ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2273/2024

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2024

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 20.08.2019, reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale HIDROELECTRICA S.A. a chemat în judecată pârâta A., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să dispună angajarea răspunderii pârâtei și obligarea acesteia la repararea prejudiciului în valoare totală de 39.213.288,96 RON, cu cheltuieli de judecată.

La 10.10.2019, pârâta a formulat o cerere de chemare în garanție a numiților B., C., D. și E., solicitând instanței, ca în măsura în care acțiunea va fi admisă, să dispună obligarea în solidar a chemaților în garanție cu privire la plata sumei de 1.256,96 RON, reprezentând suma solicitată de reclamantă cu titlu de prejudiciu.

Prin sentința civilă nr. 2917/25.11.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată și cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect; a obligat reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 51.946,30 RON.

Împotriva acestei sentințe civile, ambele părți au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 623/12.04.2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul pârâtei, a admis apelul reclamantei și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta la plata sumelor de 1.256,96 RON, cu titlu de despăgubiri și de 10.092,99 RON, reprezentând cheltuieli de judecată; a obligat reclamanta la plata sumei de 30.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de apel în sumă totală de 6.046,49 RON.

Împotriva acestei decizii civile, ambele părți au declarat recurs.

Recurenta-reclamantă a susținut, prin memoriul de recurs, că a invocat în fața curții de apel faptul că sentința pronunțată de tribunal a fost redactată, motivată și comunicată cu încălcarea dispozițiilor art. 426 alin. (1) teza I C. proc. civ. și ale art. 218 din Legea nr. 303/2022. Astfel, a arătat că sentința a fost redactată la un interval de aproximativ doi ani de la data pronunțării, fiind imposibil ca redactarea să fi fost realizată de judecătorul care a și soluționat cauza, întrucât acesta se pensionase cu circa un an anterior.

Pornind de la aceste aspecte, recurenta-reclamantă a criticat modul în care instanța de apel a analizat critica deoarece, în opinia sa, au fost ignorate consecințele încălcării regulilor de procedură, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit recurentei-pârâte, semnarea hotărârii judecătorești de către președintele secției, la un an după pensionarea judecătorului care a soluționat cauza, conturează o prezumție rezonabilă că sentința nu a fost redactată de către doamna judecător F., ci de o altă persoană, cu încălcarea cerințelor legale. În susținerea celor afirmate, a invocat art. 426 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea se redactează de judecătorul care a soluționat procesul, precum și art. 218 din Legea nr. 303/2022, care impune judecătorului obligația să depună toate diligențele în vederea finalizării lucrărilor în curs până la data eliberării din funcție prin pensionare, precum și obligația președintelui instanței de a supraveghea îndeplinirea acestei obligații de diligență.

Conchizând, a arătat că, deși a supus spre analiză respectarea dispozițiilor art. 426 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a soluționat cauza exclusiv prin raportare la alin. (4) al aceluiași articol, referitor la semnarea hotărârii de către un alt judecător, astfel că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii; în acest sens, a arătat că nu a criticat semnarea hotărârii de un alt judecător, ci însăși redactarea acesteia de către președintele secției, contrar garanțiilor explicite ale procesului echitabil.

În continuare, recurenta-reclamantă a dezvoltat critici cu privire la modul în care instanța de apel a analizat prejudiciul reclamat ca urmare a nesemnării contractelor de vânzare a energiei electrice pe piețele PCCB-LE și PCCB-NC.

A arătat că, deși instanța de apel a reținut fapta ilicită a pârâtei - respectiv absența nemotivată de la ședința Consiliului de Supraveghere din 23.06.2017 și demisia nejustificată din 26.06.2017 -, a apreciat în mod nejustificat întinderea prejudiciului, restrângând-o la suma de 1.256,96 RON, corespunzătoare penalităților datorate pentru nerespectarea termenelor de plată față de Transelectrica S.A.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, instanța de apel a înlăturat o componentă esențială a prejudiciului, încălcând art. 1.531-1.532 C. civ., în condițiile existenței unui prejudiciu în cuantum de 39.200.000 RON, rezultat din nesemnarea contractelor de vânzare a energiei electrice, pe fondul lipsei unei conduceri executive în perioada aflată în discuție, datorată pârâtei; în acest context, recurenta-reclamantă a prezentat pe larg aspecte referitoare la prejudiciul reclamat în fața instanțelor de fond.

