ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 731/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 05.09.2017, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L., au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 278.055,70 RON, cu titlu de penalități pentru întârzierea încheierii contractului de vânzare privind imobilul situat în Orașul Bragadiru, str. x, tarla x, parcela x, județul Ilfov și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanții au arătat că au încheiat cu pârâta promisiunea bilaterală de vânzare a imobilului la data 25.11.2014, însă, întrucât data inițială a perfectării contractului de vânzare nu a fost respectată, prin act adițional, părțile au prelungit termenul stabilit pentru semnarea contractului până la data de 22.08.2016 și au prevăzut plata unor penalități în cuantum de 10% pentru fiecare lună de întârziere, raportate la avansul deja achitat, pentru cazul în care contractul de vânzare la termenul prelungit, din culpa vânzătorului. Întrucât nici termenul stabilit prin act adițional nu a fost respectat, s-a încheiat un alt act adițional, în care clauza penală arătată a fost menținută. Pentru neexecutarea obligației asumate prin contract, reclamanții transmis notificare de plată, la care pârâta a răspuns în sensul majorării prețului imobilului și respingerii pretențiilor, pe motiv că întârzierea ar fi fost cauzată de reclamanți.

Întrucât contractul de vânzare a fost încheiat la 25.07.2017, cu mare întârziere față de scadența în comun agreată, reclamanții au solicitat instanței obligarea pârâtei la plata clauzei penale contractuale, întemeind în drept cererea pe dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. k) coroborat cu art. 95, art. 194 și următoarele, art. 453 C. proc. civ., art. 13, art. 1270, art. 1350, art. 1538, art. 1539 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1408/2018 din 09 mai 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanților suma de 252.778 RON, reprezentând penalități de întârziere convenționale și suma de 7.132,78 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 18 februarie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința civilă nr. 1408/2018 din 09 mai 2018, în sensul că suma pe care pârâta este obligată să o plătească reclamanților cu titlu de cheltuieli de judecată este de 16.132,78 RON, în loc de 7.132,78 RON, cum eronat s-a consemnat.

Împotriva sentinței și încheierii au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1766/A din 30 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelurile declarate de pârâtă și de reclamanți și a schimbat hotărârile apelate, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată, precum și cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanță. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un prim set de critici a vizat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.539 teza a II-a C. civ. Astfel, recurenții au susținut că existența rezervelor prevăzute de norma legală evocată trebuie apreciată prin raport la întreaga conduită a părților și nu strict la un singur document încheiat între părți.

Sub acest aspect, se solicită a se observa că instanța de apel a făcut doar o simplă apreciere teoretică asupra evoluției dreptului material, efectuând o comparație între dispozițiile art. 1069 din C. civ. de la 1864 și cele ale art. 1.539 C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 și explicând oportunitatea socială și juridică a unei astfel de opțiuni de legiferare din partea legiuitorului.

Astfel, instanța de apel a rezumat conduita părților strict la două documente din dosar, respectiv notificarea transmisă pârâtei de către reclamanți și contractul de vânzare, aplicând trunchiat dispozițiile art. 1.539 alin. (2) C. civ. la un singur moment din conduita părților, respectiv doar acela al semnării contractului de vânzare în formă autentică, nu prin raportare la conduita părților în ansamblu, cu ignorarea nejustificată a întregii relații contractuale desfășurate între părți.

Au susținut recurenții, prin alte motive de recurs, că dispozițiile art. 1.539 C. civ. nu sunt incidente în cauză, părțile având în vedere menținerea clauzei penale și ulterior încheierii contractului de vânzare în formă autentică.

Recurenții au arătat că menținerea clauzei penale reiese din coroborarea probelor administrate în cauză și că părțile nu au convenit în sensul modificării sau suprimării ei, precum și că, de altfel, pârâta a fost întotdeauna de părere că întârzierea privind autentificarea contractului de vânzare se datorează atitudinii culpabile a recurenților, aspect ce reiese cu claritate și din răspunsul la întrebarea nr. 2 din interogatoriu.

S-a arătat că în cauză instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1.539 C. civ. prin aprecierea unei pretinse renunțări tacite din partea reclamanților, dar renunțarea tacită/acceptarea implicită trebuie să se desprindă indubitabil din conduita creditorului, ceea ce nu este cazul în speță.

Chiar și într-o astfel de ipoteză, au susținut recurenții, aceasta trebuie să se desprindă din conduita creditorului presupus a fi acceptat fără rezerve executarea contractului și, având în vedere că pârâta nu a avut nicio problemă cu clauza penală supusă analizei, ci doar cu asumarea culpei, în mod evident plata penalităților nu s-a putut stipula ca atare în contractul de vânzare, urmând ca acest aspect să fie supus analizei instanței de judecată care trebuia să tranșeze cu privire la imputația întârzierii la semnarea contractului în formă autentică.

