ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 635/2025

Ședința publică din data de 26 martie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 29 martie 2023, sub dosar nr. x/2023, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din 28.07.2022, încheiat între părți, cu repunerea în situația anterioară, prin restituirea sumei de 42.000 euro și achitarea sumei de 42.000 de euro ca dublu al avansului.

Prin sentința civilă nr. 2882 din 4 decembrie 2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamantă, a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din 28.07.2022, încheiat între părți, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 84.000 de euro (echivalent în RON la cursul B.N.R. din data plății). A dispus restituirea către reclamantă a taxei de timbru în cuantum de 7.805 RON, taxă ce a fost achitată pentru prezentul dosar, respectiv dosarul x/2023

Prin decizia civilă nr. 996 din 21 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În susținerea căii de atac, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că, în cadrul apelului formulat, a solicitat încuviințarea probei cu acte. Primul și ultimul termen de judecată în fața instanței de apel a fost stabilit pentru data de 07.06.2024, termen la care a formulat cerere de amânare a judecării dosarului în vederea pregătirii apărării de către avocatul angajat să reprezinte societatea în faza apelului.

În continuarea argumentației, recurenta-pârâtă afirmă că părțile au semnat contractul de asistență juridică nr. x/2024 la data de 06.06.2024, fapt ce a făcut imposibilă pregătirea apărărilor, în condițiile în care termenul de judecată a fost fixat la 07.06.2024.

În raport de aceste circumstanțe, recurenta-pârâtă precizează că instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 222 C. proc. civ., a respins cererea de amânare în vederea pregătirii apărării, deși, pe de o parte o astfel de solicitare nu a mai fost formulată în calea de atac, iar pe de alta parte era o situație excepțională, întrucât avocatul a primit mandat de reprezentare cu o zi înainte de termenul de judecată.

Ca atare, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu i-a dat posibilitatea de a-și pregăti apărarea, actele și susținerile sale fiind depuse odată cu notele de concluzii.

Potrivit recurentei-pârâte, i-a fost încălcat dreptul la apărare, deoarece nu a avut posibilitatea de a-și susține punctul de vedere, nu a avut posibilitatea de a demonstra instanței că blocul era finalizat, nu a putut demonstra că existența unei schele la exterior nu presupunea că interiorul blocului și apartamentele nu puteau fi predate, etc.

Mai arată recurenta-pârâtă că, după cum se poate observa din decizia recurată, instanța de apel nu a făcut trimitere și nu a luat în considerare actele atașate notelor de concluzii, aspect care demostrează, încă o dată, încălcarea dreptului său la apărare, hotărârea fiind lovită de nulitatea absolută prevăzută de art. 174 alin. (2) și art. 175 C. proc. civ.

Invocând dispozițiile art. 13 și art. 14 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că, deși s-ar putea considera că în viziunea legiuitorului, amânarea judecății cauzei în temeiul art. 222 C. proc. civ. nu este reglementată ca o obligație, ci ca o posibilitate lăsată la aprecierea judecătorului, în speță, a menționat faptul că solicită proba cu acte, motiv pentru care instanța de apel trebuia să amâne cauza pentru a-i da posibilitatea de a depune la dosar actele și să-i asigure dreptul la apărare.

Recurenta-pârâtă subliniază că dreptul la apărare este un drept constituțional și că nu a urmărit tergiversarea soluționării cauzei, fapt ce ar fi fost de natură a aduce atingere dreptului părții adverse la soluționarea dosarului într-un termen rezonabil.

Din perspectiva recurentei-pârâte, relevant este și faptul că a depus acte la dosar, iar instanța de apel avea obligația să pună în discuția părților susținerile sale și prin raportare la acestea.

Mai susține recurenta-pârâtă că avocatul angajat a depus eforturi pentru a-și asigura substituirea la termenul de judecată, tocmai pentru a arăta că este nevoie de un timp scurt pentru studierea dosarului și pentru realizarea apărărilor de către avocatul angajat în cauză.

