ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1143/2021

Ședința publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Comercială, la 30 noiembrie 2010, în dosarul nr. x/2010, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 880.000 RON daune-interese, precum și la plata premiilor și a celorlalte drepturi salariale cuvenite, actualizate, cu indexările și majorările survenite, plus dobânda aferentă, cât și la plata unor daune morale în sumă de 250.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 391 Codul comercial și cele ale art. 1548 C. civ. din 1864.

La 1 februarie 2012, reclamantul a precizat obiectul cererii, în sensul că înțelege să solicite obligarea pârâtei la plata sumei de 880.000 RON reprezentând daune-interese, plata premiilor aferente anului 2008 și plata sumei de 250.000 RON, reprezentând daune morale, arătând expres că renunță la plata celorlalte drepturi salariale, aspect de care instanța a luat act.

Prin sentința civilă nr. 5403 din 25 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată, a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 880.000 RON, reprezentând despăgubiri și a respins cererea privind celelalte pretenții, ca neîntemeiată. A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 16.500 RON, reprezentând partea cuvenită din contravaloarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul A. și pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român București.

Prin decizia civilă nr. 123 din 1 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă și a admis apelul declarat de apelantul-reclamant, a schimbat sentința apelată, în sensul că a obligat apelanta-pârâtă și la plata sumei de 152.816 RON, reprezentând premii cuvenite pentru anul 2008 și la plata sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin revocarea reclamantului din funcție, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Regia Autonomă Registrul Auto Român București.

Prin decizia civilă nr. 4801 din 13 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II a civilă a admis recursul declarat de către recurenta-pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român București împotriva deciziei civile nr. 123 din 1 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 22 C. proc. pen., decizia penală nr. 491A din 10 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2013, are efecte depline asupra raporturilor juridice dintre părți, respectiv asupra actelor încheiate cu reclamantul, prin care pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român a acordat mandat reclamantului A., în sensul conducerii, organizării și gestionării activității regiei autonome și actului de înființare în vederea îndeplinirii obiectivelor și criteriilor de performanță specifice prevăzute în schimbul unei remunerații. În acest context, Înalta Curte a apreciat că se impune casarea deciziei recurate pentru a da o interpretare corectă dispozițiilor legale supuse analizei în raport cu situația de fapt dedusă judecății și decizia penală nr. 491A din 10 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2013.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2020*.

Prin decizia civilă nr. 1162/2019 din 24 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecării apelurilor formulată de către apelanta-pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român București. A respins ca nefondat apelul declarat de către apelantul-reclamant A.. A admis apelul declarat de către apelanta-pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român București împotriva sentinței civile nr. 5403 din 25 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins în tot, ca neîntemeiată, cererea formulată de către reclamantul A.. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate, doar cu privire la respingerea autorității de lucru judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., care a solicitat casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin decizia nr. 184 din 28 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în al doilea ciclu procesual, a fost admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1162/2019 din 24 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, care a fost casată în parte și, în consecință, a trimisă cauza la aceeași instanță spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamantul A. și de pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român București împotriva sentinței civile nr. 5403 din 25 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. Au fost menținute în rest dispozițiile din decizia atacată.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut ca fondată critica recurentului-reclamant referitoare la nemotivarea soluției de respingere a apelului formulat de acesta și a constatat că recurentul-reclamant s-a adresat instanței prin acțiunea introductivă, cu solicitarea de a fi obligată intimata-pârâtă Regia Autonomă. Registrul Auto Român București la plata unor daune-interese, a indemnizației și premiilor cuvenite actualizate, cu dobânzile aferente, precum și la plata daunelor morale, urmare a revocării lipsite de justă cauză din funcția de director general și președinte al Consiliului de Administrație. Instanța de apel a tratat prin considerente comune căile de atac ale reclamantului și pârâtei, deși vizau obținerea unor soluții contrare, iar decizia recurată conține doar analiza motivelor din apelul pârâtei, care a fost admis, nu și argumentele care au justificat adoptarea soluției de respingere a apelului reclamantului și nici normele juridice aplicate la situația de fapt stabilită. S-a mai reținut că motivele de apel privind respingerea daunelor morale nu au format obiectul analizei în cadrul controlului judiciar devolutiv, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța supremă a apreciat că sunt întemeiate și criticile recurentului-reclamant circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind greșita interpretare a justei cauze a revocării mandatului, în soluționarea apelului pârâtei. S-a reținut că legalitatea ordinului de revocare a fost confirmată de instanța de contencios administrativ, care a reținut că răspunderea patrimonială a regiei față de recurentul-reclamant, izvorâtă din încheierea contractului de mandat, are natură comercială. În acest cadru, s-a constatat că ordinul de eliberare din funcțiile în care, simetric, ministrul transporturilor l-a numit pe recurentul-reclamant, a fost adus la îndeplinire prin Hotărârea nr. 1 din 23 ianuarie 2009 a Consiliului de Administrație și s-a făcut referire la dispozițiile art. 1553 C. civ. din 1864 și ale art. 143