Totodată, contestând concluzia curții de apel potrivit căreia în perioada 26.06.2017-05.07.2017 nu ar fi existat energie electrică produsă disponibilă pentru tranzacționare pe piețele centralizate OPCOM, recurenta-reclamantă a afirmat că acest aspect este irelevant în cauză; aceasta deoarece, în opinia sa, chiar dacă în iulie 2017 producția a fost scăzută din cauza secetei, societatea s-a aflat într-o imposibilitate de plano de a încheia orice contract de vânzare a energie, din cauza lipsei organelor de conducere, ca urmare a acțiunilor intimatei. În plus, contractele de vânzare ar fi putut fi încheiate și pentru livrarea ulterioară.

O ultimă chestiune pusă în discuție se referă la dezlegarea dată de instanța de apel în privința faptei ilicite constând în imixtiunea pârâtei în activitatea de conducere a societății realizată de directoratul revocat la 26.06.2017; în acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că a dovedit existența faptei ilicite și a întinderii prejudiciului, însă instanța de apel a înlăturat nejustificat argumentele sale, pronunțând o hotărâre nemotivată.

În acest sens, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât hotărârea nu cuprinde un raționament logico-juridic care să justifice concluzia că nu au fost probate elementele răspunderii civile: fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate.

De asemenea, după expunerea argumentelor privind exercitarea de către pârâtă a unei imixtiunii nepermise în activitatea directoratului și prejudiciul rezultat din această conduită, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a nesocotit prevederile legale din materia răspunderii civile contractuale, coroborate cu cele care instituie anumite obligații legale în sarcina membrilor Consiliului de Supraveghere.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, pârâta a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 144

1

alin. (1) și (4) din Legea nr. 31/1990, rap. la art. 153

7

, 153

8

și art. 153

9

din aceeași lege, art. 64

1

alin. (3) și (5) din O.U.G. nr. 109/2011, art. 8.2, art. 20, art. 22 din contractul de mandat, rap. la art. 1.270 alin. (1) C. civ., precum și a prevederilor actului constitutiv, rap. la art. 1.913 C. civ., fapt ce a condus la pronunțarea unei soluții greșite.

Recurenta-pârâtă a afirmat că instanța de apel a analizat cauza doar prin prisma dispozițiilor comune aplicabile contractului de mandat, fără a avea în vedere că mandatul nu era unul civil, ci unul comercial guvernat de legislația în materia dreptului societar; în acest sens, a arătat că angajarea răspunderii este supusă unor criterii distincte de angajare a răspunderii față de cele prevăzute de C. civ.

În acest context, subliniază că faptele ilicite și sancționabile civilmente conform dreptului comun reținute de instanța de apel nu au același caracter atunci când sunt analizate prin raportare la dispozițiile din Legea nr. 31/1990, în special art. 144

1

alin. (1) și (4).

În continuare, după prezentarea situației de fapt care a generat litigiul, a arătat că instanța de apel trebuia să aibă în vedere temeiurile de drept din preambulul contractului de mandat, context în care, în raport cu prevederile O.U.G. nr. 109/2011, nu se poate reține săvârșirea vreunei fapte ilicite din punct de vedere contractual. De altfel, apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art. 144

1

din Legea nr. 31/1990, astfel că pârâta avea obligația de a se opune oricărei tentative de nerespectare a legii, evidențiind că a fost de bună-credință și că a încercat să o determine pe reclamantă să respecte dispozițiile legale ale O.U.G. nr. 109/2011.

Prin cea de-a doua critică, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea exigenței motivării hotărârii, cu referire la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 21 din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 476 alin. (1) C. proc. civ., subliniind că hotărârea recurată nu cuprinde o motivare completă cu privire la toate aspectele.

Astfel, în ceea ce privește prejudiciul de 1.256,96 RON, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a efectuat o analiză completă a condițiilor răspunderii, cel puțin în ceea ce privește existența legăturii de cauzalitate.

