ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 613/2025

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, la 11 august 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Orășenesc "Dr. George Trifon" Năsăud, a solicitat să se constate faptul că nu i s-a comunicat legal nicio decizie de sancționare disciplinară în luna iulie 2022 care să îl vizeze, consecința fiind lipsa producerii efectelor juridice, precum și obligarea angajatorului la plata salariilor și a celorlalte drepturi lunare începând cu acea dată fixată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 252 și ale art. 272 din Codul muncii. La 15 decembrie 2022, reclamantul a depus, în copie, cerere de renunțare la judecata acțiunii introductive. La 24 mai 2024, reclamantul a depus precizare de acțiune, prin care a solicitat să se constate că: decizia nr. 332 din 11 iulie 2022 nu este semnată de către persoana corespunzătoare la rubrica "manager"; decizia nr. 333 din 11 iulie 2022 și dispoziția nr. 325 din 1 iulie 2022 nu au produs efecte juridice, întrucât nu au fost comunicate și nici publicate; din cauza lipsei comunicării, nici procesele-verbale nr. x din 4 iulie 2022 și nr. 6277 din 11 iulie 2022 nu au produs efecte juridice; factura nr. x din 11 iulie 2022 și chitanța sunt nule, pentru că nu cuprind mențiunea numelui expeditorului și al reprezentantului, datele de identificare, semnăturile, lipsind formularul tipizat, precum și că nu a fost solicitat și lipsește documentul de plată de la instituția publică. Prin sentința civilă nr. 671/F din 28 iunie 2023, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, a fost constatată nulitatea cererii de renunțare a reclamantului la judecata acțiunii civile. A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Orășenesc "Dr. George Trifon" Năsăud.

Împotriva acestei sentințe reclamantul A. a formulat apel. Prin încheierea de ședință din 21 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, s-a dispus citarea, în calitate de intervenient forțat, a Consiliului Local Năsăud. La 27 martie 2024, apelantul-reclamant a depus note scrise, prin care, printre altele, a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2012. Prin decizia civilă nr. 1060/A/2024 din 19 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant și s-a încuviințat onorariul avocatului din oficiu B. în cuantum de 1.020 RON. De asemenea, apelantul-reclamant a fost obligat la plata către intimatul-pârât Spitalul Orășenesc "Dr. George Trifon" Năsăud a sumei de 4.570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Prin încheierea din 19 iunie 2024, aceeași instanță a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamant privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2012.

Împotriva deciziei civile nr. 1060/A/2024 din 19 iunie 2024 și a încheierii pronunțate la aceeași dată reclamantul A. a declarat recurs, solicitând anularea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel, iar cu privire la încheierea atacată, a solicitat schimbarea acesteia, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale. În motivare, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a procedat la soluționarea cauzei cu încălcarea normelor procedurale privind constituirea completului de judecată, deoarece împotriva încheierii prin care s-a soluționat cererea de recuzare formulată în cauză s-a declarat recurs, care se află pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, acesta a criticat decizia civilă pronunțată în apel pe motiv că au fost nerespectate dispozițiile legale referitoare la reprezentarea părților, nu au fost soluționate toate cererile formulate și excepțiile invocate în cauză, nu s-au administrat probele conform solicitărilor sale, fiind nemulțumit și de modul în care i s-au comunicat actele de procedură. În ceea ce privește încheierea atacată, recurentul-reclamant a solicitat schimbarea soluției pronunțate în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale, astfel cum a fost formulată. Autorul recursului a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, apreciind că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional îndeplinește toate condițiile legale de admisibilitate, inclusiv cerința privind legătura excepției de neconstituționalitate invocate cu soluționarea cauzei. S-a criticat încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale și din perspectiva nelegalei compuneri a completului de judecată, în condițiile în care unul dintre judecători era recuzat la data pronunțării, iar împotriva încheierii prin care s-a soluționat cererea de recuzare s-a declarat recurs, care se află pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Titularul căii de atac a mai susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor pe care le-a formulat în calea ordinară de atac și asupra excepțiilor invocate. La 26 august 2024 recurentul-reclamant a depus precizări, prin care a arătat că recursul declarat în cauză vizează atât decizia pronunțată de instanța de apel, cât și încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pronunțată de aceeași instanță, reluând, în esență, aceleași critici formulate prin cererea de recurs. Intimatul-intervenient Consiliul Local Năsăud, prin primar, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, solicitând, totodată, sancționarea recurentului-reclamant cu amendă judiciară pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale. Prin întâmpinare, intimatul-pârât Spitalul Orășenesc "Dr. George Trifon" Năsăud a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, văzând dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva deciziei civile pronunțate de instanța de apel, asupra căreia reține următoarele: Obiectul litigiului îl reprezintă acțiunea introductivă întemeiată pe dispozițiile art. 252 și ale art. 272 din Codul muncii, prin care se contestă efectele juridice produse de decizia de sancționare disciplinară a reclamantului, solicitându-se obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale și a celorlalte drepturi aferente perioadei ulterioare sancționării, astfel că decizia recurată este o hotărâre dată în materia conflictelor de muncă, care conține și mențiunea caracterului său definitiv. În conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile privind (...) conflictele de muncă și asigurări sociale (...)". De asemenea, art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ. prevede că "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile în primă instanță sunt supuse numai apelului." În egală măsură, art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. prevede că "sunt hotărâri definitive [...] 4. hotărârile date în apel fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs", iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol "hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării". Înalta Curte amintește că obligația instanței este de a analiza căile de atac numai în limitele și în condițiile impuse de legiuitor, cu respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ prevăzute de lege. Conform principiului legalității căilor de atac, consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei ". Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din legea fundamentală stabilind că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie realizată în condițiile legii. Respectarea principiului legalității este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil. Prin urmare, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv a materiei juridice aplicabile litigiului pendinte, Înalta Curte constată că decizia recurată are caracter definitiv de la pronunțare, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, acesta fiind suprimat în temeiul art. 483 alin. (2) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1060/A/2024 din 19 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale.

