ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 261/2021

Ședința publică din data de 9 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1350, 1489 și urm. C. civ., art. 192 C. proc. civ. și Legea nr. 85/2014.

Pentru a pronunța această încheiere, prima instanță a reținut că la data de 04.07.2014 s-a încheiat nota de negociere nr. x/2014 având ca obiectiv "reparație tip MC HA A." iar părțile au convenit un preț al acestei operațiuni de reparație de 485.000 RON la care urma să se adauge TVA.

Totodată, la data de 14.07.2014 în mod suplimentar s-a încheiat o altă notă de negociere între cele două părți având numărul x/2014 pentru "Remediere defecțiuni stator generator HA1 A." în cuantum de 181.384 RON la care urma să se adauge TVA.

Pârâta a pretins prin întâmpinare faptul că procesul-verbal de terminare a lucrărilor și cel de punere în funcțiune, încheiate la datele de 29.08.2014 respectiv 16.09.2014, reprezintă un proces-verbal de recepție finală a lucrărilor executate în raport cu care este formulată acțiunea, astfel încât, în acord și cu Decizia ICCJ nr. 1844/2009, termenul de prescripție este împlinit față de data formulării cererii de chemare în judecată.

În același timp, reclamanta afirmă că respectivele procese-verbale nu vizează operațiunile de reparație în acord cu care a fost emisă factura nr. x/2014 ce face obiectul cererii de chemare în judecată, ci cu totul altele ce țin de subfaza 2 - deficiențe stator.

Conform raportului de expertiză întocmit în cauză respectivele procese-verbale de finalizare lucrări au vizat subfaza nr. x - Deficiențe stator.

Tribunalul a reținut că excepția este nefondată atât în ipoteza în care cele două procese-verbale de finalizare lucrări se referă la operațiuni de remediere deficiențe stator desfășurate în baza notei de negociere nr. x/2014 în mod integral (în ipoteza în care operațiunea de punere la pământ generator aparține lucrărilor negociate prin nota de negociere nr. x/2014), cât și în ipoteza în care această operațiune ar reprezenta numai o lucrare parțială din nota de negociere x/2014 (în ipoteza în care operațiunea de punere la pământ generator aparține lucrărilor negociate prin nota de negociere x/2014) atâta timp cât factura ce face obiectul cererii de chemare în judecată vizează exclusiv lucrările din nota de negociere nr. x/2014.

Acest aspect, a reținut prima instanță, este confirmat și de expertul cauzei care menționează faptul că "diferența de 244.481 RON fără tva reprezintă celelalte lucrări executate în baza comenzii nr. x/2014, comandă care a antrenat nota de negociere x/2014".

În concluzie, din probele administrate rezultă că cele două procese-verbale de finalizare lucrări se referă la totalitatea sau numai la o parte din lucrările ce vizează operațiunea de Remediere defecțiuni stator generator ce au fost negociate prin nota x/2014, în timp ce obiectul cererii de chemare în judecată vizează operațiunea inițială de Reparație tip MC HA A. negociată prin nota x/2014, a reținut prima instanță.

Prin sentința nr. 160 din 17 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția Civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă, pârâta fiind obligată la plata sumei de 290.932,75 RON reprezentând contravaloare lucrări și dobândă legală aferentă.

În motivarea acestei sentințe prima instanță a reținut că între părți au existat relații contractuale având ca obiect desfășurarea unor operațiuni specifice de mentenanță la unele obiective administrate de către societatea pârâtă, relații contractuale demarate la inițiativa pârâtei, prin înaintarea unor comenzi punctuale către societatea reclamantă.

Așadar, pârâta a emis două comenzi către reclamantă în vederea desfășurării unor lucrări de reparații/mentenanță la obiectivul A. în vara anului 2014, astfel că, în cauză devin aplicabile dispozițiile civile care reglementează răspunderea civilă contractuală a părților.

Tribunalul a constatat nu numai faptul că relațiile contractuale, așa cum sunt descrise de către reclamantă, nu sunt negate de către pârâtă însă, mai mult decât atât, aceasta nu contestă nici efectuarea lucrărilor comandate de către ea însăși societății reclamante, nefiind aduse argumente nici în ceea ce privește viciile de calitate a acestor lucrări. Mai mult decât atât, adresa de la dosar pare o recunoaștere necondiționată a pretențiilor societății reclamante.