În acest context, a evidențiat lipsa motivării hotărârii sub două aspecte: primul se referă la lipsa oricărei explicații sau analize privind modul în care reclamanta a ajuns să nu aibă directorat începând cu 26.07.2017, precum și cu privire la modul în care a evoluat componența Consiliului de Supraveghere, care a rămas fără cvorum în perioada 27.06.2017-02.07.2017.

Pornind de la aceste susțineri, recurenta-pârâtă a subliniat că a oferit explicații detaliate în întâmpinare privind această situație, însă instanța de apel nu a făcut nicio referire la faptul că, încă din data de 26.05.2017, Consiliul de Supraveghere funcționa cu un cvorum minim, și nici la faptul că, încă din 14.06.2017, recurenta și-a exprimat refuzul de a participa la ședințele consiliului; de altfel, recurenta a arătat că, deși penalitățile considerate prejudiciu au fost calculate pentru perioada 03.07.2017-07.07.2017, totuși reclamanta a avut un nou Consiliu de Supraveghere începând cu data de 03.03.2017.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 27.08.2024, recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantei ca nefondat.

La 04.09.2024, recurenta-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, invocând excepția nulității recursului pârâtei pentru lipsa motivelor de nelegalitate; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 30.09.2024, recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

Deliberând asupra excepției nulității recursului declarat de pârâtă, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 și art. 482 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat recursul pe ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analiza memoriului de recurs conduce la concluzia că nu au fost formulate critici concrete de nelegalitate împotriva hotărârii atacate, care să poată fi circumscrise în ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deși recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care afirmă că hotărârea este nemotivată sau insuficient motivată, susținerile acesteia reflectă, în esență, nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a evaluat situația de fapt și probatoriul administrat, în contextul schimbării sentinței apelate și admiterea în parte a acțiunii.

Recurenta reproșează instanței de apel lipsa unei analize complete a condițiilor atragerii răspunderii, cu referire la cerința existenței legăturii de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciul reținut în sumă de 1.256,96 RON, raportat la aspectele învederate cu privire la modul în care reclamanta a ajuns să nu aibă directorat începând cu 27.06.2017, precum și la evoluția componenței Consiliului de Supraveghere, care a rămas fără cvorum în perioada 27.06.2017-02.07.2017.

Or, aceste afirmații referitoare la lipsa unei analize a modului în care reclamanta a ajuns să nu aibă directorat începând cu 26.06.2017 ori a modului în care a evoluat componența Consiliului de Supraveghere nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurentă, aceea a unei motivări insuficiente de către instanța de apel.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că acesta a fost invocat în mod formal de recurenta-pârâtă, deoarece deși face trimitere la mai multe norme de drept material pretins încălcate sau aplicate greșit - cum ar fi art. 144

1

alin. (1) și (4) din Legea nr. 31/1990, rap. la art. 153

7

, 153

8

și art. 153

9

din aceeași lege, art. 64

1

alin. (3) și (5) din O.U.G. nr. 109/2011, art. 8.2, art. 20, art. 22 din contractul de mandat, rap. la art. 1.270 alin. (1) C. civ., precum și prevederile actului constitutiv al societății, rap. la art. 1.913 C. civ. -, aceasta tinde la restabilirea situației de fapt reținute în cauză.

Înalta Curte notează că recurenta nu identifică greșita aplicare a normelor de drept material, ci își exprimă nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a interpretat și valorificat probatoriul cauzei în stabilirea răspunderii sale; în acest context, recurenta-pârâtă încearcă să justifice conduita avută, invocând buna-credință în exercitarea mandatului și susținând că neprezentarea la ședința Consiliului de Supraveghere din 23.06.2017, urmată de renunțarea la mandat, nu ar constitui fapte ilicite din perspectiva normelor speciale pe care le consideră aplicabile în cauză, în detrimentul dispozițiilor de drept comun.