Recurenții au mai susținut că au făcut dovada faptului că nu se află în prezența unei acceptări fără rezerve, aspect reținut în mod corect de către prima instanță și au subliniat că, de altfel, contractul de vânzare nu conține mențiunea faptului că acesta este semnat fără rezerve și nu cuprinde nici vreo renunțare la clauza stipulată de părți prin actul adițional nr. x la promisiunea de vânzare.

Afirmând că articolul 1.539 C. civ. trebuie analizat în coroborare cu prevederile art. 13 C. civ., potrivit căruia renunțarea la drept nu se prezumă, recurenții au conchis că în mod corect instanța a reținut că nu s-a făcut dovada renunțării neechivoce la dreptul de a pretinde penalitatea.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală, deoarece recurenții solicită o nouă reevaluare a probelor, chestiune ce nu mai poate fi pusă în discuție în această etapă procesuală, judecarea recursului fiind strict limitată la motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., apărare evaluată de raportorul desemnat în cauză ca excepție. A susținut că normele de drept material incidente în cauză au fost corect aplicate la situația de fapt reținută.

Recurenții au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea tuturor apărărilor formulate de către intimată.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., s-a efectuat procedura de filtrare a recursului, iar raportul întocmit de magistratul-asistent a fost comunicat părților, fiind depus și punct de vedere cu privire la acesta.

Prin încheierea completului de filtru din 25.11.2020 a fost respinsă excepția nulității și admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen pentru dezbaterile pe fond la 24.03.2021.

Analizând recursul formulat în cauză de reclamanți, Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, în baza celor arătate succesiv.

Într-un prim considerent, instanța de recurs subliniază cu nu vor fi analizate, întrucât nu se încadrează în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acele critici care subliniază greșita statuare asupra faptelor constatate de instanța de apel.

În măsura în care recurenții au arătat că în mod greșit instanța de apel s-a raportat doar la două elemente probatorii - notificarea adresată de reclamanti pârâtei și contractul de vânzare, fiind ignorată proba cu interogatoriu, mai precis răspunsul pârâtei la întrebarea 2 din acest act procesual, interpretând, pe cale de consecință, greșit voința exprimată a părților reclamate, Înalta Curte arată că această parte a motivelor de recurs excedează sfera motivelor de nelegalitate pentru care calea extraordinară de atac poate fi promovată.

Sunt de asemenea integrate motivelor de netemeinicie, acele critici referitoare la aprecierea relevanței termenului de 2 luni în care reclamanții au formulat cererea de chemare în judecată pentru plata clauzei penale, precum și ignorarea, de către instanța de apel, a dovezilor referitoare la acceptarea cu rezerve a executării promisiunii de vânzare executare de pârâtă cu necontestaă întârziere ori a lipsei de semnificație, în plan factual, a împrejurării ca în contractul de vânzare nu există această rezervă stipulată expres, în măsura în care acestea nu sunt integrate criticilor care susțin în mod direct semnificației pe care instanța a dat-o acestora în interpretarea legii.

Referirea la dispozițiile art. 1539 C. civ. este, în acest context, pur formală, deoarece stabilirea stării de fapt în apel a precedat, ca parte a raționamentului judiciar, operațiunii de interpretare și aplicare a legii, astfel că nici nu este posibil ca această statuare a instanței de apel să fie rezultatul aplicării greșite a normei de drept indicate.

Stabilirea faptelor este, așadar, o operațiune necesar premergătoare aplicării normei de drept material, cu privire la care judecătorul de fond al cauzei are o marjă de apreciere lăsată de lege în competența sa deplină, în acord cu reguli procedurale precise și, de altfel, în cauză, necontestate.

Or, în aceste condiții repunerea în discuție a interpretării probelor, ca fundament al stării de fapt, nu este posibilă în recurs, în cadrul căruia, în acord cu art. 483 raportat la art. 457 C. proc. civ., examinarea cauzei se rezumă la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Un al doilea set de critici, integrate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deduce instanței de recurs verificarea aplicării dispozițiilor art. 13 și 1539 C. civ., recurenții arătând că o renunțare tacită la penalități ori o acceptare implicită a executării trebuie desprinsă indubitabil din conduita creditorului, sub acest aspect instanța de apel dând normelor legală o interpretare opusă, în mod greșit.

Au dezvoltat recurenții că, pe de o parte, renunțarea la drept nu se prezumă, așa cum, de altfel, chiar instanța de apel a reținut că un act expres de renunțare la dreptul de a percepe penalitățile nu a emanat de la reclamanți, iar pe de altă parte au arătat că aceasta renunțare nu poate fi dedusă nici din lipsa unei rezerve exprese a acceptării executării obligației cu întârziere.

