ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 184/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 184/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Comercială, la data de 30 noiembrie 2010, în dosarul nr. x/2010, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 880.000 RON daune-interese, precum și la plata premiilor și a celorlalte drepturi salariale cuvenite, actualizate, cu indexările și majorările survenite, plus dobânda aferente, cât și la plata unor daune morale în sumă de 250.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 391 din Codul comercial și cele ale art. 1548 din C. civ.

La data de 1 februarie 2012, reclamantul a precizat obiectul cererii, în sensul că înțelege să solicite obligarea pârâtei la plata sumei de 880.000 RON reprezentând daune-interese, plata premiilor aferente anului 2008 și plata sumei de 250.000 RON, reprezentând daune morale, arătând expres că renunță la plata celorlalte drepturi salariale, aspect de care instanța a luat act.

Prin sentința civilă nr. 5403/25.04.2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată. A admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta REGISTRUL AUTO ROMAN -R.A.R. A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 880.000 RON, reprezentând despăgubiri. A respins cererea privind celelalte pretenții, ca neîntemeiată. A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 16.500 RON, reprezentând partea cuvenită din contravaloarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apeluri reclamantul A. și pârâtă REGIA AUTONOMĂ REGISTRUL AUTO ROMÂN BUCUREȘTI.

Prin decizia civilă nr. 123 din 1 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă și s-a admis apelul reclamantului, a fost schimbată sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâta și la plata sumei de 152.816 RON, reprezentând premii cuvenite pentru anul 2008 și la plata sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin revocarea reclamantului din funcție, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta.

Prin decizia civilă nr. 4801/13.11.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II a civilă, a fost admis recursul declarat de către pârâta REGIA AUTONOMĂ REGISTRUL AUTO ROMÂN BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr. 123/01.04.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la data de 03.04.2019.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1162 din 24 iunie 2019, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecării apelurilor formulată de către apelanta-pârâtăREGIA AUTONOMĂ REGISTRUL AUTO ROMÂN BUCUREȘTI.

A respins ca nefondat apelul declarat de către apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 5403 din 25.04.2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2010.

A admis apelul declarat de către apelanta pârâtăREGIA AUTONOMĂ REGISTRUL AUTO ROMÂN BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 5403/25.04.2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins în tot, ca neîntemeiată, cererea formulată de către reclamantul A.. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate, doar cu privire la respingerea autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată.

În fundamentarea acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, în cadrul unor considerente comune, următoarele:

Revocarea apelantului reclamant A. din funcția de director general nu a fost făcută de către pârâta apelantă, nefiind incidente dispozițiile art. 12 pct. 3 din Contractul de mandat, nefiind vorba despre o revocare la inițiativa R.A.R. -RA și nici de o lipsă a justei cauze.

Pentru a putea fi incidente dispozițiile art. 12 pct. 3 din Contractul de mandat nr. x/14.08.2008 astfel cum a fost completat prin Actul adițional nr. x/16.09.2008, trebuie îndeplinite două condiții, respectiv să existe o revocare, și aceasta să intervină fără o justă cauză.

Dacă revocarea directorului general intervine fără o justă cauză, directorul general va fi îndreptățit la plata de daune interese din partea regiei într-un cuantum egal cu numărul de remunerații brute egale cu numărul de luni rămase până la încheierea mandatului.

Prin Hotărârea nr. 1/23.01.2009 a Consiliului de Administrație al R.A.R. - R.A., la art. 2, a fost menționat Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 39/24.12.2008, de care au luat act membrii consiliului de administrație. Contractul de mandat al apelantului - reclamant a încetat ca urmare a eliberării sale de către Ministrul Transporturilor, prin Ordinul nr. 39/24.12.2008. Astfel, Consiliul de Administrație doar a pus în aplicare acest Ordin, respectiv încetarea prin revocare a contractului de mandat nr. x/14.08.2008, începând cu data de 24.12.2008.

Legalitatea Ordinului ministrului transporturilor nr. 39/24.12.2008 a fost constatată de Curtea de Apel Pitești prin sentința nr. 97/F din 24.06.2009, pronunțată în dosarul nr. x/2009, irevocabilă.

Instanța de apel concluzionează că pentru R.A.R. - R.A., Ordinul ministrului transporturilor nr. 39/24.12.2008, a cărui valabilitate si temeinicie a fost constatată în mod irevocabil de instanțele judecătorești, reprezintă o justă cauză.