1

din Legea nr. 31/1990 privind revocabilitatea ad nutum a mandatului

Înalta Curte a reținut că, față de soluția primei instanțe în sensul că sunt întemeiate daunele-interese potrivit clauzei penale din contractul de mandat, instanța de apel învestită cu soluționarea apelului pârâtei ar fi trebuit să verifice condițiile răspunderii civile contractuale, ceea ce implica o analiză a îndeplinirii cumulative a tuturor elementelor acesteia, precum și a condțiilor în care s-a dispus revocarea mandatului, și nu limitat la întrunirea condițiilor răspunderii în raport de dispozițiile art. 1066 și art. 1069 C. civ. din 1864.

S-a reținut că revocarea mandatului de director general și de președinte al Consiliului de Administrație de către Ministrul Transporturilor nu avea cum să fie în sine o justă cauză, de natură să excludă dreptul de despăgubire. Interpretarea instanței de apel a nesocotit clauza penală instituită în cuprinsul art. 12 pct. 3 din contract în sensul că răspunderea contractuală a intimatei-pârâte pentru situația revocării fără justă cauză a mandatului decurge din convenția părților, iar funcția clauzei penale instituite se limita la determinarea, prin acordul de voință a părților contractante, a unei valori anticipate a prejudiciului cauzat de executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale asumate de mandant și de evaluare a despăgubirilor cuvenite pentru revocarea înainte de expirarea mandatului.

S-a mai reținut că, față de adoptarea actului adițional nr. x la contractul de mandat în temeiul Hotărârii nr. 9 din 16 septembrie 2008 a Consiliului de Administrație, apelanta-pârâtă era în situația de a invoca depășirea limitelor mandatului de către Consiliul de Administrație, iar instanța de apel ar fi trebuit să lămurească în prealabil dacă obiecțiunile apelantei-pârâte privind lipsa ori depășirea mandatului vizau sancțiunea nulității ori inopozabilitatea și să facă aplicarea regulilor instituite prin art. 1545 și 1546 C. civ. din 1864.

Instanța supremă a mai reținut ca fiind greșit raționamentul curții de apel în sensul că nu ar fi existat un temei pentru indemnizarea mandatarului aflat în situația revocării din funcție, nici contractual și nici legal, potrivit dispozițiilor speciale ale O.U.G. nr. 79/2008 deoarece pretențiile bănești constând în premiile anuale nu erau formulate ca preț al situației revocării, cum greșit s-a reținut prin hotărârea instanței de apel, premisa analizei fiind greșită, ci aveau ca temei dispozițiile art. 4 lit. A) pct. 2 din contract, având funcție remuneratorie pentru perioada în care reclamantul și-a desfășurat activitatea în cadrul regiei. Curtea de apel ar fi trebuit să coreleze clauzele din contractul de mandat cu obiectivele de performanță, inclusiv cu clauzele din contractul nr. x din 30 mai 2007, cât și cu prevederile O.U.G. nr. 79/2008 cu care se completează contractul de mandat, potrivit art. 14.

Înalta Curte a statuat ca, în rejudecarea după casare, să se aibă în vedere și ceea ce s-a stabilit prin decizia civilă nr. 4801 din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă și anume, ca în analiza situației de fapt, în raport cu prevederile contractului de mandat, privind răspunderea părților, să se aibă în vedere obiectul dosarului nr. x/2013, în care, în urma soluției pronunțate în recursul în casație, acțiunea civilă a rămas nesoluționată, aceasta continuând la instanța civilă, potrivit art. 22 C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2020**.

