ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 563/2024

Ședința publică din data de 19 martie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 februarie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub număr de dosar x/2015, reclamantul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier - I.S.C.T.R. a solicitat instanței obligarea pârâtei Regia Autonomă Registrul Auto Român la plata sumei de 28.103.732 RON, aferentă anilor 2013 și 2014, potrivit art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 privind înființarea Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier, actualizată în funcție de rata inflației și a dobânzii legale calculată de la data scadentă și până la data achitării debitului.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 coroborat cu art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 768/1991 privind înființarea și funcționarea Regiei Autonome "Registrul Auto Roman".

Prin încheierea de ședință din 9 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a acestei secții și a fost trimisă cauza spre competentă soluționare unui complet specializat în cauze cu profesioniști, respectiv la secția a VI-a Civilă, reținându-se, în esență, că părțile au calitatea de profesioniști, astfel cum aceasta este definită de art. 2 C. civ. și art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

În urma declinărilor succesive, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 2507 din 7 octombrie 2016, pronunțată în examinarea conflictului negativ de competență ivit între Tribunalul București, secția a VI-a civilă și Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 3086 din 16 octombrie 2018, pronunțată în dosarul x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluții, reclamantul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier - LS.C.T.R. a formulat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dosarul fiind înregistrat pe rol Curții de Apel București sub număr de dosar x/2019

Prin decizia civilă nr. 289 din 5 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins recursul formulat de reclamantul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier - LS.C.T.R., ca inadmisibil.

Instanța a motivat că, față de prevederile art. 152 C. proc. civ. are prioritate principiul disponibilității, reținând că reclamantul nu a dat o denumire greșită căii de atac exercitate, ci aceasta a fost voința părții, aspect ce rezultă din motivarea și temeiul de drept ale căii de atac.

Prin decizia nr. 1490 din 15 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat împotriva decizie civile nr. 289 din 5 iunie 2020, stabilindu-se că trebuia calificată calea de atac ca fiind apel și nu respinsă ca inadmisibilă.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub număr de dosar x/2019

În ședința publică din 19 noiembrie 2021 calea de atac a fost recalificată ca fiind apel.

Prin decizia civilă nr. 2254 din 17 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul, a fost anulată sentința civilă și cauza a fost reținută spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 1915 din 9 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis cererea formulată de către apelantul-reclamant Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier - LS.C.T.R.. împotriva deciziei civile nr. 3086 din 16 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român.

Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 109.060.280 RON, debit aferent anilor 2013-2014, suma care se va actualiza cu rata inflației la data plății efective precum și la plata dobânzii legale calculate de la data scadenței și până la achitarea efectivă a debitului.

Împotriva deciziei civile nr. 1915 din 9 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român a formulat recurs, indicând expres motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea cererii, subsumat motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esență, că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură reglementate de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., rejudecând în fond litigiul cu încălcarea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, limite care interzic formularea de cereri noi, fapt ce a condus la vătămarea dreptului R.A.R. la un dublu grad de jurisdicție.

Astfel, s-a susținut că I.S.C.T.R. și-a majorat pretențiile formulate în fața primei instanțe, direct în apel, subliniindu-se în acest sens că, la termenul de judecată din 19 noiembrie 2021, a fost pusă în discuție de către instanță suma solicitată în calea de atac, iar I.S.C.T.R. a menționat, în mod expres, că, în apel, solicită suma de 28.103.732 RON, conform precizării de la dosar fond.

În schimb, contrar acestor pretenții formulate expres și neechivoc, prin concluziile scrise depuse anterior termenului de judecată la care au avut loc dezbaterile în fond, în rejudecare (11 noiembrie 2022), I.S.C.T.R. a solicitat obligarea R.A.R. la plata sumei de 109.060.280 RON aferentă anilor 2013 și 2014, conform concluziilor prezentate în varianta 3 B a Raportului de expertiză, respectiv, 48.731.479 RON, sumă aferentă perioadei 01.01.2013 - 3.11.2013 și 60.328.801 RON, sumă aferentă perioadei 4.11.2013 -31.12.2014, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației, solicitând și dobânda legală calculată de la data scadenței și până la data restituirii efective a debitului.