S-a mai susținut prin recurs că art. 1539 prevede două ipoteze în care creditorul poate cumula executarea obligației cu clauza penală, în cazul în care aceasta a fost prevăzută pentru executarea cu întârziere a obligației: atunci când nu a renunțat expres la acest drept sau atunci când acceptă, fără rezerve, executarea obligației.

Întrucât chiar instanța de apel a exclus prima ipoteză, recurenții au susținut că nici prin contract nu s-a menționat că reclamanții au acceptat executarea contractului fără rezerve. Or, în aceste condiții, prin interpretarea, inclusiv a art. 13 C. civ., trebuia ca o asemenea acceptare fără rezerve să fie, la rândul său, expresă și neîndoielnică și conform principiului simetriei, renunțarea la beneficiile clauzei penale trebuia să îmbrace chiar forma actului prin care clauza a fost instituită.

Analizând temeinicia acestui motiv, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a fundamentat hotărârea considerând că reclamanții au renunțat la clauza penală stipulată pentru executarea cu întârziere a obligației, așadar, a dat deplină eficientă art. 13 C. civ. care arată că renunțarea la dreptul subiectiv civil nu se prezumă, ca regulă generală.

Instanța de apel și-a întemeiat decizia pe dispozițiile art. 1539 C. civ. teza finală, în care legiuitorul stabilește că nu se acordă penalități cumulate executării în natură a obligației dacă partea îndreptățită acceptă, fără rezerve, executarea ei.

Se cuvine subliniat, în acest context, că obligația a cărei executare era prevăzută sub clauza penală în discuție, a fost cea de încheiere a contractului de vânzare și revenea pârâtei D. S.R.L.

Înalta Curtea arată, așadar, că trebuie evaluat dacă executarea acestei obligații, încheierea vânzării, a fost acceptată de către reclamanți cu rezerva valorificării clauzei penale ori dacă, dimpotrivă, executarea a fost acceptată de către aceștia fără rezerve. Această manifestare a voinței reclamanților trebuia exprimată concomitent executării obligației, deci trebuie să fie contemporană încheierii actului de vânzare, iar nu dedusă din manifestări anterioare sau ulterioare încheierii lui. Prin urmare, această manifestare de voință trebuie identificată în cercetarea conținutului contractului de vânzare care este sigura expresie a executării obligației din promisiunea bilaterală care l-a precedat.

Cu toate acestea, recurenții au susținut că nu trebuia inserată în contract o clauză ori mențiune specială prin care să arate că au o anumită rezervă în privința acceptării executării și că aceasta se deduce din toată suita actelor care au precedat vânzarea, în timp ce instanța de apel a justificat interpretarea legii prin raportare la conținutul contractului, pe rațiuni implicite, arătând că lipsa unei atitudini exprimate a creditorului clauzei penale cu privire la acceptarea fără condiții a executării întârziate a contractului reflectă o indecizie a acestuia. În considerentele instanței de apel s-a subliniat că această atitudine conduce la afectarea securității juridice pe care ambele părți o prefigurează la încheierea contractului și că o regulă precum cea instituită prin art. 1539 C. civ. obligă creditorul să își valorifice cu promptitudine drepturile printr-o exprimare fără rezerve a intenției sale de fructificare a clauzei penale.

Această interpretare a legii este cea corectă.

Înalta Curte reiterează că, în măsura în care expresia executării obligației pârâtei este reprezentată de încheierea contractului de vânzare, în conținutul acestui act juridic - privit ca fapt al executării, lato sensu - trebuie verificat dacă rezerva executării era un fapt care se deduce în mod neîndoielnic. Acceptarea fără rezerve a executării este un fapt pozitiv/comisiv înțeles ca manifestare de voință de natură să antreneze consecințe juridice, de aceea, existența sa trebuie probată prin analiza conținutului actului de vânzare în cadrul căruia acest fapt trebuie identificat expres sau reținut ca implicit.

Si, întrucât rezerva executării nu a fost manifestată în mod explicit de către reclamanți, trebuie verificat dacă aceasta se deduce în mod implicit sau dacă este dovedită ca fiind cunoscută pârâtei la data executării propriei obligații.

Așadar, plecând de la regulile de interpretare a contractelor și de evaluare a efectelor lor, reflectate în art. 1266 -1272 C. civ., rezultă că sunt implicite, deci subînțelese într-un contract, clauzele obișnuite, celelalte, neuzuale, trebuind să fie menționate expres ori demonstrate prin orice alt mijloc. Pot fi considerate ca făcând parte din voința tacită a părților acele clauze deduse din obiectul principal al contractului, inerente acestuia ori cu privire la care părțile au consimțit necontestat.

