ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 117/2024

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 26.04.2021 pe rolul Tribunalului Brăila sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. Însurăței a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând constatarea rezoluțiunii unilaterale a contractului nr. x/09.07.2020 și repunerea părților în situația anterioară, respectiv plata sumei de 791.709,16 RON, conform facturii nr. x/15.10.2020 compusă din suma de 360.000 RON reprezentând penalitatea conform contract diferență de preț de achiziție pentru cantitatea de floarea soarelui și suma de 431.709,16 RON reprezentând câștiguri nerealizate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civila nr. 15 din data de 18.01.2023, Tribunalul Brăila a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. și a constatat rezoluțiunea unilaterală a contractului nr. x/09.07.2020; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 360.000 RON reprezentând penalitatea conform contract diferență de preț de achiziție pentru cantitatea de floarea soarelui; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 100.125 RON reprezentând câștiguri nerealizate; a respins restul pretențiilor și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.522,09 RON reprezentând cheltuieli de judecată cu titlu de taxă de timbru.

Împotriva sentinței menționate mai sus a declarat apel pârâta B. S.R.L., considerând-o netemeinică și nelegală și solicitând admiterea apelului și în rejudecare, respingerea, în tot, a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 158/2023 din 17 mai 2023, Curtea de Apel Galați – secția a II-a Civilă a admis apelul declarat de B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 15 din 18.01.2023 pronunțată de Tribunalul Brăila – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta B. S.R.L. la plata către reclamanta A. S.R.L.: a sumei de 80.000 RON, în locul sumei de 360.000 RON, reprezentând penalitate conform contract; a sumei de 22.250 RON, în locul sumei de 100.125 RON, reprezentând câștiguri nerealizate și a sumei de 2.560 RON, în locul sumei de 11.522,09 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, indicând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei și a situației de fapt, recurenta a susținut că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, din următoarele considerente:

Astfel, instanța de apel a aplicat trunchiat norma de drept material prevăzută la art. 451 alin. (4) din C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a arătat că suma de 11.522,09 RON a fost achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru la instanța de fond, iar, în acest context, instanța de apel a redus în mod nelegal cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, fiind încălcate normele de drept material prevăzute la art. 451 din C. proc. civ.

Instanța de apel avea obligația să analizeze natura cheltuielilor de judecată înainte de a pronunța o soluție asupra acestora, fiind evidentă eroarea instanței de apel în ceea ce privește cheltuielile de judecată, aceasta realizând o confuzie între cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat și cele constând în taxa judiciară de timbru.

Instanței îi revenea îndatorirea de a cerceta cu atenție înscrisurile doveditoare depuse de părți, pentru a le acorda doar cheltuielile efectiv alocate pentru susținerea acelui proces. În condițiile art. 451 alin. (4) din C. proc. civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile privind taxa judiciară de timbru. O soluție contrară ar putea fi apreciată ca fiind împotriva principiilor care guvernează dreptul la apărare.

Împrejurarea că cererea de apel formulată de către intimata-pârâtă a fost admisă în parte, nu atrage în niciun caz reducerea cuantumului taxei judiciare de timbru achitată de către recurentă în raport de cererea de chemare în judecată, din fond.

Totodată, față de dispozițiile art. 453 din C. proc. civ., numai în măsura în care recurenta ar fi solicitat obligarea intimatei-pârâte la achitarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat și cererea de apel ar fi fost admisă în parte, instanța ar fi avut, într-adevăr, posibilitatea reală de a reducere cuantumul cheltuielilor de judecată de această natură (onorariu de avocat) prin cenzurarea onorariului.

Or, nu ne aflăm în această ipoteză, a conchis recurenta.

Într-o altă critică, recurenta a susținut că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a clauzelor contractuale prevăzute la art. 6.4 din contractul nr. GL332 cu privire la diferența de preț, respectiv cu privire la câștigul nerealizat.

În ceea ce privește diferența de preț, în raport de raționamentul instanței de apel, recurenta a arătat că are serioase critici față de aplicabilitatea dispozițiilor art. 6.4 din Contractul nr. GL 332 prin raportare la prejudiciul încercat de aceasta ca urmare a nerespectării obligației de livrare a mărfii contractate de către intimata-pârâtă; totodată, a susținut și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1541 din C. civ., care reglementează reductibilitatea clauzei penale, în condițiile în care, instanța de apel a redus cuantumul penalităților (calculate în temeiul clauzei penale inserate la art. 6.4 din Contractul nr. GL 332).