Prin decizia civilă nr. 1750 din 25 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., ca nefondat, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român București, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În cauza de față au fost pronunțate două decizii ale instanței de recurs. În cadrul primei decizii (decizia nr. 4801 din 13 noiembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) s-a reținut că "decizia penală nr. 419A din 10 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2013, are efecte depline asupra raporturilor juridice dintre părți, respectiv asupra actelor încheiate cu reclamantul, prin care pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român a acordat mandat reclamantului A., în sensul conducerii, organizării și gestionării activității regiei autonome și actului de înființare în vederea îndeplinirii obiectivelor și criteriilor de performanță specifice prevăzute în schimbul unei remunerații." În cadrul celei de-a doua decizii (decizia nr. 184 din 28 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) s-a stabilit că "Prin urmare, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată s-a invocat revocarea fără justă cauză a mandatului și prima instanță concluzionase că sunt întemeiate daunele-interese potrivit clauzei penale din contractul de mandat, instanța de apel învestită cu soluționarea apelului pârâtei ar fi trebuit să verifice condițiile răspunderii civile contractuale, ceea ce implica o analiză a îndeplinirii cumulative a tuturor elementelor ce o condiționează."

"Justa cauză care fundamentează răspunderea regiei și acțiunea în despăgubire promovată de recurentul-reclamant în calitate de mandatar implicau în mod necesar cercetarea de către instanța de apel a condițiilor în care s-a dispus revocarea mandatului, analiză care nu se regăsește în decizia recurată. (...)"

"Ar fi fost, deci, necesară pentru soluționarea corectă a apelului reclamantului, corelarea clauzelor din contractul de mandat cu obiectivele de performanță, inclusiv cu clauzele din contractul nr. x din 30 mai 2007, cât și cu prevederile O.U.G. nr. 79/2008 cu care se completează contractul de mandat, potrivit art. 14."

În ceea ce privește apelul declarat de apelanta-pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român, în rejudecare, după casarea deciziei nr. 1162/2019 din 24 iunie 2019, curtea de apel a analizat condițiile răspunderii civile contractuale, respectiv existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate și a vinovăției în săvârșirea faptei.

A reținut că fapta ilicită afirmată de apelantul-reclamant este reprezentată de revocarea fără justă cauză a contractului de mandat. În verificarea îndeplinirii acestei condiții, curtea de apel a pornit de la statuările instanței de recurs anterior redate, conform cărora revocarea mandatului de director general și de președinte al Consiliului de Administrație de către ministrul transporturilor nu reprezintă în sine o justă cauză, de natură să excludă dreptul de despăgubire, ci implică cercetarea condițiilor în care s-a dispus revocarea mandatului. Curtea de apel a observat că apelantul-reclamant a fost numit în funcția menționată la momentul în care funcția de ministru al transporturilor era deținută de o persoană, iar revocarea sa a intervenit la momentul schimbării persoanei care deținea funcția de ministru al transporturilor. În cauză nu au fost administrate dovezi din care să rezulte că intenția la momentul revocării mandatului apelantului-reclamant a fost aceea de a vătăma sau păgubi pe acesta, ci că revocarea a intervenit datorită schimbării ministrului transporturilor. Față de faptul că Ministerul Transporturilor nu a fost parte în proces în fața primei instanțe și întrucât nu s-au prezentat argumente concrete care să justifice luarea măsurii revocării apelantului-reclamant, instanța de apel a apreciat că aceasta pare să aibă un caracter excesiv și nerezonabil, simpla intervenire a unei schimbări la nivelul persoanei care ocupă funcția de ministru al transporturilor nefiind suficientă pentru a o justifica, și a constatat că în cauză este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite constând în revocarea fără justă cauză a apelantului-reclamant.