Or, astfel de susțineri excedează limitelor impuse de motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie și reevaluarea situației de fapt, iar o astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. O astfel de situație intervine și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate de reclamantă și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a încălcat normele procedurale referitoare la redactarea și semnarea hotărârilor judecătorești deoarece instanța de apel a fost învestită cu analiza respectării dispozițiilor art. 426 alin. (1) C. proc. civ., însă aceasta a avut în vedere o altă ipoteză, cea de la alin. (4) al aceluiași articol.

Critica este nefondată.

Astfel, examinarea deciziei pronunțate de curtea de apel relevă că instanța a analizat criticile reclamantei prin raportare la dispozițiile legale aplicabile situației prezentate, iar împrejurarea că a făcut referire la art. 426 alin. (4) C. proc. civ. constituie o aplicare contextuală a întregii norme procedurale, în condițiile în care chestiunea invocată privea, în esență, legalitatea finalizării hotărârii motivat de faptul că judecătorul care a soluționat cauza ieșise din activitate; în acest cadru, analiza instanței de apel nu s-a îndepărtat de la obiectul criticii formulate.

Prin urmare, susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat consecințele încălcării art. 426 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi primită, câtă vreme analiza a vizat împrejurările relevante privind redactarea și semnarea hotărârii, iar concluzia instanței a fost aceea că nu au fost încălcate regulile de procedură de natură să atragă sancțiunea nulității.

În acest context, instanța supremă notează că nu poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 218 din Legea nr. 303/2022, cum greșit afirmă recurenta, având în vedere că aceasta nu a oferit nicio probă din care să rezulte că hotărârea ar fi fost redactată de o altă persoană, ci doar a formulat presupuneri.

De altfel, Înalta Curte are în vedere și faptul că, prin susținerile orale formulate în ședința publică, recurenta-reclamantă a recunoscut că interesul său în a susține acest motiv de recurs subzistă doar în ipoteza admiterii recursului părții adverse, recurs care a fost anulat.

Succesiv, recurenta-reclamantă a dedus instanței de control judiciar, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., o pretinsă motivare insuficientă a hotărârii, susținând că din modul în care instanța a soluționat cauza nu se conturează motivele pentru care au fost înlăturate criticile din apel cu privire la nulitatea sentinței tribunalului sub acest aspect al nerespectării cerințelor de la art. 426 alin. (1) C. proc. civ.

Această critică se cuvine a fi înlăturată, Înalta Curte notând, cu prioritate, că motivarea hotărârii trebuie să permită identificarea raționamentului care a condus la soluția pronunțată, fără a fi necesară o analiză exhaustivă a fiecărui argument invocat de parte.

Astfel, examenul deciziei recurate nu confirmă incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a oferit o motivare clară, logică și suficientă pentru respingerea criticii vizând pretinsa nesocotire a dispozițiilor art. 426 alin. (1) C. proc. civ. instanța a analizat argumentele reclamantei și a explicat raționamentul juridic care a stat la baza respingerii respectivului motiv de apel, evidențiind că eliberarea din funcție prin pensionare a judecătorului care a soluționat cauza nu constituie, prin ea însăși, o împrejurare de natură a contura o prezumție simplă în sensul că hotărârea ar fi fost redactată de o altă persoană.

Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile.

De altfel, afirmația recurentei potrivit căreia instanța s-ar fi raportat doar la art. 426 alin. (4) C. proc. civ., deși susținerile sale vizau alin. (1) al aceluiași articol, nu este de natură să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nici din perspectiva reținerii unor motive străine de natura pricinii.

Exigențele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. impun ca, pentru a fi incident, motivele oferite de instanța de apel să fie în totalitate străine de natura pricinii ori să fie contradictorii ori dezlegările succesiv stabilite prin acestea să fie, consecutiv, incompatibile.

Or, recurenta-reclamantă nu subliniază aceste vicii de nelegalitate, ci exprimă nemulțumirea față de modalitatea în care instanța de apel și-a structurat analiza, reproșându-i, în esență, că a acordat prevalență unui alt temei de drept; aceste aspecte, însă, nu se circumscriu motivului de recurs invocat, ci tind să repună în dezbatere critica adusă sentinței tribunalului.