Astfel, încetarea prin revocare a Contractului de mandat, nu a fost dispusă din inițiativa pârâtei apelante, s-a făcut cu justă cauză, neexistând vreun temei al obligării apelantei pârâte la plata daunelor - interese către apelantul-reclamant.

Curtea mai reține și faptul că încetarea contractului de mandat nr. x/14.08.2008 a avut ca temei prevederile art. 12 pct. 1 lit. e) din contractul de mandat, care prevede încetarea contractului în cazul revocării mandatului directorului general, articol nemodificat prin actul adițional nr. x și nu sunt incidente prevederile art. 12 pct. 3 introduse prin actul adițional nr. 1.

De asemenea, nu se poate reține faptul că dispozițiile art. 12 pct. 3 din Contractul de mandat, ar constitui o veritabilă clauză penală, în sensul art. 1066 și art. 1069 C. civ.

În speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1066 și 1069 C. civ., neexistând vinovăție, nu există neexecutare, executare cu întârziere sau necorespunzătoare obligațiilor, nu este vorba de o încălcare a unei obligații contractuale asumate și nici de producerea unui prejudiciu, iar decizia de revocare a apelantului-reclamant aparține ministrului Transporturilor de la acea dată.

Curtea de apel a mai reținut și faptul că în Nota nr. x/12.08.2008 și adresa nr. x/09.09.2008 ale Ministerului Transporturilor s-a menționat expres că membrii Consiliului de administrație nu pot completa contractul cu drepturi de natură bănească și că orice alte drepturi de natură salarială contravin mandatului acordat de conducerea ministerului. La art. 4 lit. A) pct. 1 din Contractul de mandat nr. x/14.08.2008, s-a prevăzut dreptul directorului general al R.A.R. - R.A. de a primi o remunerație brută în cuantum de 15.000 RON. În același articol s-a prevăzut că remunerației îi sunt incidente dispozițiile art. 152 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și ale art. 4 din O.U.G. nr. 79/2008. Nu au fost prevăzute alte drepturi de natură bănească.

În O.U.G. nr. 79/2008 nu există prevederi care să stipuleze dreptul directorului general al Regiei de a i se acorda daune interese la încetarea contractului de mandat; O.U.G. nr. 79/2008 cuprinde dispozițiile care stau la baza încheierii contractului de mandat, deci reprezintă norma specială în raport de dreptul comun.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., care a solicitat casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prima critică vizează faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcare dispozițiilor legale aplicabile in speță. Argumentând această critică, recurentul a arătat următoarele:

Regia Autonoma Registrul Auto Roman este o persoana juri­dica de dreptprivat, care, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Legea nr. 15/1990 "funcționează pe baza de gestiune economica și autonomie financiară", în acest sens fiind și reglementarea dată prin dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 768/1991, privind înființarea, organizarea și func­ționarea Regiei Autonome Registrul Auto Roman.

În conformitate cu aceste acte normative, unul dintre cei nouă membri ai consiliului de administrație este desemnat din partea Mi­nisterului Transporturilor, fapt care nu situează regia într-un raport de subordonare față de minister.

Raporturile juridice dintre directorul general și regie sunt reglementate printr-un contract de mandat.

În speță, stabilirea remunerației ce i se cuvenea în calitate de director general al Regiei Autonome Registrul Auto Roman s-a re­glementat prin contractul de mandat nr. x încheiat la 14 august 2008 și completat cu actul adițional nr. x din 1 septembrie 2008, aceasta remunerație fiind și în raport de îndeplinirea obiectivelor de performanta stabilite atât în cuprinsul contractului menționat cat si prin contractul de performanta nr. 28 din 30 mai 2007.

Prin hotărârea nr. 1 din 23 ianuarie 2009 Consiliul de administrație al intimatei a decis încetarea prin revocare a contractului de mandat nr. x/14.08.2008, modificat și completat prin actul adi­țional nr. 1/16.09.2008, începând cu data de 24.12 2008, fiind evident că printr-o hotărâre adoptată la 23 ianuarie 2009 nu se putea dispune, legal, încetarea unui contract, cu începere de la o data anterioară. Consideră recurentul că o asemenea hotărâre este nelegală și nu poate constitui, în niciun caz, temei, pentru ca o măsură adoptată prin aceasta să poată fi con­siderată ca fiind cu justa cauză.