Analizând condiția dovedirii prejudiciului și al caracterului cert al acestuia, curtea de apel a observat că trebuie să se stabilească în ce măsură art. 12 alin. (3) din actul adițional nr. x din 16 septembrie 2008 la contractul de mandat nr. x din 14 august 2008 produce efecte în cauză. S-a reținut că au existat două raporturi de mandat succesive, unul între Ministerul Transporturilor, în calitate de mandant, și Regia Autonomă Registrul Auto Român București, în calitate de mandatar, și unul între Regia Autonomă Registrul Auto Român București, în calitate de mandant, și A., în calitate de mandatar. Astfel cum se menționează în decizia curții de apel nr. 1750 din 25 noiembrie 2020, Ministerul Transporturilor a stabilit clar limitele mandatului acordat Regiei Autonomă Registrul Auto Român București în sensul că a precizat în scris că "orice alte drepturi de natură bănească, exceptând remunerația brută lunară și remunerația suplimentară reprezentând premiul anual, acordate directorului general, contravin mandatului acordat de către conducerea ministerului", iar apelantul-reclamant a semnat, în calitate de mandatar al apelantei-pârâte, Hotărârea nr. 9 din 16 septembrie 2008 a Consiliului de Administrație prin care s-a aprobat încheierea actului adițional nr. x la contractul de mandat nr. x din 14 august 2008, deși cunoștea care sunt limitele mandatului acordat de către Ministerul Transporturilor Regiei Autonome - Registrul Auto Român cu privire la drepturile de natură bănească ce i se puteau acorda în calitate de director general și avea reprezentarea clară a depășirii acestora. Făcând aplicarea dispozițiilor art. 1545 și art. 1546 C. civ. din 1864, curtea de apel a reținut că apelantul-reclamant a depășit limitele mandatului, că nu se poate reține buna-credință a acestuia în calitate de terț față de mandatul acordat apelantei-pârâte de Ministerul Transporturilor și că sancțiunea care intervine este cea a inopozabilității actului încheiat cu depășirea limitelor mandatului. Deoarece apelantul-reclamant nu poate opune apelantei-pârâte clauza penală inserată la art. 12 alin. (3) din contractul de mandat nr. x din 14 august 2008 prin actul adițional nr. x din 16 septembrie 2008, curtea de apel a reținut că nu a fost îndeplinită condiția existenței prejudiciului și a observat că nu se mai impune analizarea celorlalte două condiții - legătura de cauzalitate și vinovăția.

Analizând apelul declarat de apelantul-reclamant, curtea de apel a constatat că acesta vizează soluția pronunțată cu privire la capetele de cerere având ca obiect obligarea apelantei-pârâte la plata premiului anual aferent anului 2008 în cuantum de 152.816 RON și la plata daunelor morale în cuantum de 250.000 RON. S-a reținut că în baza art. 4 lit. A) pct. 2 și art. 5 lit. A) pct. 3 din contractul de mandat, apelantul-reclamant avea doar o vocație de a fi beneficiarul unui premiu anual, iar nu un drept în acest sens, posibilitatea acordării premiului anual fiind condiționată de îndeplinirea mai multor criterii, respectiv depășirea obiectivelor și criteriilor de performanță, fiind necesar să se dovedească implicit rolul pe care apelantul-reclamant l-a avut în acest sens; utilizarea unei modalități de calcul prevăzute în anexa nr. 2 la contract; încadrarea în sumele prevăzute în bugetul de venituri și cheltuieli, proporțional cu gradul global de depășire a criteriilor de performanță stabilite; aprobarea acordării premiului anual de către ministrul transporturilor.

