ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1807/2020

Ședința publică din data de 1 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 16 ianuarie 2018 pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 384.881 RON, cu titlu de daune-interese rezultate în urma neexecutării contractului de vânzare-cumpărare grâu nr. x/30.03.2017, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că are ca obiect de activitate comerțul cu cereale, activitatea sa axându-se, în principal, pe exportul de cereale în temeiul contractelor ferme pe care le-a încheiat cu parteneri din întreaga lume, condiții în care încheie contracte ferme de achiziție cu alți comercianți care își desfășoară activitatea pe piața de cereale internă.

În acest context, între A. S.R.L., în calitate de cumpărător, și societatea B. S.R.L., în calitate de vânzător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare grâu de panificație recolta 2017 nr. 181 din data de 30 martie 2017.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270 și art. 1538 din C. civ.

La data de 27 martie 2018 pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 149/2018 din 29 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. și, în consecință:

Pârâta a fost obligată la plata sumei de 384.881 RON, cu titlu de daune-interese către reclamantă, în baza contractului nr. x/2017, precum și la plata sumei de 7.453,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii introductive sau, în subsidiar, în sensul admiterii acesteia doar pentru suma de 192.440,90 RON.

D. Hotărârea instanței de apel

Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 152/2019 din 6 martie 2019, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 149 din 29 octombrie 2018 a Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu reclamanta S.C. A. S.R.L.

E. Considerentele instanței de apel

În argumentarea soluției pronunțate, Curtea de Apel Craiova a reținut, în esență, următoarele:

S-a constatat că între părți s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare grâu de panificație recolta 2017 C. nr. 181 din 30 martie 2017, prin care apelanta-pârâtă în calitate de vânzător s-a obligat să vândă intimatei-reclamante în calitate de cumpărător grâu de panificație recolta 2017 la calitatea, cantitatea, prețul și termenele de livrare prevăzute în contract (art. 3, art. 4 și art. 5).

În contract a fost stipulată și o clauză penală la art. 12.1, conform căruia "pentru marfa nelivrată în condițiile convenite privind cantitatea, calitatea și termenul de livrare, cumpărătorul are dreptul să o achiziționeze de la terți, la prețul la care aceștia comercializează marfa, preț care poate fi mai mare decât cel stabilit prin prezentul contract, fără nicio altă condiționare privind indicii de calitate, condiții comerciale sau cantitățile totale achiziționate de la terții furnizori".

Prin cererea introductivă reclamanta, în calitate de cumpărător, a solicitat obligarea pârâtei, în calitate de vânzător, la plata sumei de 384.881 RON, reprezentând daune-interese rezultate în urma neexecutării contractului de vânzare-cumpărare grâu nr. x/30.03.2017, conform clauzei penale inserate la art. 12.1 din contract.

În fapt, reclamanta a arătat că din cantitatea de 8000 tone (minim) ce a format obiectul contractului încheiat de cele două părți pârâta a livrat doar cantitatea de 4.151,182 tone, diferența de 3.848,818 tone fiind achiziționată de la un terț, respectiv D., conform contractului nr. x din 24.10.2017.

S-a constatat că prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond pârâta a invocat, în sinteză, 3 argumente:

Prin cererea de apel pârâta S.C. B. S.R.L. a reluat integral "apărările prezentate în primă instanță" punctându-se și următoarele:

1.1.1. instanța a reținut greșit că în contract nu sunt clauze neuzuale;

1.1.2. instanțele au rolul să cenzureze "comportamentele deviante" ale unor profesioniști;

1.1.3. tribunalul a reținut greșit că nu este vorba de un contract cu executare succesivă;

1.1.4. în mod greșit tribunalul a reținut buna-credință a reclamantei;

1.1.5. tribunalul a ignorat incidența în cauză a art. 1170, art. 15, art. 1255 din C. civ. atunci când a analizat clauza de la art. 12.1 din contract;

Instanța de apel a constatat, cu titlu prealabil, că este neîntemeiată susținerea apărătorului intimatei-reclamante potrivit căreia solicitarea pârâtei de a se constata nulitatea clauzei prevăzute la art. 12.1 din contract ar fi o cerere nouă în apel. Astfel, a reținut că această apărare a fost invocată de pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosarul Tribunalului Dolj, în cuprinsul căreia se arată că "clauzele criticate trebuie înlăturate din contract, fie fiind socotite neuzuale, fie dispunându-se anularea lor".

