ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 565/2025

Ședința publică din data de 19 martie 2025

Asupra recursului de față, subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 04.10.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să interzică și să oblige pârâtul să înceteze practicile de concurență neloială de deturnare a clientelei sale și de denigrare a sa sau a serviciilor sale, precum și să-i plătească suma de 20.000 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului patrimonial astfel cauzat. De asemenea, a solicitat ca pârâtul să fie obligat, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, să suporte cheltuielile publicării ei într-un ziar de largă circulație și pe paginile de internet ale Inspectoratului Teritorial de Muncă Bacău și ale Consiliului Concurenței, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, precum și excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care se solicita să fie obligat să suporte cheltuielile de publicare a hotărârii.

Prin sentința nr. 224/22.11.2023, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului să suporte cheltuielile de publicare a hotărârii judecătorești - petit pe care, ca o consecință, l-a respins ca inadmisibil - și a respins în rest, ca neîntemeiată, acțiunea. A obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel societatea A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 459/17.07.2024, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 69.231,30 RON, cu titlu de despăgubiri și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, care nu erau contrare deciziei. Totodată, a obligat intimatul-pârât să plătească apelantei-reclamante suma de 25.649 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia a fost recurată de B., care a solicitat casarea ei, rejudecarea în fond a cauzei, cu consecința respingerii apelului ca nefondat și a menținerii sentinței primei instanțe, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, a arătat că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și că instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Circumscris motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că, opus solicitării explicite a reclamantei, instanța de apel nu a statuat decât asupra capetelor de cerere privind repararea prejudiciului și acordarea cheltuielilor de judecată, iar nu și a celorlalte pretenții.

A relevat că, potrivit art. 470 alin. (3) C. proc. civ., curtea era chemată să constate decăderea apelantei din dreptul de a motiva cererea de apel cu privire la primele două capete de cerere, din moment ce a dezvoltat numai critici privind acoperirea prejudiciului suferit, deși a provocat prin calea de atac o devoluțiune totală.

În ipoteza în care instanța de recurs ar înlătura această critică, a solicitat să se constate că, prin omisiunea de a se pronunța cu privire la primul capăt de cerere, curtea de apel a încălcat normele de drept procesual.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorul recursului a susținut că instanța de apel a aplicat greșit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 11/1991.

Din această perspectivă, a arătat că prima instanță a observat în mod judicios că nu a fost dovedită fapta de captare a clientelei prin mijloace ilegale sau frauduloase, ori prin folosirea unor informații ce constituie secrete comerciale sau informații confidențiale.

Autorul recursului a imputat curții de apel că și-a bazat soluția exclusiv pe o prezumție judiciară, activată eronat, doar în considerarea calității de salariat al reclamantei, pe care a deținut-o.

Evocând probatoriul administrat - declarația martorului C., relația comercială dintre reclamantă și D.. și rapoartele de expertiză -, a conchis că fapta de concurență neloială nu s-a produs și că prejudiciul reclamat nu există.

Prin întâmpinare, S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată; se cuvine notat și că intimata a adus în dezbatere lipsa de interes a primului motiv de recurs și nulitate celui de-al doilea.

Aceste aspecte nu au valența unor excepții procesuale, căci, în considerarea caracterului unitar al căilor de atac, ele nu au aptitudinea de a determina, potrivit art. 245 C. proc. civ., respingerea recursului fără a fi cercetat în fond; acesta este motivul pentru care instanța supremă nu s-a pronunțat asupra lor în forma în care au fost invocate, dar argumentele părții au fost avute în vedere la deliberare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Primul set de critici - față de care recurentul manifestă în mod neîndoielnic un interes -, subsumat ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., afirmă, alternativ, fie că instanța a încălcat regulile devoluțiunii în apel, fie că a omis, în rejudecare, să se pronunțe asupra primului capăt de cerere.

Astfel cum s-a arătat anterior, acțiunea introductivă a încorporat patru capete de cerere; primele două vizau obligarea pârâtului să înceteze practicile de deturnare a clientelei, respectiv de denigrare a reclamantei, cel de-al treilea, să plătească despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin faptele de concurență neloială, iar cel din urmă, să suporte costurile publicării hotărârii judecătorești.

Apelând sentința prin care tribunalul a respins acțiunea, reclamanta a solicitat schimbarea ei în tot, marcând o devoluțiune totală, deși este adevărat că a combătut numai statuările primei instanțe în legătură cu neîntrunirea condițiilor atragerii răspunderii pârâtului pentru faptele de concurență neloială.

Cu toate acestea, critica privind încălcarea art. 470 alin. (3) C. proc. civ. este formulată direct în recurs, contrar principiului non omisso medio, și nu poate fi primită, căci se opune art. 488 alin. (2) C. proc. civ. În acest sens, instanța de recurs notează că pârâtul nu a invocat decăderea reclamantei din dreptul de a motiva apelul nici prin întâmpinarea depusă în apel și nici în cursul judecării căii ordinare de atac.

Distinct de acest fapt, câtă vreme curtea a menținut dispoziția de respingere a primelor două capete de cerere, obiecția nu era susceptibilă să atragă casarea hotărârii, lipsind vătămarea autorului căii de atac, căreia art. 175 alin. (1) C. proc. civ. îi subordonează anularea actului de procedură.

Va fi înlăturată și critica ce vizează omisiunea pronunțării asupra primului capăt de cerere, ca vădit nefondată, întrucât decizia recurată reflectă menținerea dispoziției primei instanțe, prin care acesta a fost respins, instanța de apel reținând că reclamanta nu a făcut dovada subzistenței practicilor anticoncurențiale și după data introducerii acțiunii.

Prin criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta impută curții de apel greșita aplicare a art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 11/1991.

Deși pare a acredita teza potrivit căreia instanța de prim control judiciar a subsumat greșit normei legale starea de fapt stabilită, critica privește în realitate statuarea privind săvârșirea de către pârât a faptelor ilicite și vizează temeinicia hotărârii, circumscrisă administrării și aprecierii probelor, potrivit art. 264 C. proc. civ.

Concluzia este valabilă nu numai în privința aserțiunilor în legătură cu valoarea probatorie a probei testimoniale sau a celei cu expertiză, dar și a celor prin care se contestă mecanismul prezumției judiciare.

Etapele implicate de aplicarea art. 329 C. proc. civ. nu privesc norme de drept a căror aplicare ar putea fi cenzurată de instanța de recurs în condițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aceasta, întrucât activarea prezumției judiciare se raportează la faptele probate și presupune stabilirea faptului cunoscut, identificarea raportului dintre acesta și faptul necunoscut, precum și formarea unei certitudini intelectuale asupra faptului de dovedit.

Față de ansamblul considerentelor expuse, reținând că motivele invocate nu au aptitudinea de a atrage casarea hotărârii atacate, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul.

Stabilind, astfel, culpa procesuală a recurentului în declanșarea demersului judiciar de față, îl va obliga, în baza art. 453 alin. (1), rap. la art. 494 C. proc. civ., la plata către intimată a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 459/17.07.2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 martie 2025.