S-a mai reținut că la dosar nu au fost depuse dovezi din care să rezulte că eventuala depășire a obiectivelor și criteriilor de performanță pe anul 2008 ar fi fost o consecință a activității prestate și a măsurilor adoptate de apelantul-reclamant. Curtea de apel a constatat că din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că în bugetul de venituri și cheltuieli al Regiei Autonome "Registru Auto Român" nu au fost prevăzute sumele pentru plata premiului anual, iar ministrul transporturilor nu a aprobat acordarea premiului anual pentru anul 2008. S-a făcut referire la statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 4801 din 13 noiembrie 2018, obligatorii pentru instanța de apel, în sensul că așa cum rezultă din decizia penală nr. 419A din 10 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală pronunțată în dosarul nr. x/2013, în desfășurarea activității de conducere, organizare și gestionare a activității RA-RAR, apelantul-reclamant nu s-a comportat întotdeauna ca un conducător prudent și diligent, interesat de maximizarea eficienței activității desfășurate de Regie și a alocărilor sale bugetare, ci a angajat resurse financiare considerabile ale Regiei pentru a obține un bun imobil care s-a dovedit a fi supraevaluat și inutil activității în vederea desfășurării căreia se dorea a fi achiziționat. Curtea de apel a reținut că, deși nu reprezintă o infracțiune, A. fiind achitat prin decizia nr. 64/RC din 19 februarie 2019 pronunțată în recurs în casație de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x/2013, fapta reținută în sarcina apelantului-reclamant este de natură a prezenta indicii cu privire la eficacitatea și performanța profesionale manifestate în exercitarea mandatului de director general al RA-RAR, prin aceasta fiind cauzată o pagubă considerabilă patrimoniului RA-RAR. Prin urmare, curtea a constatat că este neîntemeiat capătul de cerere ce are ca obiect acordarea unui premiu anual aferent anului 2008 în cuantum de 152.816 RON.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect plata unor daune morale în cuantum de 250.000 RON, curtea de apel a reținut că apelantul-reclamant a invocat prejudiciul cauzat prin atingeri aduse demnității, onoarei, reputației și imaginii sale prin declarațiile ministrului transporturilor de la acea vreme. Întrucât apelanta-pârâtă nu a formulat critici proprii cu privire la statuările primei instanțe în sensul că sunt îndeplinite condițiile existenței faptei ilicite cauzatoare de prejudicii morale și a unui prejudiciu moral cauzat apelantului-reclamant, curtea a plecat de la premisa îndeplinirii menționatelor condiții, ce a intrat în putere de lucru judecat, și a analizat întinderea prejudiciului și a modalității optime de reparare a acestuia. Astfel, a reținut că față de natura nepatrimonială a drepturilor încălcate, recunoașterea caracterului injust al revocării din funcție a apelantului-reclamant este de natură a repara prejudiciul moral cauzat, reprezentând cea mai potrivită formă de reparare având în vedere că nicio sumă de bani, indiferent de cuantumul său, nu are capacitatea virtuală de a șterge urmele lăsate asupra persoanei apelantului-reclamant de fapta reținută în sarcina apelantei-pârâte. În schimb, statuările instanțelor de judecată în sensul că revocarea din funcție nu a avut la bază o justă cauză sunt de natură a îndrepta orice lezare a demnității, reputației, onorarei și imaginii apelantului-reclamant, cu atât mai mult cu cât prin intermediul cererii de apel, apelantul-reclamant nu a invocat și nici nu a dovedit că prejudiciul moral ar fi avut o întindere mult mai mare decât cea avută în vedere de către prima instanță, astfel încât repararea sa să impună și măsuri pecuniare în vederea reparării.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., care a solicitat casarea deciziei atacate, și, în temeiul art. 314 C. proc. civ. din 1865, judecarea fondului cauzei, admiterea apelului formulat de reclamant și respingerea apelului formulat de pârâtă și admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâtei la plata tuturor sumelor solicitate prin acțiune.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurentul-reclamant susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. din 1865 și nu a respectat cele statuate de instanța supremă prin decizia nr. 184 din 28 ianuarie 2020 deoarece în mod greșit a reținut că adevăratul izvor al drepturilor și obligațiilor recurentului este contractul de mandat care ar fi existat între Ministerul Transporturilor și intimata-pârâtă și arată că la dosar nu există probe referitoare la existența acestui contract. Mai arată că în situația în care acest contract ar exista, recurentul ar avea calitatea de terț față de acest act juridic, conform principiilor relativității actelor juridice și forței obligatorii a contractelor, statuate de art. 969 C. civ. din 1864.

Față de invocarea de către curtea de apel a limitelor mandatului acordat intimatei-pârâte Regia Autonomă Registrul Auto Român București, autorul căii de atac susține că dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 15/1990 și ale art. 1 din H.G. nr. 768/1991, Registrul Auto Român este o persoană juridică ce funcționează pe bază de gestiune economică proprie și autonomie financiară, fiind condusă de consiliul de administrație care decide inclusiv asupra chestiunilor legate de salarizarea personalului.

Recurentul-reclamant afirmă că nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată declararea inopozabilității actului adițional la contractul de mandat și că analizând acest aspect relativ la efectele art. 12 pct. 3 introdus prin acest act adițional în contractul de mandat nr. x din 14 august 2009, curtea de apel nu a respectat prevederile art. 129 alin. (6) și pe cele ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, în condițiile în care intimata-pârâtă a susținut nulitatea respectivului act. Mai afirmă că statuarea instanței de apel în sensul că prevederea de la art. 12 pct. 3 nu produce efecte juridice este contrazisă de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 184/2020 prin care s-a reținut că "funcția clauzei penale este limitată la determinarea unei valori anticipate a prejudiciului cauzat de revocarea mandatului, temeiul juridic al răspunderii mandantului fiind unul legal și contractual, independent de validitatea acestei clauze."