De asemenea, criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Autoarea recursului invocă încălcarea dispozițiilor art. 1.531-1.532 C. civ., ca urmare a restrângerii nejustificate a întinderii prejudiciului la penalitățile datorate Transelectrica S.A.; în acest cadru, contestă modul în care instanța de apel a analizat prejudiciul reclamat în sumă de 39.200.000 RON pentru imposibilitatea de a încheia contracte de vânzare a energiei electrice pe piețele PCCB-LE și PCCB-NC în perioada 26.06.2017-05.07.2017, când societatea era lipsită de organe de conducere executivă ca urmare a acțiunilor pârâtei.

Înalta Curte constată că instanța de apel, pornind de la fapta ilicită imputată pârâtei, a făcut o analiză legală și temeinică a condițiilor privind atragerea răspunderii acesteia, iar în privința prejudiciului a reținut în mod just că nu a fost dovedită o legătură de cauzalitate între faptele imputate pârâtei și prejudiciul pretins suferit - de 39.200.000 RON.

Astfel, în analiza prejudiciului pretins - de 39.200.000 RON, curtea de apel a examinat împrejurările concrete ale cauzei, în raport cu expertiza contabilă și hidroenergie efectuată în cauză, context în care a reținut reclamanta invocă și susține un prejudiciu eventual, și nu unul cert; în acest sens, a arătat că, pentru perioada de referință, 26.06.2017-05.07.2017, recurenta nu a dovedit existența unei cantități disponibile de energie electrică produsă în plus ce ar fi putut fi tranzacționată pe piața OPCOM, producția în luna iulie 2017 fiind insuficientă.

Totodată, Înalta Curte notează că în recurs, recurenta-reclamantă reiterează argumentele prezentate în fața instanțelor devolutive cu privire la prejudiciul pretins în cuantum de 39.200.000 RON, arătând că în opinia sa acesta are un caracter cert, deoarece în cazul în care ar fi avut organe de conducere, societatea ar fi decis semnarea respectivelor contracte de tranzacționare.

Or, aceste afirmații nu sunt de natură să reflecte nelegalitatea hotărârii recurate, ci reprezintă o critică față de modul în care instanța de apel a valorificat probatoriul, care excedează limitele controlului judiciar de legalitate exercitat în recurs.

Următorul set de critici vizează dezlegarea dată de curtea de apel asupra faptei ilicite constând în imixtiunea pârâtei în activitatea de conducere a societății realizată de Directoratul revocat la data de 26.06.2017, prin care recurenta-reclamantă invocă incidența motivelor de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. aceasta susține că a probat atât existența faptei ilicite, cât și întinderea prejudiciului suferit în cuantum de 10.482 RON, iar instanța de apel a nesocotit dispozițiile din materia răspunderii contractuale, coroborate cu cele care instituie anumite obligații legale în sarcina membrilor Consiliului de Supraveghere; totodată, recurenta susține că hotărârea recurată este nemotivată, întrucât instanța de apel a înlăturat nejustificat argumentele sale referitoare la modalitatea de săvârșire a faptei ilicite.

Aceste susțineri nu sunt apte să atragă incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, referitor la critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că analiza instanței de apel asupra faptei ilicite imputate pârâtei a fost axată pe probatoriul administrat în cauză, în corelație cu cerințele atragerii răspunderii civile, context în care instanța a reținut că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada unei imixtiuni a pârâtei în activitatea de conducere a societății, aptă să genereze un prejudiciu.

Așadar, critica nu poate fi primită deoarece hotărârea recurată a fost dată cu respectarea exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar simpla nemulțumire a recurentei față de modul în care instanța a valorificat probatoriul nu poate fi echivalată cu o lipsă a motivării, în sensul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în concret acele norme legale pretins încălcate de curtea de apel, ci s-a limitat la o reluare a susținerilor făcute în fața instanțelor de fond, prin care tinde să demonstreze existența faptei ilicite a pârâtei cu scopul reevaluării situației de fapt și a probatoriului.

În considerarea celor ce preced, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate reclamantei și că nu poate fi reținută incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului pârâtei.

Anulează recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 623/12.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.P.E.E.H. HIDROELECTRICA S.A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2024.