S-a mai arătat că instanța de apel nu a avut în vedere la momentul deliberării: prevederile art. 1516 din C. civ., în raport cu care, în opinia recurentei, aceasta nu este nevoită să suporte diminuarea cuantumul penalităților, în condițiile în care intimata-pârâtâ nu a înțeles să își execute în mod integral obligația de livrare a mărfii, respectiv 450 tone; prevederile art. 1.538 alin. (4) din C. civ., în raport cu care, în opinia recurentei, din analiza clauzei penale rezultă în mod clar că este îndreptățită la repararea integrală a prejudiciului cauzat, respectiv nelivrarea a 450 tone.

Prin urmare, instanța este ținută de cuantumul penalităților în forma stipulată prin convenția părților.

Pornind de la dispozițiile art. 1.266 din C. civ., recurenta arată că voința concordantă a părților a fost aceea de instituire a unui mecanism de răspundere care să conducă la o penalizare efectivă a vânzătorului pentru toate tipurile de pagube încercate de către cumpărător în cazul în care vânzătorul nu va livra mărfurile contractate.

Interpretarea instanței de apel lipsește clauza de însuși efectul proclamat prin denumirea marginală a art. 6.4 din Contract, neavând niciun impact asupra asigurării coeziunii contractuale din moment ce, în această interpretare, intimata-pârâtă poate fi interesată ca, în anumite împrejurări, să nu execute contractul, răspunderea fiind diminuată.

Prin interpretarea Curții de Apel Galați s-au încălcat în mod nemijlocit prevederile art. 1266 din C. civ., întrucât s-a instituit implicit obligația pentru recurentă de a fi încheiat un contract de achiziție de marfă de înlocuire cu unul sau mai mulți terți, iar incidența situației de răspundere civilă contractuală să se realizeze numai în limita mărfii contractate de la terți.

Părțile nu au intenționat stipularea unei clauze penale inaplicabile. În realitate, conform uzanțelor și rațiunii de instituire a clauzelor penale prin contracte de livrare de mărfuri, părțile au urmărit aplicarea unor sancțiuni suficient de energice cât să mențină interesul debitoarei de a proceda la executarea efectivă și nu la repudierea contractului.

Sensul obligației de acoperire integrală a prejudiciului ca urmare a mărfii nelivrate este independent de achiziția sau nu a mărfii de înlocuire totală și are consecințe mult mai ample, respectiv perturbări ale activității și relațiilor contractuale proprii pe lanțul de furnizare al recurentei cu clienții săi.

In plus, intimata-pârâtă nu a contestat cuantumul clauzei penale sub aspectul diferenței de preț și nici modalitatea de determinare a acesteia.

Astfel, având în vedere faptul ca intimata-pârâtă nu și-a onorat obligațiile contractuale, recurenta a susținut că este în drept să solicite executarea clauzei penale prevăzută la art. 6.4 din contract și, implicit, să solicite diferența de preț la achiziție în cuantum de 360.000 RON, în conformitate cu prevederile contractuale.

În referire la câștigul nerealizat, în contextul în care există același suport contractual, iar raționamentul instanței de apel a fost aplicat la ambele "forme" de prejudiciu, respectiv diferența de preț și câștigul nerealizat, recurenta a solicitat instanței de recurs să aibă în vedere argumentele teoretice prezentate mai sus și prin raportare la câștigul nerealizat.

În concluzie, având în vedere faptul ca intimata-pârâtă nu și-a onorat obligațiile contractuale, recurenta a susținut că este în drept să solicite executarea clauzei penale prevăzută la art. 6.4 din contract și, implicit, să solicite câștigul nerealizat în cuantum de 431.709.16 RON, în conformitate cu prevederile contractuale.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a o admite și, în consecință, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arata în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește susținerea recurentei privind aplicarea trunchiată a normei prevăzută la art. 451 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că aprecierea asupra proporției suportării cheltuielilor de judecată aparține exclusiv instanței care a decis asupra măsurii în discuție, fiind un act subiectiv, necenzurabil prin prisma motivelor de recurs expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., din moment ce critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată vizează exclusiv un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate al deciziei atacate.

Dincolo de acest aspect, se impune precizarea că, în raport de art. 453 alin. (2) C. proc. civ., reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru la valoarea pretenților admise, în condițiile în care soluția primei instanțe a fost schimbată, în parte, în apel, nu reprezintă, nicidecum, o încălcare a art. 451 alin. (4) C. proc. civ., ci, dimpotrivă, reflectă respectarea normelor care impun judecătorului determinarea, prin calcul matematic, a proporției taxei judiciare de timbru plătită aferentă pretențiilor admise.