Autorul căii de atac susține că în mod greșit a reținut instanța de apel că acesta "nu a invocat și nu a dovedit că a suferit un prejudiciu" întrucât nu se ține cont de dezlegările și îndrumările din decizia nr. 184/2020 și întrucât dispozițiile art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 15/1990 și ale art. 1066 C. civ. din 1864 sunt interpretate și aplicate greșit. Aceeași parte afirmă că rațiunea clauzei penale a fost recunoașterea existenței unui prejudiciu în cazul revocării înainte de termen și fără justă cauză a contractului de mandat și stabilirea în mod anticipat a cuantumului acestui prejudiciu. Mai susține că nu este corectă statuarea curții de apel în sensul că reclamantul ar fi trebuit să invoce și să dovedească prejudiciul suportat. Menționează că existența și cuantumul prejudiciului au fost stabilite prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Prin memoriul de recurs se invocă și încălcarea prevederilor art. 1 și art. 8 din H.G. nr. 768/1991, ale art. 3 alin. (1), art. 12 și art. 41 alin. (2) din Legea nr. 15/1990. Se arată că intimata-pârâtă nu este într-un raport de subordonare față de Ministerul Transporturilor, iar raporturile juridice dintre directorul general și regie sunt reglementate printr-un contract de mandat. Acest contract de mandat a fost încheiat pe patru ani, a stabilit remunerația ce se cuvenea directorului general și, conform modificării aduse prin actul adițional, a determinat și cuantumul daunelor-interese pe care le-ar suporta mandatarul în cazul revocării. Recurentul-reclamant afirmă că prin hotărârea Consiliului de Administrație adoptată la 23 ianuarie 2009 contractul de mandat a încetat, începând cu 24 decembrie 2008, și apreciază că nu are relevanță faptul că această revocare nu a fost dispusă la inițiativa intimatei-pârâte, ci prin ordinul ministrului transporturilor, deoarece ministerul nu este parte în contractul de mandat încheiat între părți. Mai afirmă că au fost încălcate dispozițiile art. 969 și art. 974 C. civ. din 1864.

Autorul căii de atac susține că în perioada în care a deținut funcțiile de director general și președinte al consiliului de administrație au fost îndeplinite toate criteriile și obiectivele de performanță prevăzute în contractul de mandat nr. x din 14 august 2008, modificat prin actul adițional, și de contractul de performanță nr. 28 din 30 mai 2007, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, și arată că nu se poate reține justa cauză a revocării sale din funcție. Mai arată că instanța de apel a reținut în mod eronat că prevederile contractuale se referă doar la o vocație de a fi beneficiarul unui premiu anual și că recurentul ar fi trebuit să dovedească rolul pe care l-a avut, această condiție nefiind menționată în contract. Menționează că celelalte aspecte indicate de instanța de apel referitoare la aprobarea acordării premiului de către minister sau includerea sumei în buget sunt condiții asupra cărora recurentul nu putea interveni, neîndeplinirea lor nefiindu-i imputabilă.

Recurentul-reclamant critică statuările curții de apel în sensul că fapta reținută în sarcina sa este de natură a prezenta indicii cu privire la eficacitatea și performanța profesională a acestuia și arată că decizia penală nr. 491/A din 10 aprilie 2018 a fost casată și că prin decizia nr. 4801 din 13 noiembrie 2018, instanța supremă nu face referiri la competența profesională a recurentului.

Aceeași parte invocă și încălcarea principiului disponibilității întrucât prin apelul formulat, intimata-pârâtă a solicitat în subsidiar reducerea cuantumului daunelor-interese, ceea ce, în opinia recurentului, echivalează cu o achiesare la pretențiile din cererea de chemare în judecată, aspect pe care instanța de apel l-a ignorat.

Autorul căii de atac apreciază că în mod greșit a constatat curtea de apel că cea mai potrivită reparație pentru încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale este una de aceeași natura, adică nepatrimonială, și arată că, pentru acordarea daunelor morale, legea nu distinge în funcție de natura drepturilor vătămate, și că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere și efectele pe care litigiile în curs le-au avut asupra familiei sale.

Recurentul-reclamant și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, constată că din cererea de recurs se desprind critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de modificare/casare reglementate de art. 304 pct. 5 (încălcarea principiului disponibilității raportat la dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. din 1865) și pct. 9 (nerespectarea prevederilor art. 315) din același cod. Ca urmare, excepția nulității recursului este neîntemeiată și urmează a fi respinsă.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865, modificarea sau casarea unei hotărâri se poare cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2) din același cod.