Referitor la susținerea apelantei-pârâte potrivit căreia clauza inserată la art. 12 din contract este o clauză neuzuală ce intră sub incidența art. 1203 C. civ., deoarece reprezintă o "clauză standard" care nu a fost acceptată în mod expres, în scris, de către pârâtă, susținere reiterată prin punctul 1.1.1 și punctul 1.1.5 din cererea de apel, Curtea a reținut dispozițiile art. 1202 din C. civ., care prevede că:

(1) Sub rezerva prevederilor art. 1203 C. civ., dispozițiile prezentei secțiuni ("Secțiunea a 3-a. Încheierea contractului", n.n.) se aplică în mod corespunzător și atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standard.

(2) Sunt clauze standard stipulațiile stabilite în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealată parte.

(3) Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.

(4) Atunci când ambele părți folosesc clauze standard și nu ajung la o înțelegere cu privire la acestea, contractul se încheie totuși pe baza clauzelor convenite și a oricăror clauze standard comune în substanța lor, cu excepția cazului în care una dintre părți notifică celeilalte părți, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior și de îndată, că nu intenționează să fie ținută de un astfel de contract.

De asemenea, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1203 din C. civ. (clauzele neuzuale), "clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunța unilateral contractul, de a suspenda executarea obligațiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părți decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepții, restrângerea libertărții de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte".

Din raportarea celor două texte de lege rezultă că problema clauzelor neuzuale (surprinzătoare) este strâns legată de cea a clauzelor standard care adesea cuprind prevederi ce nu pot fi considerate uzuale, fiind excepții importante de la regulile dreptului comun pozitiv.

Textul de lege procedează la o enumerare non-limitativă a clauzelor neuzuale, care reprezintă acele clauze standard ce prevăd în folosul celui care le propune una din situațiile indicate în concret.

În decelarea efectelor unor astfel de clauze, legiuitorul a prevăzut că ele "nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte", ceea ce denotă faptul că legiuitorul a instituit un formalism informativ precum și sancțiunea nerespectării acestuia.

Prin urmare, în ceea ce privește o clauză neuzuală, trebuie să se facă dovada cunoașterii și înțelegerii ei de către cel care o acceptă (i.e. să fie vorba de o acceptare în cunoștință de cauză, de un consimțământ valid în condițiile art. 1204 C. civ.). În lipsa cunoașterii/înțelegerii unei asemenea clauze, ea nu produce efecte, adică trebuie considerată nescrisă.

În speță, apelanta a susținut că este neuzuală clauza de la art. 12.1 din contract, dată fiind sintagma "fără nicio altă condiționare privind indicii de calitate, condițiile comerciale sau cantitățile totale" pe considerentul că o astfel de clauză a decăzut-o din dreptul de a invoca, în apărare, faptul că marfa achiziționată de la terți este, în realitate, o marfă de o altă categorie, respectiv cu proteină de 13,5%, mult mai valoroasă pe piața de profil.

Apelanta-pârâtă a menționat faptul că este neuzuală și clauza de la art. 4.3 din contract care prevede în favoarea cumpărătorului "dreptul necondiționat să refuze marfa care nu se încadrează întocmai în limitele de referință menționate... Opțiunea de a cumpăra grâu de panificație sub indicii de referință sau grâu furajer aparține exclusiv cumpărătorului", precum și clauza de la art. 4.5 din contract care cuprinde sancțiunea decăderii în privința dreptului pârâtei de a opune obiecții privind calitatea mărfii propuse spre vânzare, în situația în care cumpărătorul o refuză spre preluare, fără a fi efectuată o analiză de calitate.

Contrar susținerilor apelantei, instanța de prim control judiciar a constatat că un text similar celui înscris în art. 12.1 din contractul nr. x/30.03.2017, adică o clauză penală, se regăsește în contractul nr. x/17.07.2015 și contractul nr. x/22.01.2016, respectiv la art. 14 din aceste contracte.