Cu alte cuvinte, a reținut tribunalul, nu este invocată o neexecutare, în sensul larg al termenului, fie chiar și parțială din partea societății reclamante, ci argumentele aduse în sprijinul respingerii cererii de chemare în judecate țin mai degrabă de o temporizare a lucrurilor până la finalizarea unor proceduri interne de evaluare a lucrărilor efectuate din partea administratorului judiciar. Aceste proceduri, a motivat tribunalul, nu sunt însă opozabile creditorului mai ales că factura cu numărul x ce cuprinde sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată datează din anul 2014, timp suficient ca societatea pârâtă să își fundamenteze apărările.

Tribunalul a constatat totodată faptul că societatea pârâtă a plătit fără obiecțiuni celelalte lucrări efectuate la aceleași obiective la începutul anului 2014, ceea ce denotă o bună execuție din partea pârâtei precum și o desfășurare normală a raporturilor contractuale dintre cele două părți.

Referitor la obiectivul afirmat al raportului dispus de către administratorul judiciar al pârâtei în sensul de a verifica suprapunerea onor operațiuni tehnice regăsite în factura cu nr. x/2014 cu alte operațiuni de aceeași natură decontate deja prin facturile nr. x, respectiv 3914/2014, tribunalul a reținut faptul că pârâta nu a argumentat până la capăt această posibilitate și nici nu a solicitat probe care să surprindă o astfel de posibilitate.

Ca atare, în conformitate cu dispozițiile art. 1270 C. civ., prima instanță a constatat faptul că pentru lucrările deja efectuate, lucrări care nu au fost contestate în mod real, pârâta nu are nicio justificare în a efectua plata în cuantum de 290.932 RON solicitată de reclamantă, deși factura x cuprinde o sumă mai mare, de 303.156 RON.

În plus de aceasta, în conformitate cu dispozițiile art. 1531 C. civ., tribunalul a reținut că debitorul are obligația de a repara integral prejudiciul produs prin faptul neexecutării, ceea ce în cazul obligației de plată a unor sume de bani se transpune în obligația de plată a unor dobânzi penalizatoare în cuantumul stabilit de O.G. nr. 13/2011 în cazul comercianților, începând cu 01.01.2015, data scadenței, și până la plata efectivă, obligație ce va fi concretizată în faza de executare.

Prin decizia nr. 592/2019 din 7 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul pârâtei Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A., fiind admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, schimbată sentința atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că, prin apelul formulat, se critică, în esență, greșita respingere de către tribunal a excepției prescripției dreptului material la acțiune, apreciind că începutul curgerii termenului de prescripție este marcat de încheierea procesului-verbal de punere în funcțiune din data de 16.09.2014, astfel că, la data sesizării instanței, 30.10.2017, acțiunea era prescrisă.

Prioritar, instanța de apel a constatat că în mod greșit tribunalul a apreciat, prin încheierea din data de 20.02.2019, că suma solicitată de reclamantă se referă la alte lucrări decât cele ce au făcut obiectul procesului-verbal de terminare a lucrărilor din data de 28.08.2014 și a procesului-verbal de punere în funcțiune din data de 16.09.2014, întrucât, din concluziile raportului de expertiză rezultă că aceste lucrări au fost efectuate în temeiul Caietului de sarcini nr. x/25.06.2014 și a Comenzii nr. x/13.06.2014, în baza cărora reclamanta și-a fundamentat acțiunea, așa cum rezultă chiar din cererea introductivă. Prin urmare, a reținut instanța de apel, în acord cu opinia apelantei, calculul termenului de prescripție, trebuie raportat la aceste înscrisuri și lucrări, iar nu la data exigibilității facturii nr. x/31.10.2014, cum susține în mod nefondat intimata-reclamantă.

Astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 2.517 C. civ., termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, iar contractul încheiat între părți este unul de antrepriză, pentru care legiuitorul nu a prescris un termen special de prescripție. De asemenea, conform art. 2524 C. civ., în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute.

În cazul contractului de antrepriză, potrivit art. 1864 alin. (1) C. civ., "Atunci când obiectul contractului este o lucrare, beneficiarul este obligat să îi plătească antreprenorului prețul la data și locul recepției întregii lucrări, dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel.", prin urmare, data de la care a început să curgă termenul de prescripție în defavoarea reclamantului este data procesului-verbal de punere în funcțiune, respectiv 16.09.2014, a mai reținut instanța de apel.

Potrivit art. 2552 C. civ., "Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlinește în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.", astfel că termenul de prescripție de trei ani, care a început să curgă în data de 16.09.2014, s-a împlinit în data de 16.09.2017, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată în data de 27.10.2017, după împlinirea termenului de prescripție.