Instanța supremă nu va reține criticile prin care recurentul arată că nu au fost respectate limitele învestirii și principiul disponibilității întrucât curtea de apel a analizat cererile de apel în acord cu prevederile art. 129 alin. (6) raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 și s-a pronunțat atât pe apelul formulat de pârâtă, cât și pe cel al reclamantului, în limitele în care a fost sesizată de reclamant prin cererea de chemare în judecată și de părți prin motivele de apel, ținând cont de cele două decizii de casare pronunțate anterior de Înalta Curte. Prin decizia nr. 184 din 28 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în al doilea ciclu procesual, s-a menționat că instanța de apel trebuie să lămurească dacă sancțiunea care intervine în cazul depășirii limitelor mandatului este nulitatea sau inopozabilitatea, făcând și aplicarea regulilor instituite de art. 1545 și art. 1546 C. civ. din 1864. Respectând cele statuate de instanța supremă, curtea de apel a dat eficiență prevederilor C. civ. în sensul în care a stabilit că mandantul, respectiv intimata-pârâtă, nu este obligat a îndeplini obligațiile asumate de mandatar peste limitele puterilor ce i-au fost acordate. Faptul că recurentul-reclamant este nemulțumit de concluziile la care a ajuns curtea de apel nu echivalează cu nerespectarea dispozițiilor procedurale invocate de autorul căii de atac și nu justifică anularea deciziei recurate.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poare cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Criticile prin care se susține încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. în sensul că instanța de apel nu a respectat indicațiile date de instanța supremă prin decizia nr. 184 din 28 ianuarie 2020 deoarece în mod greșit a reținut că adevăratul izvor al drepturilor și obligațiilor recurentului este contractul de mandat care ar fi existat între Ministerul Transporturilor și intimata-pârâtă vor fi înlăturate. Din considerentele hotărârii atacate rezultă că instanța de apel a respectat decizia de casare din al doilea ciclu procesual întrucât a analizat existența justei cauze în revocarea contractului de mandat, stabilind că "nu s-au prezentat argumente concrete care să justifice luarea măsurii revocării apelantului-reclamant", măsură care "pare să aibă un caracter excesiv și nerezonabil."

În continuare, curtea de apel a analizat mecanismul prin care s-a ajuns la semnarea actului adițional în baza căruia a fost introdus în contractul de mandat art. 12 pct. 3 pe care recurentul și-a întemeiat pretențiile și a constatat că mandantul, respectiv intimata-pârâtă, nu este ținut să execute obligațiile asumate de mandatar, respectiv recurentul-reclamant, în numele său cu depășirea limitelor mandatului. Instanța supremă reține că în mod corect curtea de apel, urmând indicațiile din decizia de casare nr. 184 din 28 ianuarie 2020, în temeiul art. 1545 și art. 1546 C. civ. din 1864, a constatat că intervine sancțiunea inopozabilității actului încheiat cu depășirea limitelor mandatului și că recurentul-reclamant nu poate opune intimatei-pârâte clauza penală inserată la art. 12 alin. (3) din contractul de mandat nr. x din 14 august 2008 prin actul adițional nr. x din 16 septembrie 2008.

Curtea de apel a examinat și condițiile răspunderii civile delictuale, arătând că există fapta ilicită materializată prin revocarea din funcție fără justă cauză, dar că nu a fost dovedită în cauză existența un prejudiciu. Urmând indicațiile din decizia nr. 184 din 28 ianuarie 2020 a Înaltei Curți, prin decizia recurată au fost avute în vedere și obiectivele stabilite prin contractul de performanță nr. 28 din 30 mai 2007, precum și cele statuate prin decizia pronunțată de instanța de recurs în primul ciclu procesual, stabilindu-se situația de fapt și în funcție de efectele deciziei penale nr. 491A din 10 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2013. Astfel, instanța de apel a concluzionat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea premiului anual pentru anul 2008, iar Înalta Curte nu poate reevalua aceste chestiuni de fapt.

Nu vor fi reținute criticile prin care recurentul-reclamant susține că în mod greșit curtea de apel s-a raportat la considerentele deciziei penale nr. 491/A din 10 aprilie 2018 atunci când a statuat că fapta reținută în sarcina lui A. este de natură a prezenta indicii cu privire la eficacitatea și performanța sa profesională deoarece curtea de apel a respectat îndrumările din a doua decizie de casare a Înaltei Curți, respectiv decizia nr. 184 din 28 ianuarie 2020, în sensul că a stabilit situația de fapt și răspunderea părților și în raport de cele statuate cu ocazia soluționării recursului în casație promovat de recurent împotriva deciziei penale nr. 491/A din 10 aprilie 2018. Astfel, în considerentele deciziei nr. 64/RC din 19 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală a reținut că acțiunile prin care A. a determinat încheierea contractului de vânzare-cumpărare a unui teren au avut drept consecință plata unui preț supraevaluat, ceea ce a creat un prejudiciu în patrimoniul intimatei-pârâte. S-a mai reținut că, procedând în acest mod, A. nu și-a respectat atribuțiile de serviciu. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, se constată că în mod corect curtea de apel a reținut că împrejurările în care a fost săvârșită fapta nu au fost infirmate prin decizia nr. 64/RC din 19 februarie 2019 și că statuările curții de apel referitoare la modul în care recurentul-reclamant și-a îndeplinit atribuțiile nu se bazează pe o decizie casată, ci rezultă din considerentele deciziei pronunțate de instanța supremă în soluționarea recursului în casație.