În ceea ce privește art. 4.3 și art. 4.5 din contractul nr. x/30.03.2017, chiar dacă un conținut identic al acestora nu se regăsește în contractele anterioare, dreptul de opțiune al cumpărătorului este menționat în acestea din urmă, la art. 13.

Faptul că acele contracte nu au un conținut identic ca formulare, nu dovedește împrejurarea că nu ar fi fost negociat contractul nr. x/30.03.2017 de către reprezentanții legali ai părților, atât timp cât poartă semnătura acestora și sunt aplicate parafele corespunzătoare, exact ca și contractele nr. x/17.07.2015 și nr. y/22.01.2016.

Cu privire la cele două contracte menționate anterior apelanta-pârâtă nu a susținut vreodată că nu ar fi fost negociate, ceea ce conduce la o prezumție simplă că și în cazul contractului nr. x/30.03.2017 părțile au procedat în aceeași manieră, adică l-au negociat.

Prin urmare, respectivul contract nu poate fi considerat că ar conține clauze standard, adică clauze care au fost stabilite în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealată parte, atât timp cât pretinsa lipsă de negociere a fost invocată pentru prima dată prin întâmpinarea depusă la data de 27 martie 2018, adică după declanșarea litigiului.

S-a constatat că divergențele dintre părți au apărut urmare a notificării pârâtei prin adresele nr. x/25.10.2017 și nr. y/10.11.2017, fără ca apelanta să invoce în "răspunsul" aflat la dosarul de fond o eventuală lipsă de negociere a clauzelor contractuale respective, aspect care denotă faptul că această apărare a fost formulată pro causae.

Mai mult, chiar în cuprinsul contractului nr. x/30.03.2017, la art. 15 alin. (2), s-a stipulat că "părțile declară în mod expres că au negociat, citit, înțeles și sunt pe deplin de acord cu toate prevederile convenite și arată că acestea nu pot fi considerate "clauze standard" în sensul art. 1202 din C. civ. Român".

Or, această prevedere contractuală, asumată de apelantă prin semnătura reprezentantului legal, dovedește fără dubiu că toate clauzele contractuale au fost negociate, ceea ce exclude caracterul de clauze standard care nu au fost negociate și, implicit, posibilitatea calificării lor ca fiind "clauze neuzuale".

Clauza de la art. 4.3 din contract este o consecință a clauzei înscrise la art. 4.1 din același contract, potrivit căreia "grâul de panificație trebuie să aibă următorii parametri de calitate de referință", ceea ce denotă că un element esențial al contractului era calitatea grâului, cumpărătorul fiind îndreptățit să refuze marfa care nu îndeplinea indicii de calitate conveniți.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia contractul nr. x/30.03.2017 și-a încetat efectele la data de 9 septembrie 2017, ca urmare a denunțării unilaterale de către pârâtă, raportat la pct. 1.1.3 din cererea de apel, Curtea a constatat că prima instanță a reținut, în mod corect, că acest contract nu este cu executare succesivă, astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1276 alin. (2) din C. civ.

Contractele cu executare instantanee sau imediată sunt acele contracte în care părțile au obligația să execute prestațiile ce și le datorează una celeilalte în unul și același moment, care coincide, de regulă, cu momentul încheierii contractului. Regula executării de îndată și imediat a prestațiilor se desprinde din prevederile art. 1495 alin. (1) și art. 1555 din C. civ.

S-a arătat că sunt cu executare succesivă acele contracte din care se naște obligația ambelor părți sau cel puțin a uneia dintre ele, de a executa prestațiile ce le datorează într-o perioadă de timp. Caracterul succesiv al prestațiilor există și atunci când ele se execută, potrivit contractului, la anumite intervale de timp - săptămânal, decadal, lunar, trimestrial, anual etc.- înăuntrul termenului extinctiv stabilit de părțile contractante (ex. contractul de întreținere; contractul de rentă viageră, contractul de locațiune; contractul de asigurare; contractul de societate etc).