Față de aceste motive, instanța de apel a constatat că apelul este întemeiat, iar în baza art. 480 C. civ. a schimbat încheierea din data de 20.02.2019, prin care prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, în sensul că s-a admis excepție invocată și, pe cale de consecință, sentința a fost schimbată în sensul că s-a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

În susținerea recursului, reclamanta a precizat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1864 C. civ., potrivit cărora, "atunci când obiectul contractului este o lucrare beneficiarul este obligat să plătească prețul la data recepției întregii lucrări, dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel", cu consecințe asupra momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii formulate de către aceasta.

În fapt, la 13 iunie 2014, pârâta a solicitat reclamantei să efectueze o reparație de tip mentenanță colectivă, pentru HA1 din cadrul A., lucrare pentru care a fost emis Caietul de sarcini nr. x din 25 iunie 2014, iar printr-o serie de Note de negociere referitoare la "Reparație tip MC HA1 A." și "Remediere defecțiuni stator generator HA1 A.", au fost negociate condițiile de prestare a serviciului și stabilite tarifele aferente.

Pentru aceste lucrări s-au emis mai multe facturi, printre care și factura fiscală nr. x din 31 octombrie 2014, în sumă de 244.481,30 RON fără T.V.A., factură care a fost înapoiată de pârâtă, motivat de faptul că printr-o dispoziție internă, de verificare a unor lucrări anterioare efectuate la hidroagregat, suma va fi achitată după finalizarea Raportului de control intern, întocmit în baza deciziei administratorului judiciar nr. 1421 din 4 august 2014.

Cu privire la recuperarea acestei sume, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, iar în motivarea soluției instanța de apel a constatat că suma solicitată se referă la lucrările pentru care a fost întocmit procesul-verbal de terminare a lucrărilor nr. x din 29 august 2014 și procesul-verbal de punere în funcțiune nr. x din 16 septembrie 2014. Prin urmare, termenul de prescripție curge de la data întocmirii acestor procese-verbale.

Astfel, chestiunea în cauză privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii formulate, recurenta-reclamantă arătând printr-o serie de argumente că instanța de apel a aplicat greșit art. 1864 C. civ., sens în care a apreciat că termenul curge de la 16 septembrie 2014, respectiv data încheierii procesului-verbal de punere în funcțiune.

În opinia recurentei, momentul curgerii termenului de prescripție trebuie raportat la momentul întocmirii procesului-verbal de recepție a întregii lucrări. Având în vedere că nu s-a întocmit încă un proces-verbal de recepție a întregii lucrări deoarece pârâta a invocat un control intern, termenul de prescripție nu a început să curgă.

Recurenta-reclamantă a precizat că instanța de apel nu a dat eficiență nici altor norme de drept material aplicabile momentului începerii prescripției extinctive, prevederi care completează art. 1864 C. civ., respectiv cele ale art. 2524 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă (…)", iar potrivit alin. (2), "în cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv prescripția începe să curgă de la împlinirea termenului (…)".

Astfel, conform art. 15 din contractul cadru nr. x/2009, în baza căruia s-au efectuat lucrările din cele două note de negocieri, beneficiarul, respectiv pârâta, are obligația de a efectua plata în termen de maxim 90 de zile de la data primirii facturii. Astfel, a fost acordat pârâtei un termen de plată, ceea ce înseamnă că obligația devine exigibilă după trecerea unui termen de 90 de zile.

Prin urmare, chiar dacă s-ar reține că cele două procese-verbale ar viza lucrările a căror contravaloare reclamanta o solicită, la 16 septembrie 2014 ar începe să curgă termenul în care reclamanta ar avea dreptul de a emite factura fiscală. Dar, având în vedere că pârâta beneficiază de un termen suspensiv de 90 de zile, termenul de prescripție al dreptului la acțiune se prelungește cu 90 de zile, în sensul că începe să curgă după trecerea unui termen de 90 de zile de la data procesului-verbal de punere în funcțiune.

La 30 martie 2020, pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamanta Societatea de Servicii Hidroenergetice Hidroserv S.A., ca neîntemeiat, și menținerea deciziei recurate, ca legală și temeinică.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a răspuns apărărilor formulate de intimată și a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu respingerea apelului declarat de pârâtă și menținea sentinței civile nr. 160 din 16 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția Civilă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 26 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părți nu a înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a acordat termen la 9 februarie 2021.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu a adus nicio critică în sprijinul acestui motiv de recurs, care vizează ipoteza când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel încât se constată că acesta a fost invocat în mod formal, nefiind argumente care să facă obiectul analizei de către instanța de recurs.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la contractul de antrepriză, dispozițiile art. 1864 alin. (1) C. civ. prevăd că "Atunci când obiectul contractului este o lucrare, beneficiarul este obligat să îi plătească antreprenorului prețul la data și locul recepției întregii lucrări, dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel".