Recurentul a arătat că invocatele raporturi de subordonare dintre Ministerul Tran­sporturilor și regie, chiar dacă ar fi reale, nu-i pot fi opuse în scopul paralizării pretențiilor pe care le are fată de aceasta din urmă, întrucât este terț în relația cu ministerul respectiv, dar parte în contractul de mandat încheiat cu intimata.

În consecință, s-a arătat, potrivit principiului relativității efectelor contractului, principiu consacrat prin art. 1.280 din C. civ., Ministe­rul Transporturilor nu poate fi făcut responsabil pentru efectele ac­tului din litigiu.

Recurentul a concluzionat că, prin decizia recurată, au fost încălcate și dis­pozițiile art. 969 din C. civ.

Recurentul a arătat că instanța de apel a ignorat principiul disponibilității părților în procesul civil, consacrat prin art. 9 din C. proc. civ..­lă, precum și obligația rolului activ în aflarea adevărului, reglemen­tată prin art. 22 din același cod, aducând în susținere următoarea argumentație:

Recurentul a concluzionat în sensul că intimata a recunoscut, chiar și în subsidiar, pretențiile recurentului, achiesând în parte la acestea, posibilitate reglementată prin dispozițiile art. 9 alin. (3) din C. proc. civ.

Următoarea critică vizează faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, recurentul invocând faptul că din considerentele acesteia nu rezultă fap­tul că instanța a examinat susținerile și mijloacele de apărare formulate în apelul reclamantului, situație ce, în opinia recurentului,echivalează cu necercetarea fondului cauzei și constituie motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În susținerea acestei critici recurentul arată că, din cuprinsul celor 19 pagini ale deciziei recurate, motivarea propriu-zisă a soluției pronunțate are două pagini restul conținutului deci­ziei constând în simpla reproducere a susținerilor părților și a conți­nutului hotărârilor judecătorești pronunțate în fazele procesuale an­terioare, fiind astfel ignorate toate mijloa­cele de apărare ale recurentului, fapt ce echivalează cu achiesarea instanței de apel la poziția procesuală a părții adverse. A considerat recurentul că, procedând în acest fel, instanța a ignorat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Recurentul a arătat totodată că instanța de apel a omis să analizez motivul său de apel, având ca obiect neacordarea daunelor morale solicitate prin cererea de chemare în judecată, motiv de apel dezvoltat pe circa două pagini și cu privire la care, în tot cuprinsul deciziei recurate, nu se face nici cea mai mică referire.

Intimata Regia Autonomă Registrul Auto Român a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și nefondat, relevând în cuprinsul acesteia legalitatea deciziei atacate din perspectiva criticilor formulate.

Analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursul reclamantului este fondat, pentru considerentele următoare:

Cu titlu preliminar, se impune precizarea că, potrivit dispozițiilor art. 24 și 25 din C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, în timp ce procesele în curs de judecată începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

Prin urmare, procesul început la 30 noiembrie 2010, fiind supus dispozițiilor din C. proc. civ. 1865, motivele de recurs încadrate de recurent în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ. vor primi încadrarea corespunzătoare, potrivit art. 304 din C. proc. civ. 1865, respectiv în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 din acest act normativ.

Dispozițiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, în timp ce dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. au în vedere ipoteza hotărârii lipsite de temei legal ori date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Critica formulată de recurentul-reclamant referitoare la nemotivarea soluției de respingere a apelului, ce poate fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., este fondată.

Recurentul-reclamant s-a adresat instanței prin acțiunea introductivă, cu solicitarea de a fi obligată intimata-pârâtă R.A. Registrul Auto Român București la plata unor daune-interese, a indemnizației și premiilor cuvenite actualizate, cu dobânzile aferente, precum și la plata daunelor morale, urmare a revocării lipsite de justă cauză din funcția de director general și președinte al Consiliului de Administrație.

Instanța de apel a ales să trateze prin considerente comune căile de atac ale reclamantului și pârâtei, deși vizau obținerea unor soluții contrare.

Astfel, apelanta-pârâtă solicitase schimbarea sentinței și înlăturarea obligației instituite prin sentința primei instanțe de a plăti reclamantului daunele-interese potrivit clauzei penale din contractul de mandat încheiat de părțile în litigiu, în timp ce apelantul-reclamant solicitase schimbarea aceleiași hotărâri și admiterea capetelor de cerere respinse de instanța fondului, privind acordarea premiilor bănești anuale cuvenite în temeiul unei alte clauze din contract și plata unor despăgubiri morale în temeiul art. 998 C. civ.