Prin decizia civilă nr. 1915 din 9 decembrie 2022, în rejudecare, Curtea de Apel București a admis cererea de chemare în judecată, obligând R.A.R. la plata sumelor solicitate de I.S.C.T.R. prin concluziile scrise ante-menționate.

Recurenta a susținut că art. 478 C. proc. civ. reglementează cea de-a doua limită a efectului devolutiv al apelului, care exprimă ideea că nu se devoluează decât ceea ce deja s-a judecat în primă instanță.

În cadrul limitei sus-menționate, de care este ținută instanța de apel, un element deosebit de important este reprezentat de regula prevăzută de art. 478 alin. (3) C. proc. civ. ce vizează interdicția de formulare de pretenții noi în apel, or, mărirea câtimii obiectului cererii de chemare în judecată este văzută ca o cerere nouă, care nu poate fi formulată în apel, având în vedere interdicția arătată.

Totodată, în cuprinsul deciziei recurate se reține că "pretențiile au fost estimate provizoriu pe baza datelor incidente, devenind aplicabil art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. care stabilește că mărirea cuantumului obiectului cererii de chemare în judecată nu echivalează cu o cerere modificatoare".

Acest raționament al instanței de apel denotă însă, în mod evident, nelegalitatea deciziei recurate, întrucât instanța de apel dă prevalență dispozițiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în detrimentul celor ale art. 478 al aceleiași reglementări, pe care însă nu le are în vedere, deși acestea sunt unele specifice judecății fazei procesului în care această decizie este pronunțată.

Prin decizia recurată a fost obligată R.A.R. la plata unei sume ce excede limitelor cu care a fost învestită, invocându-se în hotărâre prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Or, modificarea cererii de chemare în judecată poate fi efectuată, în apel, în condițiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., exclusiv cu respectarea regulilor și limitelor specifice prevăzute de lege pentru judecata apelului.

În mod incorect a reținut instanța de apel că pretențiile I.S.C.T.R. ar fi fost estimate provizoriu, întrucât o astfel de mențiune nu există în cuprinsul cererii de chemare în judecată și, mai mult decât atât, I.S.C.T.R. nici nu a solicitat prin acțiunea introductivă administrarea probei cu expertiza în vederea unei determinări "exacte" a sumei de bani la care ar fi fost îndrituită, această probă fiind solicitată de R.A.R., prin întâmpinare. Și, cu atât mai mult, nu s-ar putea avea în vedere o asemenea eventualitate de evaluare provizorie a pretențiilor de către I.S.C.T.R. prin raportare la concluziile expertizei, atât timp cât în faza apelului aceasta a fost chiar dispusă din oficiu de către instanța de apel.

Dimpotrivă, demersurile procesuale ale I.S.C.T.R. relevă indubitabil că în fața instanței de apel, întrebată fiind în mod specific care este pretenția sa a răspuns, clar și fără o nuanță de echivoc din care să fie desprins un provizorat al pretenției sale, că suma solicitată este cea de 28.103.732 RON.

Concluzionând, având în vedere considerentele expuse, recurenta a solicitat să se constate că, prin obligarea sa la plata unei sume mai mari decât cea solicitată de I.S.C.T.R. în fața primei instanțe și confirmată apoi în mod specific ca fiind suma pretinsă în faza apelului, instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, reglementate prin dispoziții imperative, de ordine publică (art. 478 alin. (3) C. proc. civ.), deci regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, pronunțând o hotărâre nelegală, și astfel, se impune casarea acesteia potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., incident în privința pretențiilor aferente perioadei 04.11.2013 - 31.12.2014.

Nelegalitatea deciziei recurate este relevată de faptul că aceasta nu este motivată, în parte, respectiv, hotărârea nu cuprinde motivele care au condus la soluția pronunțată în privința obligării R.A.R. la plata sumei de 60.328.801 RON (din totalul de 109.060.280 RON), aferentă perioadei 4.11.2013 - 31.12.2014, astfel că aceasta nu corespunde exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta a arătat că, având în vedere incidența în perioada dedusă judecății a două reglementări distincte, în ce privește obligația R.A.R. la plata către I.S.C.T.R. a unei sume de bani, respectiv a art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, în forma în vigoare în perioada 01.01.2013 - 3.11.2013, și a art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 101/2013 pentru modificarea O.G. nr. 26/2011 privind înființarea Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier, în vigoare în perioada 4.11.2013 - 31.12.201410, instanța de apel avea obligația de a analiza pretențiile I.S.C.T.R., apărările R.A.R. și probele administrate în cauză prin prisma ambelor forme ale textului legal, respectiv, de a motiva soluția adoptată prin raportare la un raționament care să aibă în vedere în mod distinct atât reglementarea din prima perioadă, cât și pe cea din perioada ulterioară, ținând cont de faptul că acestea exprimă într-o manieră diferită textul art. 3 lit. b) în mai multe privințe.