În cauză, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe contractul de vânzare-cumpărare grâu nr. x/30.03.2017 care, raportat la anterior arătate, nu poate fi considerat un contract cu executare succesivă, chiar dacă rata de încărcare a grâului ce face obiectul contractului a fost de câte 500 tone/zi, în cursul lunii august 2017.

Curtea a constatat că nu poate fi primită susținerea apelantei-pârâte, potrivit căreia a denunțat unilateral contractul prin notificarea din 9 septembrie 2017, nici în ipoteza în care s-ar considera că este vorba despre un contract cu executare succesivă, întrucât posibilitatea denunțării nu a fost recunoscută apelantei prin contractul nr. x/30.03.2017 și, prin urmare, nu este îndeplinită condiția cerută de art. 1276 alin. (1) C. civ.

S-a mai reținut că pârâta nu și-a îndeplinit obligația asumată prin contract, respectiv aceea de a livra reclamantei cantitatea de grâu ce a făcut obiectul contractului (minim 8.000 tone). Întrucât s-a livrat doar cantitatea de 4.151,18 tone, reclamanta a achiziționat diferența de 3.848,818 tone de la D., conform contractului de vânzare- cumpărare nr. x/24.10.2017.

Susținerea apelantei-pârâte, în sensul că ar fi pus la dispoziția cumpărătoarei restul de grâu, până la concurența greutății de 7200 tone metrice, nu a fost reținută de instanță, dat fiind faptul că din răspunsul la notificarea din 31 august 2017 rezultă că grâul oferit nu îndeplinea indicii de calitate stipulați în contract.

Instanța de apel a reținut că din afirmația apelantei, făcută la un moment în care între părți nu se declanșase vreun litigiu, reiese fără dubiu că apelanta-pârâtă nu a pus la dispoziția intimatei-reclamante un grâu cu indicii de calitate specificați în contract, iar aceasta din urmă, în baza clauzei contractuale potrivit căreia avea dreptul să refuze "orice marfă care nu se încadrează întocmai în limitele de referință menționate" (art. 4.3), și-a exercitat acest drept.

Faptul că societatea reclamantă preluase cantitatea de 4.151,182 tone de grâu, care nu se încadra în limitele de referință menționate, reprezintă tot o aplicare a celor convenite de părți prin contract.

De altfel, acest mecanism al derulării operațiunii comerciale, adică dreptul cumpărătorului de a opta între a prelua sau a refuza grâul care nu se încadra în limitele de referință prevăzute în contract, a fost clar înțeles de către vânzător, așa cum rezultă din cuprinsul adresei aflate la dosarul de fond, adresă în care se arată că: "... neîncadrarea grâului în indicii de calitate solicitați de dvs. implică diminuarea prețului acestuia, respectiv vă dă posibilitatea să refuzați preluarea producției".

Prin urmare, este neîntemeiată susținerea apelantei-pârâte în sensul că reclamanta ar fi acționat în contra uzanțelor lor comerciale (adică altfel decât a acționat în anii precedenți), având în vedere că părțile nu și-au exercitat drepturile și nu și-au îndeplinit obligațiile în baza unor uzanțe - așa cum eronat pretinde apelanta - ci în baza unor contracte încheiate cu respectarea legii.

Faptul că reclamanta a acționat în anul 2017 altfel decât a acționat în anii anteriori nu poate reprezenta o încălcare a unor pretinse uzanțe sau un comportament "deviant", atât timp cât și-a exercitat drepturile conform celor convenite în contractul în vigoare, care, de altfel, nu are un conținut identic cu cele din anii anteriori, așa cum s-a arătat mai sus.

Potrivit dispozițiilor art. 1270 din C. civ. contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, ceea ce denotă că reclamanta, acționând conform prevederilor contractuale, și-a exercitat un drept, fără a săvârși un abuz de drept, așa cum eronat susține apelanta făcând trimitere formală la dispozițiile art. 15 din C. civ.

De asemenea, s-a reținut că reclamanta nu a acționat contrar bunei-credințe, deoarece nu a procedat la modificarea unilaterală a contractelor încheiate între părți în anii anteriori, iar achiziționarea unei mărfi de calitate superioară de la un terț s-a făcut în baza clauzei contractuale al cărei mecanism de funcționare a fost înțeles de apelanta-pârâtă.