În genere, cu valoare de principiu, interpretarea contractului se impune a fi făcută, pe lângă luarea în considerare a clauzelor considerate implicite, și cu evaluarea unei obligații egale a părților contractuale de cooperare, coerență și informare cu privire la încheierea și executarea acestuia. Totodată, din exigența bunei-credințe se impune atât părților - iar instanța de judecată este ținută de aceste limite - o abordare unitară a contractului și o conduită conformă cu așteptările fiecăreia dintre ele.

În atare condiții, în măsura în care o parte contractantă consideră că face parte din contract o anumită prevedere, solicitând celeilalte părți o conformare la aceasta, atunci ea este obligată să facă în fața instanței de judecată proba clauzei respective, dacă aceasta nu face parte din categoria celor implicite.

În condițiile acestei chestiuni litigioase, se pune problema evaluării caracterului implicit al clauzei, rămasă nescrisă în contract, referitoare la acceptarea executării obligației pârâtei sub rezerva solicitării penalităților de întârziere, pentru ca aceasta să poate fi opusă debitorului în acest proces.

Întrucât contractul evaluat de instanța de apel a fost unul de vânzare imobiliară, după un criteriu ambivalent de analiză, sunt considerate implicite doar acele prevederi care cuprind obligații derivate din lege după natura contractului ori obligațiile conforme voinței necontestate a părților, potrivit echității contractuale.

Din acest punct de vedere, clauza de care reclamanții s-au prevalat în acest proces, aceea a acceptării vânzării cu rezerva penalităților de întârziere, nu poate fi considerată, conform criteriilor arătate, ca fiind o prevedere implicită, iar în aceste condiții reclamanții aveau sarcina de a dovedi existența ei la data încheierii contractului de vânzare, moment în care părțile și-au făcut cunoscute ori și-au declarat orice pretenții reciproce aflate în legătură cu acesta.

De aceea, lipsa declarării exprese, din partea reclamanților a oricărei rezerve legate de acceptarea încheierii acestui contract ori lipsa dovedirii împrejurării că au făcut cunoscută pârâtei, la tot acest moment, intenția lor de valorificare ulterioară a clauzei penale disputate, echivalează cu acceptare executării obligației cu întârziere fără nicio altă rezervă, deci, în condițiile art. 1539, teza finală, nu pot cumula executarea în natură cu penalitățile.

Nu este corectă, în acest context, teza recurenților, care arată că tăcerea lor la încheierea vânzării este echivalentă menținerii unei rezerve specifice în privința acceptării executării.

Înalta Curte reiterează că intenția reclamanților trebuia să îmbrace o formă manifestă, dovedită fie prin conținutul exprimat al contractului, fie prin orice alt mod care să reflecte că această manifestare pozitivă de voință a fost adusă la cunoștința co-contractantului, deoarece în acest caz tăcerea lor și lipsa unei atitudini manifeste în sensul considerat de recurenți are semnificație juridică, în puterea legii.

Chiar dacă recurenții opun, în justificarea interpretării lor, extrase din decizii de speță prin care tind să demonstreze că menținerea rezervei în privința executării nu trebuie să fie expresă, practica judiciară nu are valoare probatorie în sine și nu nici reprezintă izvor de drept. Aceasta întrucât Constituția României proclamă principiul că judecătorul se supune numai legii și, în cazuri particulare, potrivit normelor procesuale, acelor decizii date în interpretarea ori în interesul legii care au generalitate și obligativitate.

Nu este incidentă nici regula opusă de recurenți, a simetriei formelor, deoarece în cazul acceptării fără rezerve a executării obligației, în condițiile art. 1539 C. civ., tăcerea creditorului are, în puterea legii, semnificație juridică.

Instanța de apel nu a valorificat o renunțare a reclamanților la dreptul de a cere penalitățile de întârziere, renunțare care, fără doar și poate, trebuia să fie manifestă, ci a dat valoare tăcerii lor determinată ca acceptare întocmai a executării.

În concluzie, o prevedere neuzuală, cum este cea în discuție - acceptarea executării cu rezerva valorificării clauzei penale - trebuia inserată în contractul de vânzare sau demonstrată ca fiind cunoscută părții opuse în contractul sinalagmatic la data vânzării, deoarece nu era implicită. Lipsa ei, în tăcerea creditorului, semnifică, în condițiile art. 1539 C. civ. că partea acceptă întocmai executarea obligației debitorului pur și simplu, pierzând justificarea de a pretinde penalitățile de întârziere stabilite pentru executarea cu întârziere.

De aceea, în baza tuturor considerentelor arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că motivele de casare invocate de recurenții A., B. și C. sunt nefondate și în temeiul art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul formulat de aceștia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B., C. și A. împotriva deciziei civile nr. 1766/A din 30 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 martie 2021.