În referire la criticile recurentei aduse deciziei atacate prin raportare la clauzele contractuale prevăzute la art. 6.4 din contractul nr. GL332 cu privire la diferența de preț, respectiv cu privire la câștigul nerealizat, Înalta Curte constată că acestea nu pot face obiect de analiză în recurs, câtă vreme cuprind numai critici de netemeinicie.

Astfel, criticile recurentei vizează probele administrate, situația de fapt, conduita contractuală a părților, modul cum au fost respectate obligațiile asumate prin contract, etc.), aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitat invocat.

Se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligațiilor contractuale asumate prin convenție, recurenta tinde la schimbarea situației de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Or, interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieșit din acordul părților, precum și evaluarea relațiilor dintre cele două entități juridice, constituie, de altfel, și o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voințe a părților contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost conduita părților, însă, în recurs instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

Așa fiind, argumentele expuse de recurentă prin memoriul de recurs sunt chestiuni care privesc situația de fapt și probele administrate, aspecte care, așa cum s-a arătat în precedent, nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se reține că, deși recurenta-reclamantă prezintă în mod amplu motivele de recurs și indică normele de drept material pe care le consideră greșit interpretate și aplicate (respectiv dispozițiile art. 1541 din C. civ., dispozițiile art. 1.266 din C. civ.), deși susține faptul că instanța de apel nu a avut în vedere la momentul deliberării prevederile art. 1516 din C. civ. și art. 1.538 alin. (4) din același cod, criticile formulate aduc, în realitate, în discuție doar chestiuni vizând probele administrate, situația de fapt, evaluarea comportamentului părților, natura și conținutul obligațiilor contractuale și modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În egală măsură, se observă că, deși autoarea căii extraordinare de atac indică anumite dispoziții legale în motivarea recursului, aceasta s-a rezumat la a-și exprima nemulțumirea cu privire la metoda de interpretare a contractului, susținând că prin interpretarea instanței de apel s-au încălcat în mod nemijlocit prevederile art. 1266 din C. civ., întrucât s-a instituit implicit obligația pentru recurentă de a fi încheiat un contract de achiziție de marfă de înlocuire cu unul sau mai mulți terți, iar incidența situației de răspundere civilă contractuală să se realizeze numai în limita mărfii contractate de la terți, precum și că aprecierea instanței de apel lipsește clauza penală de însuși efectul proclamat prin denumirea marginală a clauzei prevăzută la art. 6.4 din Contract, neavând niciun impact asupra asigurării coeziunii contractuale din moment ce, în această interpretare, intimata-pârâtă poate fi interesată ca, în anumite împrejurări, să nu execute contractul, răspunderea fiind diminuată, aspecte ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală, instanța de apel fiind suverană în a aprecia, în baza probatoriului administrat, în raport de circumstanțele cauzei, această chestiune.

Faptul că se indică anumite dispoziții legale, astfel cum s-a reținut anterior, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ. și simpla nemulțumire a părții cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel, fără precizarea relevanței pe care acestea le au față de fondul pricinii și fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță și legea încălcată, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, recurenta neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici referitoare la temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Afirmațiile recurentei ce au în vedere normele referitoare la prejudiciul încercat de aceasta ca urmare a nerespectării obligației de livrare a mărfii contractate de către intimata-pârâtă, la regimul juridic al clauzei penale prevăzute în convenție, nu se pot constitui în critici de nelegalitate, câtă vreme prin acestea se susține, în realitate, o greșită aplicare a legii prin raportare la valoarea probatorie a contractului, urmărind, astfel, să schimbe situația de fapt reținută de instanța de apel.

Susținerea recurentei în sensul că este îndreptățită să solicite executarea clauzei penale prevăzută la art. 6.4 din contract și, implicit, să solicite diferența de preț la achiziție în cuantum de 360.000 RON, este legată, în realitate, de modul în care instanța de apel a interpretat prin prisma clauzelor contractuale îndeplinirea obligațiilor de către intimata-pârâtă.

În referire la câștigul nerealizat, solicitat de recurentă, în condițiile în care s-a făcut trimitere la argumentele prezentate în cadrul criticii privind diferența de preț, instanța supremă reține existența acelorași aspecte de netemeinicie prezentate anterior, ce nu pot fi obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 158/2023 din 17 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel Galați – secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2024.