Examinând recursul declarat împotriva încheierii civile din 19 iunie 2024, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: În cauză, recursul are ca obiect dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2012 din încheierea din 19 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2022. Sesizarea instanței de contencios constituțional a fost solicitată pe parcursul judecării cererii de apel, ce a format obiectul dosarului nr. x/2022, în cadrul căruia s-a invocat excepția de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local Năsăud nr. 79 din 27 iunie 2023. Prin încheierea atacată, în legătură cu cererea de sesizare, verificând condițiile de admisibilitate, s-a reținut că acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, constatându-se lipsa unei legături între norma criticată și apelul dedus judecății, prin raportare la obiectul și temeiul juridic al acțiunii. Deși recursul nu a fost motivat în drept, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituțională, la paragrafele 21 și 22, a statuat că recursul declarat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. În acest context, soluționarea căii de atac pendinte nu e condiționată de încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci presupune verificarea legalității soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Înalta Curte reține că aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 constă în verificarea respectării condițiilor legale pentru invocarea excepției de neconstituționalitate, materializată sub forma cererii de sesizare a Curții Constituționale, care este inadmisibilă atunci când vizează o chestiune de interpretare și aplicare concretă a legii sau când nu are legătură cu cauza. Pentru a fi admisibilă cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect concret asupra cursului procesului și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate, instanța de judecată trebuie să analizeze, implicit, eficiența folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Examinând cererea de recurs, astfel cum a fost precizată, Înalta Curte constată că se contestă legalitatea încheierii recurate, întrucât ar fi fost încălcate dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 și normele de procedură privind constituirea completului de judecată, precum și faptul că nu au fost soluționate toate cererile formulate și excepțiile invocate în cauză. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că instanța de apel nu ar fi soluționat toate chestiunile litigioase în etapa procesuală anterioară, se impune o precizare prealabilă a limitelor în care este învestită instanța de recurs. Astfel, Înalta Curte constată că nu toate cererile formulate și excepțiile ridicate în calea de atac a apelului pot fi analizate în acest cadru limitat, prin raportare la soluția de respingere, ca inadmisibil, a recursului declarat împotriva deciziei instanței de apel, ci doar soluția dată cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate face obiectul examinării, asupra căreia instanța de apel s-a pronunțat în sensul inadmisibilității acesteia, critica fiind, astfel, nefondată. Potrivit art. 49 alin. (2) C. proc. civ., formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea cauzei, însă, pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare. Raportat la aceste dispoziții legale, cu privire la pretinsa încălcare a normelor de procedură, Înalta Curte constată că din actele dosarului rezultă că, după soluționarea declarației de abținere și a cererii de recuzare, la momentul soluționării cererii de sesizare a Curții Constituționale, completul de judecată era constituit în mod legal, întrucât niciunul dintre judecătorii care îl compuneau nu se afla în vreo stare de incompatibilitate constatată, iar toate normele de procedură au fost respectate din acest punct de vedere în acea etapă procesuală. În egală măsură, Înalta Curte reține că cererea de sesizare a Curții Constituționale nu a fost soluționată înaintea cererii de recuzare, iar împrejurarea că reclamantul a declarat recurs împotriva încheierii prin care s-a soluționat incidentul procedural nu înseamnă extinderea efectului suspendării judecății cauzei până la soluționarea căii extraordinare de atac, norma de drept fiind clară în sensul că efectul ope legis al împiedicării pronunțării soluției în cauză durează până la soluționarea cererii de recuzare, nu și a recursului. De altfel, eventuala infirmare în recurs a soluției de respingere a recuzării ar fi produs efecte și asupra încheierii prin care instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, conform art. 53 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. Prin urmare, critica recurentului-reclamant sub acest aspect este nefondată, și va fi înlăturată ca atare. Procedând la verificarea legalității încheierii