Conchizând, în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor omului, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel nu a analizat toate actele și nu i-a dat posibilitatea de a-și expune probele, actele nefiind examinate de Curte, fiindu-i încălcat dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție și de art. 13 C. proc. civ., precum și dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Un ultim motiv de recurs vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă arată că, în ceea ce privește aplicarea art. 1.549 C. civ., instanța de apel a greșit, constatând îndeplinite condițiile intervenției rezoluțiunii contractului, atât timp cât nu a avut în vedere și nu a analizat culpa intimatei, reprezentată de refuzul acesteia de a alege finisajele din interiorul apartamentului, de a prelua apartamentul și de a achita suma de 105.000 euro, deși a fost notificată în acest sens.

Dezvoltând argumentația, recurenta-pârâtă precizează că temeiul juridic al rezoluțiunii îl constituie reciprocitatea și interdependenta obligațiilor din contractul sinalagmatic, fiecare dintre obligațiile reciproce fiind cauza juridică a celeilalte.

Or, predarea apartamentului nu s-a putut realiza nu din culpa sa, ci din cea a intimatei-reclamante, care nu a ales finisajele și mai apoi a refuzat și predarea-primirea apartamentului nr. x.

În raport de dispozițiile art. 8 din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/28.07.2022, recurenta-pârâtă susține că părțile au convenit ca plata sumei de 105.000 euro să fie făcută la "predarea" apartamentului și nu la transferul dreptului de proprietate prin perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, iar mai mult decât atât, intimata-pârâtă nu a făcut niciodată dovada deținerii acestei sume la momentul la care a fost notificată să se prezinte în vederea primirii bunului.

Totodată, făcând trimitere la art. 9 din antecontract, recurenta-pârâtă subliniază că "transferul proprietății" urma să se realizeze ulterior finalizării tuturor lucrărilor de execuție a apartamentului, neputându-se dispune rezoluțiunea cât timp intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile asumate și nici nu putea fi obligată la plata dublului avansului, conform art. 11 din antecontract.

Mai arată recurenta-pârâtă că, deși instanța de apel a reținut faptul că nu ar fi făcut dovada că motivul neîncheierii la data convenită a contractului de vânzare-cumpărare a constat în omisiunea intimatei-pârâte de a alege finisajele, această dovadă a fost făcută, fiind reprezentată de notificarea transmisă părții adverse, precum și de planșele foto depuse la dosar.

Invocând prevederile art. 1.404 alin. (2) C. civ. care dispune în sensul că atunci "când obligația este contractată sub condiția producerii unui eveniment într-un anumit termen, condiția este socotită neîndeplinită dacă termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se producă", recurenta-pârâtă precizează că termenul stabilit de părți s-a împlinit la 31.12.2022, fără ca intimata-pârâtă să fi ales finisajele, fără a se întocmi procesul-verbal de predare-primire și fără a fi achitată diferența de preț.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a greșit și atunci când s-a limitat la a analiza doar exteriorul blocului, conform procesului-verbal încheiat de executor, lipsind o analiză a interiorului apartamentului nr. x, precum și când a omis a avea în vedere că prețul apartamentului nu este unul care să fie stabilit la prețul pieței, fiind unul extrem de avantajos pentru intimata-pârâtă.

Invocând regulile de interpretare a contractelor, reglementate de dispozițiile art. 1.267, art. 1.268 C. civ., în raport și de art. 1.170 din același cod, recurenta-pârâtă susține că intimata-reclamantă a fost de rea-credință pe parcursul derulării acordului contractual și că instanța de apel a reținut în mod greșit dispozițiile art. 7 din antecontract, ignorându-le pe cele de la art. 8 și 9 din acest act.

În susținerea nelegalei soluționări a cauzei, recurenta-pârâtă invocă și faptul că intimata-reclamantă a fost pusă în întârziere, conform art. 1.522 C. civ., fiind irelevant că din adresa depusă la dosar reiese că nu a fost efectuată recepția blocului, câtă vreme culpa aparține intimatei-reclamante.

Totodată, în raport de dispozițiile art. 1.516 C. civ., arată că drepturile sale, în calitate de creditor, au fost încălcate.