În speță, decizia recurată conține doar analiza motivelor din apelul pârâtei, care a fost admis, nu și argumentele care au justificat adoptarea soluției de respingere a apelului reclamantului, iar motivarea implicită constituie o încălcare a dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Considerentele cuprind o motivare generică, în sensul că în cauză nu ar fi fost îndeplinite condițiile legale pentru obligarea pârâtei la daune-interese, care nu poate satisface cerințele instituite prin art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât despăgubirile pretinse pârâtei aveau temeiuri diferite.

Astfel, referirile la inexistența unui temei legal în contractul de mandat încheiat de părțile în litigiu, în cuprinsul Legii nr. 31/1990 ori al O.U.G. nr. 79/2008, cu care se completau clauzele acestuia, pentru daunele-interese ori alte pretenții bănești nu aveau nicio relevanță asupra capătului de cerere privind repararea prejudiciului moral, care viza consecințele de natură nepatrimonială suferite de reclamant.

În acest sens, reclamantul invocase, în temeiul art. 998 C. civ., efectele negative asupra demnității, reputației, onoarei și imaginii prin declarațiile defăimătoare ale organelor de conducere ale pârâtei, cu privire la încasarea unor salarii nemeritate și nelegale.

De altfel, deși confirmase existența prejudiciului moral, prima instanță constatase că nu se impunea plata unei compensații bănești, cu motivarea că ar fi fost suficientă recunoașterea prin hotărâre judecătorească a lipsei unei justificări legale a revocării.

Instanța de apel, în cuprinsul considerentelor aferente soluției de respingere a căii de atac a reclamantului ar fi trebuit să aibă în vedere cererile și apărările părților și să indice normele juridice aplicate la situația de fapt stabilită, în caz contrar nefiind explicitată soluția din dispozitiv. Or, motivele de apel privind respingerea daunelor morale nu au format obiectul analizei în cadrul controlului judiciar devolutiv, potrivit art. 295 alin. (1) din C. proc. civ.

O astfel de hotărâre nu respectă exigențele caracterului echitabil al procesului, care presupune obligația instanței de a examina în mod real problemele esențiale ce i-au fost supuse spre analiză.

Prin urmare, în ceea ce privește soluționarea căii de atac a reclamantului, sunt fondate criticile ce atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

De asemenea, sunt întemeiate și criticile recurentului-reclamant circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., privind greșita interpretare a justei cauze a revocării mandatului, în soluționarea apelului pârâtei.

Între recurentul-reclamant și intimata-pârâtă s-au născut raporturi juridice de mandat, care odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 79/2008 au determinat încheierea contractului de mandat nr. x din 14 august 2008.

Recurentul-reclamant cumula atât funcția de președinte al Consiliului de Administrație, cât și funcția de director general al regiei.

Consiliul de Administrație a încheiat contractul de mandat cu recurentul-reclamant, acesta reprezentând acordul de voință între regia reprezentată prin Consiliul de Administrație și directorul general (recurentul-reclamant), la numire și la revocare funcționând legal principiul simetriei formelor actelor juridice.

Prin Ordinul nr. 39 din 24 decembrie 2008 al Ministrului Transporturilor și Infrastructurii, emis în temeiul O.U.G. nr. 79/2008, s-a dispus eliberarea recurentului-reclamant din funcțiile deținute în cadrul regiei autonome Registrul Auto Român și au fost mandatați membrii Consiliului de Administrație să înceteze, prin revocare, contractul de mandat încheiat cu recurentul-reclamant.

Legalitatea ordinului de revocare a fost confirmată de instanța de contencios administrativ, care a reținut că aspectele legate de răspunderea patrimonială a regiei față de recurentul-reclamant, izvorâtă din încheierea contractului de mandat, are natură comercială.

În acest cadru, se constată că ordinul de eliberare din funcțiile în care, simetric, ministrul transporturilor l-a numit pe recurentul-reclamant, a fost adus la îndeplinire prin Hotărârea nr. 1 din 23 ianuarie 2009 a Consiliului de Administrație.

Regula de drept comun stipulată în art. 1553 C. civ. 1864 stabilește revocabilitatea ad nutum a mandatarului, în sensul în care mandantul nu este ținut să își justifice decizia.

Prevederi particulare cu privire la revocarea directorilor conține și Legea nr. 31/1990, în art. 143

1

alin. (1), cu care se completează contractul de mandat încheiat de părțile în litigiu, potrivit clauzei de la art. 14.

