ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 633/2025

Ședința publică din data de 26 martie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la 8 octombrie 2021, reclamanții A. S.R.L., B. și C. au chemat în judecată pârâții D. și E. pentru ca, prin hotărâre judecătorească, să fie obligați, în solidar, să plătească suma de 205.000 euro despăgubire, cu dobânda legală calculată de la data introducerii cererii, până la data achitării integrale a debitului, precum și cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 69 din 27 septembrie 2022, Tribunalul Giurgiu, secția Civilă a respins excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune; a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 205.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu dobânda legală calculată de la 07.10.2021 până la achitarea integrală, precum și suma de 13.750 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1459 A din 13 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanții-pârâți împotriva hotărârii primei instanțe, care a fost schimbată, în sensul că a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, precum și cererea intimaților privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs.

Un prim motiv de nelegalitate invocat vizează faptul că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în raport de prevederile art. 9 alin. (2), art. 397 alin. (1), art. 14 alin. (5) și (6), respectiv art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel, fără a pune în discuția contradictorie a părților, a calificat excepția inadmisibilității, întemeiată de către apelanții-pârâți pe prevederile art. 1.350 C. civ., ca fiind o apărare de fond și a soluționat cauza prin prisma acestei abordări, cu toate că acest temei legal nu a fost invocat de pârâți în fața primei instanțe, nici pe calea excepției, nici ca apărare de fond, iar excepția inadmisibilității față de pârâta D. a fost invocată pentru prima dată în cererea de apel.

Astfel cum arată recurenții-reclamanți, la judecata în primă instanță, pentru niciunul dintre pârâți nu au fost formulate apărări privind un posibil ilicit contractual, în raport de prevederile art. 1.350 C. civ., nici pe calea excepției, nici ca apărare de fond, aceste dispoziții legale fiind invocate pentru prima dată în cererea de apel.

Dezvoltând acest argument, recurenții-reclamanți afirmă că în fața primei instanțe, în întâmpinarea pe care au formulat-o, pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților C. și B., respectiv excepția lipsei calității procesuale a pârâtului E., excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii față de pârâtul persoană fizică, în raport de art. 155 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Mai arată recurenții-reclamanți că toate excepțiile invocate la judecarea fondului au fost respinse de judecătorul de primă instanță, soluția fiind confirmată de instanța de apel.

În concluzie, în apel, apelanții-pârâți au schimbat temeiul juridic al excepției inadmisibilității și au invocat respectiva excepție și față de pârâta D., pe fondul cauzei, aceștia solicitând să se constate neîntrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1.349 C. civ.

Nelegalitatea hotărârii instanței de apel este invocată și ca urmare a faptului că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura cauzei, respectiv, pentru încălcarea normelor de drept material.

În acest sens, recurenții-reclamanți susțin că instanța a admis apelul și împotriva soluției de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtului E., fără a motiva hotărârea.

În această ordine de idei, recurenții-reclamanți precizează că în cauză sunt doi pârâți, unul dintre acești fiind persoana fizică E. și că actul juridic încheiat pentru procurarea invertoarelor a fost încheiat între societatea D. și societatea A. S.R.L.

În raport de această detaliere a cadrului procesual, recurenții-reclamanți arată că instanța de apel a motivat admiterea apelului și respingerea acțiunii față de ambii pârâți, motivul fiind unul generic, respectiv că ilicitul contractual nu poate sta la baza angajării răspunderii civile delictuale.

Or, astfel cum precizează recurenții-reclamanți, în cererea introductivă sunt denunțate o serie de fapte ilicite ale pârâtului E., descrise în detaliu și dovedite cu probele administrate, fapte ce au fost săvârșite în afara relației contractuale dintre părți și care au și un caracter penal, iar cu privire la aceste fapte care au dus la prejudicierea reclamanților, instanța nu a arătat care sunt motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția de admitere a apelului față de acest pârât.

Invocând principiul relativității efectelor contractului, reglementat la art. 1.280 C. civ., recurenții-reclamanți susțin că aprecierea asupra faptelor culpabile ale pârâtului E., terț față de contract, prin raportare la reglementarea de la art. 1.350 C. civ., conduce la concluzia că soluția a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acelorași motive de casare, recurenții-reclamați mai precizează că în cauză sunt denunțate fapte săvârșite de pârâți în afara relației contractuale, fapt ce atrage incidența art. 1.349 C. civ., iar nu incidența art. 1.350 din același cod.

