ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 54/2025

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2025

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (…)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă la 02.04.2019 sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i achite suma de 593.754,9 RON, reprezentând diferență neachitată din prețul aferent cantității de floarea-soarelui pe care i-a livrat-o, precum și cheltuielile de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul aceleiași instanțe la 19.11.2020 sub nr. x/2020, reclamanta S.C. B. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanței să o oblige să-i plătească suma de 474.793,29 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de depozitare a cerealelor pentru perioada 15.09.2018-12.10.2020.

La 02.03.2021, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a dispus conexarea dosarului nr. x/2020 la cel înregistrat sub nr. x/2019, în care, prin sentința nr. 154/04.07.2023, a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 538.658,52 RON, cu titlu de diferență de preț aferent cantității de floarea-soarelui livrată și a respins ca neîntemeiată cererea conexă, promovată de S.C. B. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe, S.C. B. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 182/09.04.2024 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea ei și, în rejudecare, admiterea apelului.

În motivarea căii de atac, a susținut că instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit normele de drept material; a invocat, astfel, cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, a reclamat interpretarea greșită a actului juridic de către instanța de apel, arătând că, în respingerea căii ordinare de atac, aceasta a reținut că pretențiile decurg dintr-un contract de depozit.

Contrar acestei calificări, a susținut că nu s-a prevalat în demersul judiciar de o atare convenție, ci de dispozițiile art. 2.103 alin. (2) C. civ., întrucât deținea cantitatea de cereale în baza unui contract de vânzare în formă simplificată, perfectat cu intimata, în calitate de vânzător.

Cum vânzătoarea nu a emis factura fiscală, a arătat recurenta, nu a putut înregistra cerealele în evidențele sale contabile și, în consecință, nu le-a putut valorifica, dar a fost nevoită să realizeze operațiuni de uscare, conservare, aerare și curățare, în acest mod fiindu-i creat prejudiciul a cărui reparare o urmărește.

A subliniat că finalitatea acțiunii în pretenții de față este recuperarea integrală, în temeiul art. 1.531 C. civ., a pierderii cauzate de omisiunea emiterii facturii fiscale, ceea ce echivalează cu neîndeplinirea obligației de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului vândut.

Autoarea recursului a relevat că decesul administratorului intimatei nu impieta asupra emiterii facturii, de vreme ce societatea a continuat să funcționeze, fiind administrată de o altă persoană.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Sintetizând, în limitele necesare statuării asupra recursului, cadrul procesual, se impune notat că disputa litigioasă - ce derivă din contractul de vânzare de cereale încheiat de părțile litigante - s-a materializat în două cereri distincte, prima, prin care vânzătoarea S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe cumpărătoarea S.C. B. S.R.L. pentru executarea integrală a obligației de plată a prețului și cea de-a doua, prin care, în temeiul art. 2.106 C. civ., cumpărătoarea a urmărit lichidarea propriei creanțe derivând din depozitarea bunurilor vândute, pentru a o opune în compensare creanței deținute de vânzătoare.

Prima instanță a admis cererea vânzătoarei, actuala intimată, dar a respins-o pe cea promovată de cumpărătoare, actuala recurentă; aceasta din urmă a atacat numai dispoziția de respingere a cererii conexe.

Curtea de apel a confirmat soluția tribunalului, reținând deopotrivă inexistența unui contract de depozit perfectat de părți, dar și netemeinicia pretențiilor actualei recurente, prin raportare la drepturile și obligațiile legal reglementate în materia contractului de vânzare.

Pășind la analiza recursului, Înalta Curte constată nefondate susținerile recurentei, potrivit căreia curtea de apel a dezlegat calea de atac prin raportare la o cauză greșită, deoarece demersul judiciar nu s-ar fi întemeiat pe un contract de depozit.

Cercetarea cererii introductive din dosarul nr. x/2020 relevă întemeierea ei pe dispoziții din materia contractului de depozit, atât sub aspect formal, prin menționarea ca temei de drept a art. 2.103 C. civ., cât și prin solicitarea adresată instanței de a stabili remunerația depozitarului, reglementată de art. 2.106 C. civ.

Instanța de prim control judiciar a respectat, așadar, prevederile art. 478 C. proc. civ., atunci când a examinat apelul în corelație cu cauza cererii, conturată în faza fondului, respectiv pretenții derivând dintr-un contract de depozit, iar validarea sentinței primei instanțe - care a statuat că, în lipsa unui înscris care să ateste remiterea bunurilor, cererea este neîntemeiată - relevă un demers corespunzător limitelor judecății în calea ordinară de atac.

Nu mai puțin, instanța de recurs constată că, prin decizia recurată, motivele de apel sunt abordate și prin prisma contractului de vânzare în formă simplificată încheiat de părțile litigante, obținându-se aceeași concluzie, a caracterului lor nefondat. Din această perspectivă, curtea a subliniat că vânzătoarea nu are, ulterior predării bunurilor vândute, obligația suportării unor costuri de depozitare, dar și că emiterea facturii fiscale nu reprezenta o obligație contractuală, a cărei nerespectare să îi atragă răspunderea, în lipsa unei înțelegeri exprese a părților, dat fiind că transmiterea dreptului de proprietate a operat potrivit art. 1.678 C. civ.

Prin criticile referitoare la omisiunea vânzătoarei de a emite factura aferentă bunurilor vândute, imposibilitatea sa de a valorifica cerealele achiziționate, raportul de expertiză administrat în prima instanță și principiul reparării integrale a prejudiciului, recurenta reproduce motivele apelului promovat, fără a combate considerentele deciziei recurate printr-un raționament care să poată fi verificat de instanța de recurs.

În aceste condiții, suma acestor critici, ce au primit deja o dezlegare prin decizia curții de apel, nu poate fi reevaluată în recurs, căci scopul căii extraordinare de atac, prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este cel de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de ansamblul considerentelor anterioare, reținând că motivul de nelegalitate invocat nu are aptitudinea de a atrage casarea hotărârii, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 182/09.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 ianuarie 2025.