În raporturile juridice comerciale potrivit art. 391 Codul comercial, de a căror esență este caracterul lor oneros, revocarea mandatului atrage încetarea contractului, însă dacă nu se dovedește de către mandant că aceasta a fost întemeiată pe o justă cauză, autorul actului de revocare poate fi obligat la daune-interese față de cealaltă parte contractantă, în măsura în care, în condițiile dreptului comun, se face dovada că a suferit un prejudiciu constând în pierderea efectiv suferită (damnum emergens) și beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Revocarea presupune că nu era ținut autorul acesteia să își justifice decizia, fără ca aceasta să poată fi abuzivă, adică efectuată în scopul de a vătăma sau păgubi pe mandatar ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, în caz contrar fiind angajată răspunderea mandantului prin obligarea la plata de daune-interese către mandatar.

Prin urmare, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată s-a invocat revocarea fără justă cauză a mandatului și prima instanță concluzionase că sunt întemeiate daunele-interese potrivit clauzei penale din contractul de mandat, instanța de apel învestită cu soluționarea apelului pârâtei ar fi trebuit să verifice condițiile răspunderii civile contractuale, ceea ce implica o analiză a îndeplinirii cumulative a tuturor elementelor ce o condiționează.

În cuprinsul Legii nr. 31/1990, cu care se completează clauzele contractului de mandat, nu este definită noțiunea de justă cauză și nici prin contractul de mandat care beneficiază de forța legii, în conformitate cu art. 969 C. civ., părțile nu au identificat situațiile în care revocarea ar fi fost considerată cu justă cauză.

Cu alte cuvinte, părțile nu au delimitat convențional cazurile de revocare în care intimata-pârâtă ar fi fost exceptată de la obligațiile de plată a despăgubirilor, de cele în care, deși avea posibilitatea legală de a revoca oricând directorul general, intimata- pârâtă era ținută să îl despăgubească pe acesta.

Justa cauză care fundamentează răspunderea regiei și acțiunea în despăgubire promovată de recurentul-reclamant în calitate de mandatar implicau în mod necesar cercetarea de către instanța de apel a condițiilor în care s-a dispus revocarea mandatului, analiză care nu se regăsește în decizia recurată.

Instanța de apel se rezumă să constate că nu ar fi întrunite condițiile răspunderii și ale art. 1066, art. 1069 C. civ., întrucât inițiativa revocării din funcție a recurentului-reclamant ar fi aparținut ministrului transporturilor.

În cauză, intimata-pârâtă s-a prevalat exclusiv de obligația Consiliului de Administrație de a aduce la îndeplinire ordinul ministrului transporturilor, de revocare din funcțiile deținute în cadrul regiei de către recurentul-reclamant, fără a fi invocat un alt motiv de revocare. Or, revocarea mandatului de director general și de președinte al Consiliului de Administrație de către ministrul transporturilor nu avea cum să fie în sine o justă cauză, de natură să excludă dreptul de despăgubire.

Interpretarea instanței de apel nesocotește clauza penală instituită în cuprinsul art. 12 pct. 3 din contract, pentru situația revocării fără justă cauză, care ar deveni lipsită de orice eficiență, deși norma de interpretare a convențiilor prevăzută de art. 978 C. civ. stabilește că o clauză contractuală se interpretează întotdeauna în sensul în care produce efecte, iar nu în acela în care nu poate produce efecte.

Pe de altă parte, în această modalitate ar fi golite de conținut dispozițiile legale care instituie răspunderea mandantului pentru revocarea mandatarului fără justă cauză, care nu ar mai fi aplicabile, într-o asemenea interpretare, în nicio situație.

Acest raționament este greșit, pentru că ignoră atât modul particular de organizare a conducerii regiei autonome și a procesului decizional, cât și efectele contractului de mandat încheiat de părțile în litigiu, prin care se realizează drepturile subiective recunoscute de lege ale recurentului-reclamant.

Intimata-pârâtă Registrul Auto Român-R.A. este organizată conform Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 768/1991. Conducerea regiei este asigurată de Consiliul de Administrație, președintele acestuia fiind și directorul general al regiei.

Ministerul Transporturilor reprezintă interesele statului în Consiliul de Administrație și ministrul, în calitate de reprezentant legal, este cel care numește sau revocă președintele care deține și funcția de director general, potrivit art. 15 din Anexa la H.G. nr. 768/1991 privind Regulamentul de organizare și funcționare a regiei.