Totuși, astfel cum rezultă din considerentele instanței de apel, au fost analizate doar prevederile art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, în forma aplicabilă în perioada 01.01.2013 - 3.11.2013, pronunțându-se însă o soluție care vizează în realitate ambele perioade deduse judecății (și pe cea aferentă perioadei 04.11.2013-31.12.2014), preluând sumele rezultate din varianta 3 B a Raportului de expertiză, fără însă să interpreteze în vreun fel impactul pe care l-a avut adoptarea O.U.G. nr. 101/2013 asupra textului legal pe care l-a aplicat în soluționarea cauzei (art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011), ca și cum această modificare de formulare a conținutului său nici nu ar fi existat.

În al doilea rând, neluarea în considerare a adoptării O.U.G. nr. 101/2013 este cu atât mai surprinzătoare și contradictorie cu cât instanța de apel reține că începând cu 4.11.2013, art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 a fost modificat prin O.U.G. nr. 101/2013, în sensul că începând cu această dată, R.A.R. datorează I.S.C.T.R. o contribuție în procent de 20% din cuantumul tarifelor încasate pentru serviciile specifice prestate de R.A.R. către terți, surprinzând în mod corect obiectul disputei dintre părți:

"neînțelegerile dintre părți rezidă, în principal, în modul de calcul", fără însă a cerceta implicațiile legislative ale tuturor dispozițiilor incidente în mod distinct pentru fiecare dintre perioadele aferente fiecăreia dintre reglementări.

În mod inexplicabil, instanța de control judiciar analizează doar dispozițiile art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, în forma anterioară modificării din 04.11.2013, iar, procedând astfel, instanța de apel a ajuns la rândul său să aplice în mod eronat legea civilă în timp, cu diferența că spre deosebire de prima instanță, căreia i-a imputat aplicarea retroactivă a legii noi, prin decizia recurată, în privința perioadei 04.11.2013-31.12.2014, s-a aplicat legea vechea într-o manieră ultraactivă, în lipsa unor dispoziții specifice în acest sens ale O.U.G. nr. 101/2013 din care să rezulte că forma art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 va continua să se aplice și după modificarea sa.

În al treilea rând, instanța de apel nu a ținut cont că între cele două formulări ale textului art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 există două mari modificări de formulare și, deci, de conținut, acest din urmă act normativ fiind adoptat tocmai pentru a aduce modificări textului legal menționat, pe care instanța de fond nu doar că nu le ia în considerare, dar nici măcar nu le observă și nu le acordă relevanța cuvenită în motivarea deciziei recurate, pronunțând astfel o hotărâre nelegală.

În al patrulea rând, recurenta a arătat că instanța de apel a stabilit în sarcina R.A.R. obligația de plată a sumei totale de 109.060.280 RON, afirmând simplist că "dă prevalentă variantei 3 din Raportul de expertiză pentru sumele stabilite pentru perioada 01.01.2013 - 3.11.2013 și variantei B din Raportul de expertiză, pentru sumele stabilite pentru perioada 4.11.2013 - 31.12.2014", fără însă a preciza motivele pentru care, pentru perioada din urmă, (i) alege varianta sus menționată, respectiv, (ii) înlătură de la aplicare prima variantă prezentată de expertul desemnat (varianta A).

În acest context, recurenta a solicitat să se constate că o asemenea modalitate de dezlegare a cauzei de către instanța de apel, fără ca aceasta să includă în cuprinsul considerentelor raționamentul cu privire la modul de calcul al bazei la care a aplicat procentul de 20% în cea de-a doua perioadă și fără a arăta de ce înlătură parțial probele administrate în cauză, dând prevalentă uneia dintre variantele prezentate de expert în cuprinsul Raportului de expertiză, în detrimentul celeilalte, este nelegală, echivalând în fapt cu o nemotivare a hotărârii în privința soluției pronunțate pentru perioada 4.11.2013 -31.12.2014.