atacate sub aspectul soluției de inadmisibilitate a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate, se constată că instanța de apel a analizat această cerere în mod corect, prin prisma filtrului legal compus din cele trei condiții de admisibilitate cumulative, concluzia fiind în sensul că nu este îndeplinită condiția legăturii normei criticate cu soluționarea apelului. Instanța supremă reamintește că litigiului dedus judecății vizează cererea de chemare în judecată, având ca obiect acțiune în constatare privind efectele produse de decizia de sancționare disciplinară a reclamantului A. de către pârâtul Spitalul Orășenesc "Dr. George Trifon" Năsăud, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 252 și ale art. 272 din Codul muncii. În acest cadru, Înalta Curte constată că prevederile legale invocate în susținerea acțiunii introductive se referă la procedura de aplicare a sancțiunilor disciplinare salariatului, forma și cuprinsul deciziei prin care se dispune această măsură, modalitatea de comunicare și de contestare, precum și obligația de a dovedi motivele care au condus la sancționarea angajatului, ce în conflictele de muncă incumbă angajatorului. Recurentul-reclamant susține în calea de atac că dispoziția criticată are legătură cu soluționarea apelului, apreciind că aceasta prezintă relevanță pentru soluționarea corectă a litigiului, aspect ce implică dreptul justițiabililor de a verifica calitatea reprezentanților convenționali care se înfățișează în fața instanțelor de judecată, formulează cereri și invocă excepții. Lecturând încheierea recurată, se observă că instanța de apel a reținut că dispozițiile a căror neconstituționalitate se invocă pe calea excepției fac parte dintre cele care au stat la baza emiterii Hotărârii Consiliului Local Năsăud nr. 79 din 27 iunie 2023, însă aceasta nu face obiectul litigiului pendinte și, deci, nu are legătură cu soluționarea cauzei, în contextul în care inclusiv excepția de nelegalitate îndreptată împotriva acestui act administrativ a fost respinsă, ca inadmisibilă, întrucât soluționarea pe fond a cauzei nu depinde de hotărârea consiliului local, conform motivării din practicaua deciziei atacate. Prin urmare, contrar celor susținute de recurentul-reclamant, instanța de apel a reținut în mod corect, în analiza legăturii cu cauza a excepției invocate, lipsa de legătură între prevederile criticate și soluționarea litigiului în apel, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și la prevederile pe care a fost întemeiată, critica recurentului-reclamant privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 fiind, astfel, nefondată. În concluzie, întrucât dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că neîndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate atrage respingerea cererii de sesizare, rezultă că este justificată concluzia Curții de Apel Cluj conform căreia sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2012 nu se încadra în condițiile cumulative ale art. 29 din lege. Pentru considerentele expuse anterior, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii civile din 19 iunie 2024 pronunțate de aceeași instanță. În ceea ce privește solicitarea intimatului-intervenient Consiliul Local Năsăud privind aplicarea unei amenzi judiciare recurentului-reclamant pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, Înalta Curte reține că, potrivit art. 12 alin. (1) C. proc. civ., "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți", iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că "Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare." În conformitate cu dispozițiile art. 249 C. proc. civ., "Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege". Aplicând dispozițiile legale evocate anterior, Înalta Curte constată că, prin exercitarea căii extraordinare de atac, recurentul-reclamant A. a urmărit ocrotirea unor drepturi procesuale personale, acesta vizând, în realitate, dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, ceea ce nu poate echivala per se cu încălcarea drepturilor intimaților. De asemenea, se reține că solicitarea privind sancționarea recurentului-pârât, întemeiată pe dispozițiile art. 12 alin. (2) C. proc. civ., nu a fost dovedită în niciun fel, nefiind invocat și nici probat vreun prejudiciu moral sau material, deși părții care face o susținere îi revine sarcina probei. Or, pretinsul abuz de drept săvârșit de titularul recursului nu poate fi dedus doar din simpla exercitare a drepturilor procesuale în sensul confirmării afirmației intimatului-intervenient. În consecință, având în vedere inexistența oricărei probe care să răstoarne prezumția de bună-credință a autorului recursului, Înalta Curte constată că nu se impune sancționarea recurentului-reclamant A. pentru exercitarea căii extraordinare de atac.