ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1089/2021

Ședința publică din data de 21 aprilie 2021

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 24.06.2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. - Sucursala Satu Mare, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta la plata către reclamanți a sumelor de 3.348.864 euro și de 6.332,33 RON, reprezentând daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1.349, art. 1.357, art. 1.391 și art. 253 C. civ.

Prin precizarea de acțiune, reclamanții arată că prin acțiunea introductivă au solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 3.348.864 euro și de 6.332,33 RON, reprezentând daune morale, această sumă fiind solicitată de pârâta C. S.A. prin intermediul executării silite.

Prin sentința nr. 101/21.05.2019, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 61/C/2020-A/29.01.2020, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul reclamanților.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții au susținut în esență că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea art. 1.349 și art. 1.357 C. civ., având în vedere că nu au fost analizate toate condițiile răspunderii civile delictuale, ci doar cea referitoare la existența prejudiciului.

Sub acest aspect, au arătat că instanța de apel le-a respins apelul, considerând că tribunalul a respins în mod corect acțiunea, întrucât nu este îndeplinită condiția unui prejudiciu produs lor și că nu a fost făcută vreo dovadă în condițiile art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora "Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege".

Au mai susținut că instanța de apel a reluat în întregime motivarea primei instanțe, fără a avea în vedere totalitatea apărărilor lor, precum și practica majorată referitoare la daunele morale.

Prin urmare, recurenții consideră că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, deoarece atât tribunalul, cât și curtea de apel au ignorat practica judiciară și caracterul special în privința condițiilor de angajare a răspunderii.

În continuare, recurenții au susținut că răspunderea intimatei constă în faptul că a pus în executare mai multe acte ilegale, despre care cunoștea că sunt false. Această răspundere este obiectivă, astfel că ei nu sunt obligați să facă dovada vinovăției, întrucât prin constatarea împrejurării că titlurile executorii sunt false și ilegale, intimata nu poate fi exonerată de răspundere. Intimata trebuia să depună o diligență maximă în aprecierea elementelor de fapt și de drept care fundamentează promovarea unei executări silite, iar incompetența, necunoașterea, reaua-intenție și imoralitatea funcționarilor băncii nu pot fi scuzabile.

Au mai arătat că pârâta se supune unor norme B.N.R, însă a înțeles să nu le respecte, cu scopul clar de a obține unele beneficii.

Referitor la prejudiciul moral, recurenții au făcut trimitere la practica judiciară susținând că proba faptei ilicite este suficientă și că se prezumă cauzalitatea, context în care instanțele de judecată urmează să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să îl producă.

Totodată, au arătat că pe tot parcursul contestației la executare intimata a făcut numeroase acte de natură a-i determina să renunțe la proces.

Acțiunea intimatei de a pune în executare acte false, cunoscând activitatea infracțională în legătură cu obținerea creditelor, constituie o premisă a răsturnării bunei-credințe, fiind un indiciu clar al unei atitudini abuzive.

Recurenții au mai relevat că prejudiciul se traduce în atingerea adusă imaginii lor prin publicarea procedurilor de executare, prin anunțarea instituțiilor în care își desfășoară activitatea în care lucrează, fie cu care colaborează, despre existența unor debite care nu există și care au putut da naștere unor suspiciuni reale de neîncredere, precum și stabilității emoționale a lor, în condițiile în care au fost obligați prin intermediul justiției să obțină un rezultat favorabil.

Legătura de cauzalitate, susțin recurenții, rezultă implicit din modalitatea băncii de a acționa, neconstituind un element care se impune a fi probat separat.

În legătură cu natura daunelor morale recurenții au arătat că acestea pot fi determinate doar prin aprecieri și că nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar întinderea prejudiciului nu se cuantifică potrivit unor criterii matematice sau economice.

Recurenții au conchis că sunt îndeplinite cerințele pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei și se impune admiterea acțiunii, iar pentru a atrage din nou atenția asupra problematicii ridicate atunci când se discută despre repararea prejudiciului nepatrimonial, se poate aminti de un principiu pe care se bazează sistemul actualului C. civ., cel al repunerii victimei în situația în care era înainte de săvârșirea faptei.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, deoarece nu poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel în mod corect a constatat inexistența unui prejudiciu, iar din considerentele deciziei rezultă că a fost analizată întreaga situație de fapt, deducându-se din cuprinsul acesteia că nu există prejudiciu și faptă ilicită.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare excepția nulității recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248, raportat la art. 24 alin. (2), coroborat cu art. 32 și cu art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, precum și art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., se rețin următoarele:

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

Dispozițiile art. 32 din aceeași ordonanță stabilesc că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege, iar art. 33 statuează că acestea se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, "În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON; în aceeași ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON".

Pe de altă parte, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În speță, în etapa regularizării, constatându-se că recursul nu este timbrat, s-a stabilit în sarcina recurenților obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 83.034,35 RON.

Astfel, recurenților-reclamanți A. și B. li s-au pus în vedere prin citație, potrivit dovezilor existente la dosar, să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru cu suma de 83.034,05 RON, măsură asupra căreia nu s-au conformat.

Înalta Curte reține că recurenții datorau taxa judiciară de timbru în cuantum de 83.034,05 RON, în condițiile în care cererea de reexaminare a taxei de timbru a fost respinsă ca tardiv formulată prin încheierea din 24.09.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, încheiere definitivă potrivit art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

De asemenea, se constă că în cauză nu operează scutirea legală - personală sau obiectivă - de la obligația timbrării, motiv pentru care urmează a da eficiență dispozițiilor art. 32 și art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 și art. 197 C. proc. civ., în sensul anulării ca netimbrată a cererii de recurs.

Așa fiind, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor textelor de lege evocate mai sus, în temeiul art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 pct. (5) C. proc. civ., va anula recursul ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei nr. 61/C/2020-A/29.01.2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 aprilie 2021.