x din 23.09.2020, emise de E. - Societate civilă de avocati, în cuantum de 4760 RON.

Înalta Curte urmează să admită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 din C. proc. civ., având în vedere că recursul recurentei a fost anulat, în acest fel dovedind o culpă procesuală care a produs un prejudiciu intimatei constând tocmai în cheltuielile de judecată efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.I. D., împotriva deciziei civile nr. 32/C/2020-A din 29 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.I. D., să plătească intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 4760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 septembrie 2021.