În acest sens, precizează că, așa cum au arătat și cum a rezultat și din probatoriul administrat, asupra chestiunii legate de neexecutarea contractului s-a tranșat prin a se agrea soluția restituirea prețului.

Însă, în prezenta cauză, ulterior încetării relației contractuale, cu încălcarea prevederilor art. 1.349 alin. (1) C. civ., pârâții au săvârșit faptele ilicite denunțate, neeexecutarea contractului oferind doar ocazia încălcării regulilor de conduită aplicabile oricărei persoane.

Ca atare, obligația de reparare a prejudiciului rezultă din încălcarea acestor reguli de conduită și este independentă de răspunderea contractuală.

Recurenții-reclamanți concluzionează în sensul că, în condițiile în care faptele ilicite denunțate au avut un caracter penal, iar temeiul juridic al cererii adresate instanței a fost 1.349 C. civ., poziția instanței care, fără a motiva, a înțeles să nu dea eficiență principiului exceptării de la obligativitatea opțiunii pentru răspunderea contractuală, atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă.

Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2025 s-a dispus amânarea judecării cauzei în vederea îndeplinirii procedurii de citare cu intimatul-pârât E. și pentru ca apărătorul-intimatei-pârâte D. să facă dovada mandatului acordat, fiind fixat termen de judecată la 26 martie 2025.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenții-reclamanți este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat încălcarea prevederilor art. 9 alin. (2), art. 397 alin. (1), art. 14 alin. (5) și (6), respectiv art. 478 alin. (2) C. proc. civ.. Au arătat că instanța de apel, fără a pune în discuția contradictorie a părților, a calificat excepția inadmisibilității, întemeiată de către apelanții-pârâți pe prevederile art. 1.350 C. civ., ca fiind o apărare de fond și a soluționat cauza prin prisma acestei abordări, cu toate că acest temei legal nu a fost invocat de pârâți în fața primei instanțe, nici pe calea excepției, nici ca apărare de fond, iar excepția inadmisibilității față de pârâta D. a fost invocată pentru prima dată în cererea de apel.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că, din perspectiva principiului contradictorialității, potrivit art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., instanța are obligația de a supune discuției părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau de drept invocate, hotărârea urmând a se întemeia numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost puse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

În raport de criticile dezvoltate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține că, astfel cum reiese din încheierea de ședință din 15 septembrie 2023, instanța de apel a acordat cuvântul părților, reprezentate prin avocați, în susținerea, respectiv în combaterea apelului declarat în cauză.

Cu această ocazie, apelanții-pârâți, prin apărător, au arătat că au înțeles să invoce și excepția inadmisibilității, având în vedere că acțiunea a fost întemeiată pe regulile răspunderii civile delictuale, însă între părți raporturile sunt contractuale, fiind inadmisibil ca un potențial creditor să opteze pentru răspunderea civilă delictuală, care îi este mai convenabilă.

În combatere, intimații-reclamanți, prin apărători, au solicitat respingerea excepțiilor invocate prin cererea de apel și au susținut că răspunderea contractuală, în condițiile în care poate fi reținută în cauză, nu înlătură răspunderea civilă delictuală.

Faptul că instanța de apel a apreciat excepția inadmisibilității invocată de apelanții-pârâți ca o apărare de fond, perspectivă din care a realizat analiza acesteia, nu poate constitui o încălcare a dispozițiilor art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., astfel cum invocă recurenții-reclamanți, câtă vreme, așa cum s-a arătat anterior, părțile au pus concluzii cu privire la această critică dezvoltată în apel.

Așa fiind, instanța de control judiciar nu identifică o nesocotire de către instanța de apel a dispozițiilor invocate de recurenții-reclamanți, în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil.