Prin urmare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborat cu art. 497 din C. proc. civ., recurenta a solicitat să se constate nelegalitatea parțială a deciziei recurate în privința soluției pronunțate pentru perioada 4.11.2013 -31.12.2014 și să dispună casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanța de apel, având în vedere că fondul prezentei cauze, în privința pretențiilor I.S.C.T.R. împotriva R.A.R. aferente perioadei sus­menționate, nu a fost efectiv analizat.

În subsidiar, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în pronunțarea acestei hotărâri cu încălcarea/aplicarea greșită a art. 3 lit. b) din O.G. 2nr. 6/2011, prin referire la dispozițiile legale incidente în fiecare dintre cele două perioade deduse judecății.

Astfel, se susține neluarea în considerare de către instanța de apel a reglementărilor legale incidente (în special, a diferențelor de conținut ale art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 în cele două forme distincte aplicabile) și coroborarea lor eronată cu alte acte normative aplicabile activității R.A.R. și I.S.C.T.R.

În acest context a fost prezentat cadrul legal incident, aplicabil preluării de către I.S.C.T.R. de la R.A.R. a atribuțiilor de inspecție și control începând cu data de 4 decembrie 2011 și aspecte generale privind activitatea R.A.R.

Recurenta a arătat, în esență, că s-a stabilit, începând cu data de 4 decembrie 2011, ca activitatea de inspecție și control privind respectarea reglementărilor interne și internaționale în vigoare, aferente domeniului transporturilor rutiere, a activităților conexe transportului rutier și a activității de pregătire a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere, să fie efectuată de I.S.C.T.R., prin preluarea atribuțiilor corespunzătoare exercitate anterior de trei entități: Autoritatea Rutieră Română ("A.R.R."), R.A.R. și Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România ("C.N.A.D.N.R.").

Modalitatea de finanțare a I.S.C.T.R. a fost reglementată de art. 3 din O.G. nr. 26/2011, un text legal supus unor modificări succesive, al cărui conținut a fost relevat în cuprinsul cererii de recurs.

Conform reglementării aplicabile în perioada dedusă judecății (01.01.2013 -31.12.2014) în intervalul 01.01.2013 - 3.11.2013, R.A.R. avea obligația de a vira, lunar, un procent de 20% din cuantumul tarifelor încasate pentru serviciile specifice prestate în contul I.S.C.T.R., în vederea funcționării acestuia, urmând ca, în perioada următoare (4.11.2013 - 31.12.2014), procentul de 20% să se raporteze la cuantumul tarifelor încasate pentru serviciile specifice prestate de către R.A.R. către terți.

Recurenta a susținut, în sinteză, că, în acord cu art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, procentul de 20%, având ca scop finanțarea I.S.C.T.R., nu se poate aplica: pentru perioada 01.01.2013 - 3.11.2013, decât asupra tarifelor încasate de R.A.R. pentru serviciile specifice prestate de aceasta ca urmare a activității de inspecție și control desfășurată de I.S.C.T.R., iar nu prin raportare la totalitatea veniturilor obținute de R.A.R.; pentru perioada 04.11.2013 - 31.12.2014, doar asupra tarifelor încasate de R.A.R. pentru serviciile specifice prestate de aceasta către terți, iar nu prin raportare și la celelalte tipuri de venituri încasate de R.A.R. pe bază de cotizații, taxe etc, dată fiind evoluția legislativă a conținutului art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, odată cu adoptarea O.U.G. nr. 101/2013, ignorată însă de instanța de apel.

Or, sumele reprezentând tarife pentru servicii nu pot și nici nu trebuie a fi confundate cu cele percepute ca taxe sau venituri de natură similară, având în vedere că în lipsa unor definiții legale în perioadele în care prezenta dispută a apărut, înțelesul acestei noțiuni trebuie desprins din practica și doctrina de drept fiscal aferentă.