În ceea ce privește obligarea sa la plata dublului avansului, recurenta-pârâtă arată că, potrivit art. 1.538 C. civ., clauza penală reprezintă o convenție accesorie prin care părțile evaluează, cu anticipație, cuantumul daunelor-interese, pentru eventualitatea neexecutării obligației principale din culpa debitorului. Condiția culpei debitorului se deduce din dispozițiile art. 1.540 alin. (2) C. civ., care prevăd că "penalitatea nu poate fi cerută când executarea obligației a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului". De asemenea, art. 1.538 alin. (5) C. civ. dispune în sensul că tot o clauză penală este și stipulația contractuală prin care se prevede dreptul creditorului ca, în cazul neexecutării, să fie îndreptățit să rețină sumele încasate până la acel moment.

Referitor la arvună, recurenta-pârâtă susține că aceasta este o convenție accesorie celei principale, prin care una dintre părți predă celeilalte o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, ca o confirmare a încheierii și executării unui contract, această sumă sau cantitate de bunuri fungibile urmând a fi reținută sau restituită dublu, în funcție de persoana care nu execută contractul.

În speță, părțile au stipulat expres ca având natura unei clauze penale prevederea de la art. 11, respectiv că dacă promitenta-vânzătoare nu încheie contractul la termenul stabilit va plăti dublul avansului încasat, iar dacă promitenta-cumpărătoare nu achită prețul integral stabilit și nu se prezintă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pierde avansul achitat. Totodată, părțile au stipulat la art. 8 că restul de 105.000 euro se va achita la primirea apartamentului.

În raport de aceste dispoziții contractuale, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel ar fi trebuit să aprecieze că au natura juridică a unor clauze penale, potrivit art. 1.538 alin. (1) și (5) C. civ., și nu arvună.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 Cod procedură civilă.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La 29 ianuarie 2025, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

O primă critică a recurentei-pârâte privește faptul că instanța de apel i-a respins în mod nelegal cererea de amânare a judecății cauzei, încălcându-i astfel dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Principiul dreptului la apărare are o valoare constituțională, iar necesitatea promovării sale în practică decurge și din declarațiile și pactele adoptate de state în materia drepturilor fundamentale ale omului, de aceea, art. 24 alin. (1) din Constituția României dispune că "dreptul la apărare" este garantat.

Potrivit art. 13 C. proc. civ., "(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) Părțile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii. (...) (3) Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege".

Înalta Curte reține că dreptul la apărare reprezintă unul din principiile fundamentale ale procesului civil, art. 13 din C. proc. civ. reprezentând consacrarea sa generală, în vreme ce, prin o serie de alte dispoziții legale, este detaliată aplicabilitatea sa practică.

Potrivit art. 222 C. proc. civ., "(1) Amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei. (2) Când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise".

Așa cum arată expres textul de lege, amânarea pentru lipsă de apărare are un caracter excepțional, aspect care se corelează cu faptul că se poate dispune numai pentru motive temeinice. Pornind de la faptul că primul alineat al art. 222 C. proc. civ. precizează că motivele invocate nu trebuie să fie imputabile părții sau reprezentantului ei, Înalta Curte reține că această abordare normativă evidențiază caracterul obiectiv al motivelor ce pot justifica o cerere de amânare pentru lipsă de apărare. Totodată, trebuie reliefat faptul că această prevedere are menirea de a asigura respectarea dreptului la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ.

Făcând aplicarea în cauza de față a acestor norme legale, Înalta Curte reține că cererea de apel a fost formulată de către pârâtă la 15 februarie 2024, iar termenul de judecată a fost fixat la 7 iunie 2024.

La 6 iunie 2024, apelanta-pârâtă a formulat cerere de mânare a judecării cauzei, în vederea pregătirii apărării, motivat de faptul că a încheiat contract de asistență juridică la aceeași dată.

Or, termenul de la momentul declarării căii de atac și până la data la care a fost fixat termenul de judecată - 7.06.2024 - a fost suficient pentru pregătirea apărării. Mai mult decât atât, procesul civil fiind, în principiu, un proces al intereselor private, părțile au obligația de a manifesta diligență în derularea acestuia. Ca atare, angajarea unui apărător cu o zi înainte de termenul fixat pentru judecarea cauzei nu poate fi apreciată ca un comportament de natură a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului, astfel cum impune părților art. 10 alin. (1) C. proc. civ., cu atât mai puțin o situație excepțională, astfel cum susține recurenta-pârâtă.