Consiliul de Administrație păstrează atribuțiile de reprezentare a regiei în raporturile juridice cu directorul general (recurent-reclamant) cu care se încheie raporturile contractuale de mandat.

Din convenția părților decurge angajarea responsabilității contractuale, pentru că dă naștere la obligații în sarcina directă a intimatei-pârâte, ca parte în contractul încheiat, potrivit art. 973 din C. civ.

Un alt argument pentru care apelul pârâtei a fost admis, a fost legat de conținutul art. 12 pct. 3 din contractul de mandat, clauză adoptată prin actul adițional nr. x din 16 septembrie 2008, în legătură cu care instanța de apel reține că ar fi contravenit mandatului acordat de conducerea ministerului, ce instituia interdicția de completare cu alte drepturi salariale/bănești față de modelul-cadru aprobat.

Adoptarea actului adițional nr. x la contractul de mandat avea ca temei Hotărârea nr. 9 din 16 septembrie 2008 a Consiliului de Administrație.

Prin urmare, apelanta-pârâtă era în situația de a invoca depășirea limitelor mandatului de către Consiliul de Administrație. Pentru a se putea face aplicarea regulii potrivit cu care nu se produc efecte în patrimoniul mandantului, în situația în care mandatul special este folosit cu o altă întindere și cu o altă destinație, fiind încălcat principiul voinței reale a părților, ar fi trebuit ca instanța de apel să lămurească în prealabil dacă obiecțiunile apelantei-pârâte privind lipsa ori depășirea mandatului vizau sancțiunea nulității ori inopozabilitatea și să facă aplicarea regulilor instituite prin art. 1545 și 1546 din C. civ., analiza instanței de apel fiind incompletă.

Oricum, se reține că funcția clauzei penale instituite prin art. 12 pct. 3 se limita la determinarea, prin acordul de voință a părților contractante, a unei valori anticipate a prejudiciului cauzat de executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale asumate de mandant și de evaluare a despăgubirilor cuvenite pentru revocarea înainte de expirarea mandatului, temeiul juridic al răspunderii mandantului pentru revocarea fără justă cauză fiind unul legal și contractual, independent de validitatea acestei clauze accesorii.

De asemenea, în soluționarea apelului reclamantului, se motivează că nu ar fi existat un temei pentru indemnizarea mandatarului aflat în situația revocării din funcție, nici contractual și nici legal, potrivit dispozițiilor speciale ale O.U.G. nr. 79/2008.

Or, pretențiile bănești constând în premiile anuale nu erau formulate ca preț al situației revocării, cum greșit se reține prin hotărârea instanței de apel, premisa analizei fiind greșită, ci aveau ca temei dispozițiile art. 4 lit. A) pct. 2 din contract, având funcție remuneratorie pentru perioada în care reclamantul și-a desfășurat activitatea în cadrul regiei.

Ar fi fost, deci, necesară pentru soluționarea corectă a apelului reclamantului, corelarea clauzelor din contractul de mandat cu obiectivele de performanță, inclusiv cu clauzele din contractul nr. x din 30 mai 2007, cât și cu prevederile O.U.G. nr. 79/2008 cu care se completează contractul de mandat, potrivit art. 14.

Prin urmare, pentru toate aceste considerente se confirmă și motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (5) din C. proc. civ., potrivit cu care neintrarea în mod corespunzător în cercetarea fondului conduce la casarea hotărârii atacate și trimiterea spre rejudecare, Înalta Curte va admite recursul în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ., va casa decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe, respectiv Curții de Apel București, secția a V-a civilă, spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamantul A. și de pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român București împotriva sentinței civile nr. 5403 din 25 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Cum potrivit art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie pentru judecata fondului, se va avea în vedere, în rejudecarea după casare și ceea ce s-a stabilit prin decizia civilă nr. 4801/13.11.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă și anume, ca în analiza situației de fapt, în raport cu prevederile contractului de mandat, privind răspunderea părților, să se aibă în vedere obiectul dosarului nr. x/2013, în care în urma soluției pronunțate în recursul în casație acțiunea civilă a rămas nesoluționată, aceasta continuând la instanța civilă, potrivit art. 22 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul recurent A. împotriva deciziei civile nr. 1162/2019 din 24 iunie 2019,pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 1162/2019 din 24 iunie 2019,pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în parte și, în consecință, trimite cauza la aceeași instanță spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamantul A. și de pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român București împotriva sentinței civile nr. 5403 din 25 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Menține în rest dispozițiile din decizia atacată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2020.