Din perspectiva faptului că pârâții nu au susținut în fața primei instanțe, nici pe cale de excepție, nici ca apărare de fond, ilicitul contractual, în raport de dispozițiile art. 1.350 C. civ., acesta fiind invocat pentru prima oară prin motivele de apel, Înalta Curte arată că aceste critici nu pot constitui un motiv de casare, câtă vreme reclamanții nu au invocat aceste apărări în fața instanței de apel, astfel cum impune art. 488 alin. (2) C. proc. civ.: " Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Așadar, nu pot constitui critici de nelegalitate, câtă vreme aceste susțineri sunt invocate omisso medio, direct prin cererea de recurs, nefiind invocate în cursul judecării apelului unde recurenții au avut calitate de intimați, aceștia înțelegând să nu uziteze de dreptul de a formula întâmpinare.

Totodată, Înalta Curte reține că, așa cum reiese din încheierea de ședință din 15 septembrie 2023, la momentul dezbaterii cererii de apel, apărătorii recurenților-reclamanți nu au invocat în fața instanței de apel o eventuală încălcare de către apelanții-pârâți a prevederilor art. 9 alin. (2), art. 397 alin. (1), respectiv a art. 478 alin. (2) C. civ. prin invocarea excepției inadmisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală, în raport de dispozițiile art. 1.350 C. civ.

Singura mențiune a reclamanților în raport de excepția anterior arătată se regăsește în concluziile scrise depuse în ședința din 15 septembrie 2023, în care se menționează ca aceasta nu a fost invocată în fața primei instanțe, fiind reiterat argumentul că acțiunea nu vizează neîndeplinirea unor obligații contractuale, ci prejudicii produse prin săvârșirea unor fapte ilicite de către pârâți.

Înalta Curte va respinge și motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, în susținerea căruia recurenții-reclamanți au arătat, sub un prim aspect, că lipsește motivarea instanței de apel cu privire la faptele ilicite ale pârâtului E., față de care nu putea fi atrasă răspunderea civilă contractuală, deoarece este terț față de contractul încheiat între cele două persoane juridice.

Înalta Curte arată că instanța de apel a reținut, în ceea ce o privește pe reclamanta A. S.R.L., că la îndemâna acesteia stăteau remediile răspunderii civile contractuale, și nu delictuale, expunând argumente în acest sens.

Ca atare, în ceea ce o privește pe această reclamantă, instanța de apel nu mai putea să procedeze la analiza temeiniciei acțiunii în răspundere delictuală față de pârâtul E., întrucât reclamanții au invocat răspunderea solidară a celor doi pârâți.

Lipsa analizei instanței de apel cu privire la faptele imputate pârâtului E. este, de asemenea, justificată, și în ceea ce îi privește pe reclamanții C. și B., având în vedere că s-a reținut de către Curte că aceștia nu au dovedit producerea unui prejudiciu în patrimoniile proprii, susținerile din cererea de chemare în judecată vizând prejudicierea patrimoniului societății reclamante A. S.R.L.

Înalta Curte reține că și critica ce vizează faptul că instanța de apel, fără a motiva, a înțeles să nu dea eficiență principiului exceptării de la obligativitatea opțiunii pentru răspunderea contractuală, în condițiile în care, din descrierea situației de fapt a reieșit că faptele ilicite pot fi asociate unor infracțiuni, este invocată omisso medio, motiv pentru care, față de considerentele anterior expuse, nu va proceda la analiza acesteia.

O ultimă critică de nelegalitate vizează faptul că instanța de apel a reținut incidența în cauză, în raport de art. 1.350 C. civ., a răspunderii civile contractuale, deși răspunderea este delictuală.

Din această perspectivă, Înalta Curte arată că regimul juridic al răspunderii delictuale este regimul de drept comun, iar acela al răspunderii contractuale este special, derogatoriu, astfel că normele alcătuitoare ale răspunderii delictuale sunt aplicabile în toate situațiile în care subzistă obligația legală de reparare a prejudiciului, atunci când acesta a fost cauzat în afara raporturilor contractuale.

Se impune a se mai arăta că nu există un drept de opțiune între cele două forme ale răspunderii, aspect consacrat expres de art. 1350 alin. (3) C. civ., potrivit căruia, dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale, pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile, aspect reținut în mod legal de către instanța de apel.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. S.R.L., B. și C., împotriva deciziei civile nr. 1459 A din 13 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. S.R.L., B. și C., împotriva deciziei civile nr. 1459 A din 13 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2025.