Criticile prin care autorul căii de atac susține că instanța de apel a stabilit în mod greșit raporturile juridice dintre Ministerul Transporturilor, intimata-pârâtă și recurentul-reclamant vor fi înlăturate întrucât curtea de apel a înțeles pe deplin care sunt relațiile dintre recurentul-reclamant și intimata-pârâtă și a dat eficiență celor transmise de Ministerul Transporturilor prin nota nr. x din 12 august 2008 și prin adresa din 9 septembrie 2008 în sensul că "orice alte drepturi de natură bănească, exceptând remunerația brută lunară și remunerația suplimentară reprezentând premiul anual, acordate directorului general, contravin mandatului acordat de către conducerea ministerului". Instanța de apel a reținut că prin aceste înscrisuri limitele mandatului acordat de intimata-pârâtă recurentului-reclamant au fost clar stabilite și că recurentul-reclamant avea cunoștință de aceste limite la momentul la care a avut inițiativa modificării contractului de mandat prin actul adițional nr. x din 16 septembrie 2008 și introducerea art. 12 alin. (3) care prevedea acordarea unor drepturi de natură bănească în favoarea sa, în calitate de director general. Curtea de apel a mai constatat că actul adițional nr. x din 16 septembrie 2008, aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 9 din 16 septembrie 2008, semnată de recurentul-reclamant, în calitate de președinte al Consiliului de Administrație, a fost încheiat cu depășirea limitelor mandatului.

Conform dispozițiilor art. 1546 C. civ. din 1864, "mandantul este îndatorat a îndeplini obligațiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date, dar nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit." Altfel spus, mandantul este cel care stabilește întinderea puterilor pe care le acordă mandatarului său și nu poate fi ținut să îndeplinească obligații pe care mandatarul său le angajează cu ignorarea limitelor acestor puteri, cu atât mai mult în situația în care aceste limite sunt clar stabilite și cunoscute de mandatar.

Având în vedere situația de fapt stabilită de instanța devolutivă, Înalta Curte reține că au fost corect aplicate dispozițiile legale mai sus menționate și că prevederile art. 12 pct. 3 din actul adițional nr. x din 16 septembrie 2008 nu sunt opozabile intimatei-pârâte și nu pot crea obligații de plată în sarcina acesteia.

Nu vor fi avute în vedere criticile prin care se susține că instanța de apel nu a reținut corect situația de fapt în sensul că nu a ținut cont de expertiza contabilă, atunci când a apreciat asupra sumelor ce i se cuveneau recurentului sau asupra îndeplinirii obiectivelor de performanță întrucât în recurs nu poate fi reevaluat probatoriul și nici nu poate fi devoluat fondul. Susținerile autorului căii de atac în sensul că prejudiciul de imagine ar fi trebuit reparat printr-un remediu patrimonial, calculat prin raportare la efectele produse asupra familiei recurentului de litigiile în care acesta a fost parte sunt aspecte de netemeinicie, care nu pot fi examinate în cadrul analizei de nelegalitate din recurs.

Criticile prin care recurentul-reclamant arată că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că intimata-pârâtă a solicitat, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor-interese, vor fi înlăturate. Curtea de apel a admis apelul formulat de intimata-pârâtă și a respins în tot cererea de chemare în judecată, constatând că nu se cuvin daune interese recurentului-reclamant, astfel că nu se impune ca instanța de apel să se pronunțe și asupra solicitării din cererea de apel referitoare la reducerea cuantumului acestor daune.

Față de caracterul subsidiar al acestei solicitări, nu se poate reține că această cerere echivalează cu o achiesare la pretențiile reclamantului din cererea de chemare în judecată, pe care instanța nu ar fi avut-o în vedere, atât timp cât instanța de apel a analizat capătul principal al cererii de apel din perspectiva deciziei de casare pronunțate în soluționarea recursului din al doilea ciclu procesual.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1750 din 25 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1750 din 25 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 mai 2021.