Se mai impune a se arăta că, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale într-un mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății, în același sens fiind și prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, soluționarea cauzei cu celeritate este o îndatorire a instanței în cadrul procesului civil.

Ca atare, respingerea cererii de amânare în coordonatele anterior arătate s-a făcut cu respectarea legii, iar motivul de recurs este nefondat, din această perspectivă.

În același timp, Înalta Curte subliniază că, dacă o cerere de amânare este respinsă cu aprecierea corectă a incidenței prevederilor art. 222 Cod procedură civilă, ea are drept efect suportarea de către partea a cărei cerere a fost respinsă a tuturor consecințelor ce pot decurge din continuarea procedurii judiciare.

În acest sens, Înalta Curte reține că la termenul de judecată din 7 iunie 2024, apelanta-pârâtă a fost reprezentată convențional prin avocat, în baza delegației de substituire nr. 1/6.06.2024. Prin încheierea de ședință de la aceeași dată, ulterior respingerii cererii de amânare a judecării cauzei, instanța de apel a pus în discuția părților probatoriul, reținând, față de susținerea apărătorului apelantei-pârâte că nu deține mandat în acest sens, că în delegația de substituire nu se menționează că mandatul este acordat numai în vederea susținerii cererii de amânare. Totodată, instanța de apel, reținând că prin cererea de apel pârâta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri ce nu au fost depuse la dosar, a dispus decăderea părții din dreptul de a mai solicita această probă.

Ca atare, nu poate fi reținută nici critica de nelegalitate invocată de recurenta-pârâtă în sensul că instanța avea obligația de a amâna judecarea cauzei pentru a-i da posibilitatea de a depune la dosar înscrisuri, respectiv că instanța de apel nu a analizat înscrisurile atașate concluziilor scrise, câtă vreme a intervenit decăderea părții din dreptul de a mai solicita această probă, cu respectarea prevederilor art. 470 C. proc. civ.

Totodată, drepturile procesuale ale părții au fost respectate, aceasta fiind legal citată, fiind reprezentată prin apărător în substituirea avocatului ales, astfel că alegația recurentei-pârâte în sensul că nu i-a fost acordată posibilitatea de a se prezenta și de a-și argumenta cererile, respectiv de a a-și susține punctul de vedere cu privire la obiectul cauzei și de a administra probele pe care le aprecia necesare este lipsită de fundament.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă nu justifică o vătămare nici din perspectiva art. 222 alin. (2) C. proc. civ., sens în care constată că instanța de apel a amânat pronunțarea la 21 iunie 2024, pentru a da posibilitatea părților de a depune la dosarul cauzei concluzii scrise.

Prin urmare, respingerea cererii de amânare a judecății cauzei a fost dispusă, motivat, în condiții de legalitate, instanța de apel manifestând diligența necesară pentru respectarea dreptului la apărare al apelantei-pârâte, prin amânarea pronunțării și oferirea posibilității părților de a depune concluzii scrise, drept de care pârâta a și uzitat.

Înalta Curte urmează a înlătura și motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte observă că în susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă invocă, de fapt, critici de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta-pârâtă a invocat culpa intimatei-reclamante, constând în refuzul de a alege finisajele, de a primi apartamentul, greșita interpretare a dispozițiilor contractuale, greșita raportare la stadiul lucrărilor exterioare, punerea în întârziere a intimatei-reclamante, neplata diferenței de preț, greșita calificare a art. 11 din antecontract ca fiind o clauză penală și nu o clauză care vizează arvuna, criticând, în realitate, modul de administrare sau interpretare a probelor și modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt.

Susținerile recurentei-pârâte trimit la elemente atașate situației de fapt, care scapă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 996 din 21 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. În raport de prevederile art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă, va obliga recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 20.000 RON către intimata-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 996 din 21 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 20.000 RON către intimata-reclamantă A., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2025.