În cazul contractului de antrepriză având ca obiect realizarea de lucrări, obligația principală a antreprenorului este aceea de a executa lucrarea, iar obligația principală a beneficiarului este aceea de a plăti prețul, conform art. 1851 alin. (1) C. civ. În ce privește exigibilitatea prețului, aceasta este stabilită prin art. 1864 alin. (1) C. civ., fiind condiționată de realizarea recepției lucrării, cu excepția ipotezelor în care există norme legale derogatorii sau clauze convenționale contrarii.

La momentul recepției, prețul lucrării devine exigibil, începând să curgă și termenul de prescripție pentru plata acestei sume, dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel.

Înalta Curte constată că între părți au existat relații contractuale având ca obiect desfășurarea unor operațiuni specifice de mentenanță la unele obiective administrate de către societatea pârâtă, relații contractuale demarate la inițiativa pârâtei, prin înaintarea unor comenzi către societatea reclamantă, lucrări executate în cadrul contractului nr. x/2009.

În baza raporturilor contractuale dintre părți, reclamanta a emis factura nr. x/31.10.2014 în cuprinsul căreia este inserată mențiunea conform contract cadru nr. x-2A/06.10.2009, factură care însă a fost restituită, fiind emisă o nouă factură în 2017, respectiv factura fiscală nr. x/25.09.2017.

Potrivit celor susținute de reclamantă, prin art. 15 din contractul cadru nr. x-2A/06.10.2009, există un termen de plată în favoarea debitorului, exigibilitatea plății nefiind condiționată de realizarea recepției lucrării. Prin urmare, în ceea ce privește începutul termenului de prescripție instanța de apel ar fi trebuit să examineze în ce măsură acesta trebuie raportat la data exigibilității facturii nr. x/31.10.2014 sau a exigibilității facturii nr. x/25.09.2017.

Față de cele reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1864 alin. (1) C. civ. atunci când a statuat că data de la care a început să curgă termenul de prescripție este data procesului-verbal de punere în funcțiune, respectiv 16.09.2014, fără a avea în vedere teza finală a textului de lege menționat, respectiv "dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel", în speță, așa cum susține recurenta, părțile convenind prin art. 15 din contractul cadru nr. x-2A/06.10.2009 un termen de plată care să confere exigibilitate dreptului de creanță pretins de 90 de zile de la data primirii facturii, aspect neanalizat de către instanța de apel.

Potrivit art. 2524 alin. (1) și (2) C. civ., "(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute. (2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunțării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului".

Or, sub aspectul datei la care ar fi fost emisă factura în vederea decontării, recurenta-reclamantă a susținut că această dată a constituit de asemenea un aspect controversat între părți, care însă nu a fost lămurit de către instanța de apel, în condițiile în care pârâta a restituit factura inițială (din 2014) invocând necesitatea clarificării unor aspecte ce făceau obiectul unui control intern în cadrul căruia urma să se clarifice oportunitatea achitării datoriei către reclamantă.

Așadar, Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod greșit a stabilit că momentul exigibilității creanței este acela al întocmirii procesului-verbal de punere în funcțiune, respectiv 16.09.2014, fără a analiza în concret aspectele susținute de reclamantă cu privire la restituirea primei facturi, privind Raportul de control din 2017 și cu privire la emiterea facturii nr. x/25.09.2017 (dosarul de fond), pretențiile reclamantei fiind întemeiate pe această din urmă factură și pe convenția părților privind stabilirea unui termen de plată de 90 de zile de la emiterea facturii.

Cum factura pe care își întemeiază pretențiile reclamanta a fost emisă la data de 25.09.2017 (dosarul de fond), iar termenul de 90 de zile de la această dată, s-ar fi împlinit la data de 26.12.2017 sau, după cum este inserată mențiune pe factura astfel emisă în 2017, în termen de 30 de zile, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 27.10.2017 (a se vedea plicul cu care a fost expediată la instanță - dosarul de fond), rezultă că modul de calcul al termenului de prescripție avut în vedere de către instanța de apel este contrar dispozițiilor legale mai sus enunțate și evocate, în condițiile contractuale stabilite de părți.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul reclamantei Societatea de Servicii Hidroenergetice HIDROSERV S.A., prin administrator judiciar B.., cu consecința casării deciziei nr. 592/2019 din 7 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea de Servicii Hidroenergetice HIDROSERV S.A., prin administrator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 592/2019 din 7 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2021.