Cu privire la nelegalitatea deciziei recurate prin raportare la aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 incidente în perioada 01.01.2013 - 3.11.2013, s-au arătat următoarele:

În prealabil, în mod nelegal instanța de apel s-a raportat, în vederea stabilirii sumei de plată datorate de R.A.R., I.S.C.T.R., în temeiul art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, la totalitatea veniturilor obținute de R.A.R. în perioada 01.01.2013-03.11.2013.

Astfel, efectuând o interpretare simplistă doar a sintagmei "în contul I.S.C.T.R." din cuprinsul art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, instanța de apel reține că aceasta "vizează virarea sumelor în contul acesteia și nu efectuarea de servicii pentru I.S.C.T.R", pentru ca, în continuare, analizând tot separat de restul prevederilor din cuprinsul acestui text legal, sintagma "servicii specifice prestate", să concluzioneze că "neexistând alte norme să stabilească că este vorba doar de anumite servicii care se efectuează, spre exemplu, pentru reclamantă, etc, se apreciază că este vorba de toate serviciile prestate de către pârâtă și incluse în contabilitate la venituri".

Această modalitate eronată și improprie de interpretare de către instanța de apel a textului legal sus-citat a condus la aplicarea greșită a acestuia și deci, la pronunțarea unei hotărâri nelegale.

Raționamentul instanței de apel cuprins în pag. 6 - 7 ale deciziei recurate este eronat. Astfel, în mod nelegal reține instanța de apel că sintagma "în contul I.S.C.T.R." vizează virarea sumelor în contul acestora și nu efectuarea de servicii pentru I.S.C.T.R. și, de asemenea, în mod nelegal reține că sintagma servicii specifice prestate" vizează "toate serviciile prestate de către reclamantă și incluse în contabilitate la venituri", prezentându-se în cuprinsul cererii de recurs argumente în sensul celor afirmate.

Având în vedre că: potrivit unei interpretări corecte a art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, procentul de 20% trebuie aplicat la cuantumul tarifelor încasate de R.A.R. pentru serviciile specifice prestate în contul I.S.C.T.R., deci pentru acele servicii prestate de R.A.R. ca urmare a activității de inspecție și control desfășurată de I.S.C.T.R; în cadrul Raportului de expertiză efectuat în fața instanței de apel, expertul desemnat a concluzionat că pentru determinarea sumei datorate de către R.A.R., în lumina textului legal sus-menționat, urmează a se avea în vedere, ca bază de calcul, cuantumul veniturilor înregistrate de R.A.R. din activități specifice facturate pentru serviciile prestate pe bază de tarif în contul I.S.C.T.R. pentru categoriile de tarif DOE (01-03), HOE (02 - 03), DOD (01 - 05), HOD (01-04), pentru București și provincie, conform situației serviciilor codificate pentru servicii prestate în contul I.S.C.T.R., prezentată de R.A.R, și, în acest context, R.A.R. nu datorează sume suplimentare, I.S.C.T.R., având achitată în plus suma de 52.431.707 RON (varianta 1 din Raportul de expertiză); în privința modalității de calcul a bazei la care a fost aplicat procentul de 20% de către expertul desemnat în varianta 1 a Raportului de expertiză, I.S.C.T.R nu a formulat obiecțiuni, iar expertul său parte nu a formulat o opinie separată, rezultă că, în mod contrar celor reținute de instanța de apel cu aplicarea greșită a art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, R.A.R. nu datorează sume suplimentare, I.S.C.T.R., în perioada 01.01.2013 -3.11.2013, astfel că recurenta solicită să se constate nelegalitatea deciziei recurate.

Recurenta a invocat și faptul că nelegalitatea deciziei recurate este relevată de încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, astfel cum acesta a fost modificat prin O.U.G. nr. 101/2013 (aplicabile în perioada 4.11.2013-31.12.2014).

În prealabil, s-a arătat că, prin modificarea adusă de O.U.G. nr. 101/2013, art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, a fost mărită baza de calcul asupra căreia urma să se aplice procentul de 20%, astfel că, spre deosebire de reglementarea anterioară, acesta urma să se raporteze la tarifele încasate pentru serviciile specifice prestate de R.A.R. către terți.

În primul rând, deși faptul că textul art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 a suferit modificări odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 101/2013 a fost reținut de instanța de apel, totuși, noul text legal nu este analizat sau valorificat în vreun fel în cuprinsul deciziei recurate.

