ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2339/2022

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2022

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată și reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 aprilie 2020 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2020, reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. a solicitat obligarea pârâților A., B., C., D., E. și F. la plata sumei de 118.017 RON și la plata dobânzii legale până la data plății integrale.

Prin cererea de completare a cererii de chemare în judecată, formulată ulterior, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, și a numitului G..

Prin cererea precizatoare formulată la 23 septembrie 2020, reclamanta a solicitat obligarea pârâților exclusiv la plata sumei de 3.465,34 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru, arătând că debitul principal solicitat a fost achitat de asigurătorul H. S.A., în baza contractului de servicii nr. x din 25 iulie 2017.

Prin sentința civilă nr. 6961 din 12 octombrie 2020, Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 2705 din 22 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A., în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., F. și G., ca neîntemeiată; a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei E. suma de 2.000 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, ce a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1771/A din 21 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, expunând exhaustiv situația de fapt și susținând că intimații-pârâți nu au respectat prevederile Legii nr. 31/1990 și ale Legii nr. 111/2016 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 109/2011, cu modificările și completările ulterioare, privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, respectiv art. 36

4

și art. 38

1

, conform cărora indicatorii de performantă financiari și nefinanciari aprobați constituie elemente față de care se determină componenta variabilă, iar conform art. 64 alin. (3), nivelul remunerațiilor se stabilește, cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate la nivelul întreprinderii publice.

Astfel, potrivit recurentei, a avut loc o încălcare a obligațiilor asumate prin contractul de administrare, precum și a celor stabilite prin statutul societății și prin dispozițiile legale aplicabile.

A susținut recurenta că, în cazul răspunderii civile contractuale, fapta ilicită constă în încălcarea unor obligații rezultate din contractul încheiat între părți. Neexecutarea sau executarea greșită a obligațiilor contractuale naște în patrimoniul persoanei prejudiciate un drept la despăgubire.

În prezenta speță, astfel cum a arătat recurenta, sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, respectiv: o faptă ilicită reprezentând o încălcare a obligațiilor contractuale, un prejudiciu cert constând în suma care a fost plătită membrilor Directoratului fără justificare legală ori contractuală din patrimoniul reclamantei, la care se adaugă lipsa de folosință a sumei până la data recuperării efective, legătura de cauzalitate dintre fapta comisă și prejudiciu, vinovăția pârâților.

Cu privire la condițiile privind prejudiciul adus societății și legătura de cauzalitate, recurenta a susținut că acestea sunt îndeplinite, prejudiciul fiind produs prin faptele imprudente și lipsite de diligență ale intimaților.

În opinia recurentei, instanța de apel în mod greșit a apreciat că, în condițiile în care exista o asigurare încheiată, răspunderea persoanei pentru care s-a încheiat asigurarea este subsidiară, intervenind doar în situația în care asigurătorul nu răspunde, acesta fiind și scopul încheierii unui contract de asigurare.

În opinia recurentei, prin contractul de asigurare nu se poate limita dreptul de a acționa în judecată persoanele responsabile pentru cauzarea riscului asigurat.

Clauzele contractului de asigurare, invocate de instanțele de fond, prevăd doar modalitatea prin care societatea poate obține plata despăgubirii, însă în niciun caz nu se poate condiționa atragerea răspunderii civile contractuale de parcurgerea procedurii de acoperire a pagubei.

A mai arătat recurenta că, întrucât pârâții aveau calitatea de asigurati-persoane fizice, aveau și posibilitatea procedurală de a chema în garanție societatea de asigurări, putând recupera cheltuiala pe care vor fi obligați s-o facă, respectiv acoperirea taxei judiciare de timbru din prezentul dosar.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile tardivității și nulității recursului, solicitând instanței să verifice dacă recursul a fost declarat și motivat în termenul procedural și dacă motivele invocate se încadrează în motivele de casare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, art. 489 alin. (2) din același act normativ prevede că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din cod.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât criticile să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesuală civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu nulitatea recursului.

Soluția adoptată de legiuitor este justificată de faptul că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Instanța supremă constată că, deși recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii atacare din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu a expus argumente în susținerea motivului de recurs.

Controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Analiza cererii de recurs relevă faptul că nu au fost formulate critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel, recurenta invocând în mod formal că instanța de apel în mod greșit a apreciat că, în condițiile în care exista o asigurare încheiată, răspunderea persoanei pentru care s-a încheiat asigurarea este subsidiară, intervenind doar în situația în care asigurătorul nu răspunde. În opinia sa, prin contractul de asigurare nu poate fi limitat dreptul de a acționa în judecată persoanele responsabile pentru cauzarea riscului asigurat.

Invocarea de către recurentă a încălcării de către intimați a dispozițiilor Legii nr. 31/1990 și ale Legii nr. 111/2016 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 109/2011, cu modificările și completările ulterioare, privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice este formală.

Înalta Curte arată că aceste argumente nu pot constitui o critică de nelegalitate în raport de hotărârea recurată, întrucât aceasta vizează exclusiv neacordarea cheltuielilor de judecată, nu fondul litigiului dintre părți, iar recurenta nu a criticat raționamentul instanței de apel în baza căruia nu i s-au acordat cheltuielile de judecată.

Din examinarea dispozițiilor imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. reiese că instanța de recurs are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din Cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2), coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. împotriva deciziei civile nr. 1771/A din 21 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. împotriva deciziei civile nr. 1771/A din 21 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2022.