Așadar, deși instanța de apel nu stabilește în cuprinsul deciziei recurate care este modalitatea de calcul a contribuției datorate de R.A.R., I.S.C.T.R., în baza noii reglementări, totuși obligă R.A.R. la plata către I.S.C.T.R. a sumei de 60.328.801 RON, prevăzută de varianta B a Raportului de expertiză, deci aplicând procentul de 20% la cuantumul tuturor veniturilor înregistrate în contabilitatea R.A.R. pentru perioada 04.11.2013-31.12.2014.

Prin urmare, decizia recurată este pronunțată cu încălcarea art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, astfel cum a fost acesta modificat prin O.U.G. nr. 101/2013, întrucât, spre deosebire de reglementarea anterioară, noua formă a textului legal nu mai ridică semne de întrebare cu privire la baza de calcul care urmează a fi avută în vedere, fiind exprimat în mod clar că procentul de 20% se va aplica la cuantumul tarifelor încasate pentru serviciile specifice prestate de R.A.R. către terți, astfel că este lipsită de orice temei legal soluția instanței de apel de a se raporta, în contra a ceea ce este prevăzut în lege, la totalitatea veniturilor înregistrate de R.A.R.

În al doilea rând, cuantumul veniturilor aferente serviciilor prestate de R.A.R., către terți, în perioada vizată, a fost stabilit de expertul desemnat, în baza documentelor ce i-au fost puse la dispoziție, astfel că acesta a concluzionat că, pentru perioada vizată R.A.R. ar datora suma de 49.438.021 RON (concluzie care nici de această dată nu a fost contestată de I.S.C.T.R. sau de expertul său parte).

În continuare, având în vedere că, în ce privește prima perioadă dedusă judecății, R.A.R. avusese achitată în plus suma de 52.431.707 RON, rezultă că, așa cum a concluzionat și expertul desemnat în varianta 1 A a Raportului de expertiză, singura care urmează interpretarea corectă a legii, R.A.R. nu datorează I.S.C.T.R. sume suplimentare, având chiar plătită în plus suma de 2.933.695 RON.

Având în vedere cele expuse, recurenta a solicitat să se constate nelegalitatea deciziei recurate și în privința soluției pronunțate pentru perioada 04.11.2013 - 31.12.2014 și să se dispună casarea hotărârii pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, având în vedere motivele prezentate, a solicitat să se dispună admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, sau, în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare de către instanța de recurs, iar în rejudecarea în fond a cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Intimatul-reclamant Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier - I.S.C.T.R. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-pârât REGISTRUL AUTO ROMÂN RA (R.A.R.) a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esență, admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport reținându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 10 mai 2023 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 septembrie 2023, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) Cod procedură civilă, s-a stabilit termen pentru soluționarea acestuia la 21 noiembrie 2023, cu citarea părților.

La termenul din 21 noiembrie 2023, cauza a fost amânată la 13 februarie 2024, având în vedere cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 lit. b) teza a II-a din Ordonanța nr. 26/2011 privind înființarea Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier, cerere formulată de recurentul-pârât REGISTRUL AUTO ROMÂN RA (R.A.R.), fiind prorogată pentru termenul acordat discutarea cererii de suspendare formulată de recurentul-pârât în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate.

Prin încheierea din 13 februarie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă cererea formulată de petentul REGISTRUL AUTO ROMÂN RA (R.A.R.) și, în consecință, a fost sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 lit. b) teza a II-a din Ordonanța nr. 26/2011 privind înființarea Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier.

Prioritar, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondată cererea de suspendare a judecării recursului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, având în vedere următoarele argumente:

Conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că:

"Instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți".

Temeiul juridic invocat în vederea suspendării judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, respectiv dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., reglementează suspendarea facultativă a judecății, oferind judecătorului opțiunea de a aprecia asupra oportunității aplicării acestei măsuri față de împrejurările concrete ale cauzei.

Lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, relevă intenția legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri; în egală măsură, însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanța nu poate suspenda cursul judecății în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcție de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune.

Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor nu impietează asupra efectivității dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuție însăși substanța. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

Obiectivul esențial la analizarea oportunității suspendării procesului are la bază preîntâmpinarea transformării posibilității acordate părții de a solicita suspendarea într-o formă de abuz procesual, fiind astfel evitată temporizarea procesului și, totodată, garantat dreptul la un proces echitabil prin soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Înalta Curte constată că, în raport de ansamblul circumstanțelor cauzei, în speță nu se impune suspendarea judecării recursului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 3 lit. b) teza a II-a din Ordonanța nr. 26/2011 privind înființarea Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier.

Dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. dau efect juridic deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unor legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții din acestea, și anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluționat cauza în care a fost invocată excepția.

În aceste condiții, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate invocate în cauză, recurentul are la dispoziție un remediu procedural pus la dispoziție de legiuitor, context în care dispoziția de respingere a cererii privind suspendarea judecății recursului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 lit. b) teza a II-a din Ordonanța nr. 26/2011 privind înființarea Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier nu îngrădește accesul liber la justiție și nici dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Motivul de recurs vizând încălcarea regulilor de procedură reglementate de art. 478 alin. (3) C. proc. civ. și reținerea greșită de către instanța de apel a aplicabilității dispozițiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., motiv subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondat.

În mod greșit recurentul pretinde că instanța de apel a dat prevalență dispozițiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în detrimentul celor ale art. 478 al aceleiași reglementări.

Este de adevărat că dispozițiile art. 204 C. proc. civ. nu se aplică în apel, întrucât limitele judecării apelului sunt guvernate de reguli specifice (art. 477 și art. 478 C. proc. civ.), însă, este de necontestat că prin decizia recurată Curtea de Apel București a rejudecat fondul cererii de chemare în judecată, urmare a cererii de apel admisă prin decizia civilă nr. 2254 din 17 decembrie 2021, hotărâre rămasă definitivă prin nerecurare.

Astfel, contrar susținerilor recurentului, în mod legal Curtea de Apel București a reținut incidența art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care stabilește că mărirea cuantumului obiectului cereri de chemare în judecată nu echivalează cu o cerere modificatoare, având în vedere că pretențiile au fost estimate provizoriu pe baza datelor existente, fiind precizate de reclamantul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier - I.S.C.T.R. în baza raportului de expertiză efectuat, ceea ce nu echivalează cu o modificare în sensul pretins de către pârâtul REGISTRUL AUTO ROMÂN RA.

Cu referire la aprecierea instanței asupra necesității refacerii probei cu expertiza administrată în fond, se impune precizarea că acesta este atributul exclusiv al instanțelor devolutive, instanța de recurs neputând proceda la reevaluarea materialului probator.

Plecând de la situația de fapt reținută, recurenta se prevalează în mod greșit de împrejurarea că hotărârea nu cuprinde motivele care au condus la soluția pronunțată în privința obligării R.A.R. la plata sumei de 60.328.801 RON (din totalul de 109.060.280 RON), aferentă perioadei 4.11.2013 - 31.12.2014.

Aceasta întrucât, faptul că instanța de apel nu a inclus în cuprinsul considerentelor raționamentul cu privire la modul de calcul al bazei la care a aplicat procentul de 20% în cea de-a doua perioadă și nu a arătat de ce a înlăturat parțial probele administrate în cauză, dând prevalență uneia dintre variantele prezentate de expert în cuprinsul Raportului de expertiză, în detrimentul celeilalte, nu poate echivala cu o nemotivare a hotărârii în privința soluției pronunțate pentru perioada 4.11.2013-31.12.2014, astfel cum pretinde recurentul.

Se observă că pârâtul REGISTRUL AUTO ROMÂN RA (R.A.R.) se referă la dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de Curtea de Apel București, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile privind aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport cu situația de fapt reținută în cauză.

În soluționarea cauzei, instanța a procedat la examinarea efectivă a problemelor de fond supuse judecății, soluția pronunțată fiind rezultatul analizei judiciare specifice, în funcție de situația de fapt și de probele administrate.

Așa fiind, cum instanța a respectat exigențele motivării unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., iar criticile recurentului nu susțin nemotivarea, nu poate fi reținută incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că, în rejudecarea cererii de chemare în judecată, instanța a analizat, având în vedere circumstanțele speței, cele mai importante argumente ale părților, iar faptul că recurentul-pârât nu este de acord cu interpretarea dată situației de fapt și prevederilor legale incidente, criticându-le ca atare, nu echivalează cu lipsa silogismului judiciar care a stat la baza hotărârii recurate.

Prin urmare, decizia atacată se întemeiază pe o analiză concretă a situației de fapt, pe baza probelor administrate, a constatărilor raportului de expertiză, în raport cu condițiile prescrise de lege și temeiurile indicate de reclamant în susținerea pretențiilor deduse judecății.

Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt, se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, acest atribut aparținând exclusiv instanței devolutive, iar nu instanței de recurs.

Astfel, doar în parte criticile expuse în memoriul de recurs aduc în dezbatere, în mod real, nelegalitatea deciziei atacate; cele mai multe sunt incompatibile, însă, cu natura nedevolutivă a prezentei căi de atac, ca urmare, la soluționarea recursului, Înalta Curte va analiza numai acele critici de nelegalitate care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Susținerile privind modalitatea de calcul a sumei datorate de recurentul-pârât, în sensul că, în cauză, Curtea de Apel București, ca instanță devolutivă, a analizat expertiza realizată și a dat prevalență variantei nr. 3 pentru sumele stabilite pentru perioada 01.01.2013-03.11.2013 și variantei B din raportul de expertiză pentru perioada 04.11.2013-31.12.2014, totalizând suma de 109.060.280 RON, valoare care ține cont de sumele deja achitate, vizează temeinicia hotărârii recurate, astfel că excedează sferei de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Totodată, recurentul s-a prevalat de împrejurarea că instanța a decis fără niciun fundament de drept că modalitatea de calcul a sumei datorate de pârâtul REGISTRUL AUTO ROMÂN RA reclamantului Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier, se raportează la "totalitatea veniturilor înregistrate în contabilitatea RAR", în condițiile în care art. 3 lit. b) teza a II-a din Ordonanța nr. 26/2011 (în formele în vigoare în perioada 01.01.2013-31.12.2024) restrânge sfera veniturilor care pot fi luate în considerarepentru aplicarea procentului de 20% la tarifele încasate pentru servicviile prestate fie "în contul ISCTR" (în prima perioadă), fie "către terți" (în cea de-a doua perioadă).

Contrar suținerilor recurentului, instanța a dat o soluție corectă litigiului dedus judecății, cu respectarea dispozițiilor art. 3 lit. b) teza a II-a din Ordonanța nr. 26/2011 privind înființarea Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier.

Argumentat și legal motivat, Curtea de Apel București a reținut cu justețe că între dispozițiile legale (art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 și art. 19 din H.G. nr. 768/1991 privind înființarea și funcționarea Regiei Autonome "Registrul Auto Român", astfel cum a fost modificată prin H.G.. Nr. 1289/2011) contradicția este numai aparentă, art. 19 necontrazicând dispozițiile art. 3 lit. b) în forma în vigoare pentru perioada 01.01.-03.11.2013. Aceasta pentru că dispoziția legală are în vedere virarea sumelor în contul ISCTR și nu virarea sumelor aferente serviciilor prestate pentru reclamant.

În ceea ce privește înțelesul sintagmei "serviciile specifice prestate" s-a constatat că potrivit H.G. nr. 768/1991 privind înființarea și funcționarea Regiei Autonome "Registrul Auto Român", pârâtul prestează o sferă largă de servicii.

Or, neexistând alte norme să stabilească că este vorba doar de anumite servicii, care se efectuează, spre exemplu, pentru reclamant etc., s-a apreciat în mod corect că este vorba de toate serviciile prestate de către pârât și incluse în contabilitate la venituri.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că normele de drept material au fost corect aplicate raportului juridic dedus judecății, fiind astfel nefondate și criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurent, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât REGISTRUL AUTO ROMÂN RA (R.A.R.) împotriva deciziei civile nr. 1915 din 9 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, menținând hotărârea recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată cererea de suspendare a judecății formulată de recurentul-pârât REGISTRUL AUTO ROMÂN RA (R.A.R.).

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât REGISTRUL AUTO ROMÂN RA (R.A.R.) împotriva deciziei civile nr. 1915 din 9 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2024.