În ceea ce privește critica de la pct. 1.1.2 din cererea de apel, instanța de apel a constatat că apelanta susține, în mod greșit, că reclamanta ar fi avut un comportament "deviant", deoarece ar fi putut fixa și un preț de 2.000 RON/tonă.

Astfel, conform clauzei de la pct. 12.1 din contract, "cumpărătorul are dreptul să o achiziționeze de la terți, la prețul la care aceștia comercializează marfa", ceea ce denotă faptul că prețul nu este fixat de cumpărător, ci este prețul la care terțul comercializează marfa.

Or, în cauză, apelanta nu a afirmat și nu a dovedit că prețul din contractul nr. x/24.10.2017 nu ar fi prețul la care terțul D. a comercializat marfa, ci doar că "prețul penalizat pentru grâul similar celui din contract este de 650 RON/tonă", adică mai mic decât cel de 700 RON/tonă cu care reclamanta a achiziționat grâul de la terț.

Față de reținerea ca legală a clauzei de la pct. 12.1 din contract, Curtea a constatat că nu se poate dispune înlocuirea acesteia cu clauza legală rezultată din normele de drept comun, respectiv art. 1350 C. civ. și determinarea prejudiciului într-una din cele trei moduri indicate de apelantă.

Aceasta, deoarece clauza înscrisă la art. 12.1 din contract reprezintă o clauză penală, adică acea clauză accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său (art. 1538 C. civ.).

Or, în cauză, echivalentul prejudiciului suferit de creditor îl reprezintă prețul mărfii nelivrate, achiziționată de la terț, "la prețul la care acesta comercializează marfa, preț care poate fi mai mare decât cel stabilit prin prezentul contract, fără nici o altă condiționare privind indicii de calitate ...".

Este neîntemeiată susținerea apelantei potrivit căreia prețul care trebuia luat în considerare la determinarea prejudiciului ar fi fost cel de 0,620 RON/kg, așa cum a fost comunicat de organismul public.

Astfel, Curtea a constatat că prin adresa nr. x/21.06.2018 Direcția pentru Agricultură Județeană Dolj a comunicat că prețul mediu al grâului colectat din târguri și oboare și prețul de achiziție en gros în perioada menționată a fost de 670 RON/tonă. Prin adresa nr. x/10.09.2018 s-a menționat că prețul mediu al grâului colectat din târguri și oboare, în perioada septembrie- octombrie 2017 a fost de 0,73 RON/kg iar prețul colectat pentru Sistemul Informațional pentru Piața Produselor Agricole și Alimentare în aceeași perioadă a fost de 0,63 RON/kg.

Instanța de prim control judiciar a reținut, pe de o parte, că în niciun moment nu s-a comunicat vreun preț de 620 RON/tonă (contrar celor susținute de apelantă), prețurile comunicate fiind între 730 RON/tonă și 630 RON/tonă, iar, pe de altă parte, că raportat la aceste comunicări, prețul stabilit de terț de 700 RON/tonă nu reprezintă un preț excesiv, așa cum neîntemeiat susține apelanta invocând o pretinsă diferență de preț de 15%. Faptul că în contractul de cumpărare de la terț este prevăzută o proteină de 13,5%, iar în contractul părților era prevăzută o proteină de 12,5 % nu înseamnă că reclamanta a achiziționat o altă clasă de grâu, net superioară, a cărei diferență nu trebuie suportată de pârâtă, atât timp cât achiziția s-a făcut conform clauzei penale stabilite de părți, la art. 12.1 din contract.

În raport de aceste considerente, Curtea de Apel Craiova a constatat că prima instanță a reținut corect că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale și, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. (1) C. proc. civ., apelul pârâtei S.C. B. S.R.L. a fost respins, ca nefondat.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel

Împotriva hotărârii din apel pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând, în principal, admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Craiova. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. și respingerii cererii de chemare în judecată promovate de reclamanta A. S.A.

Recurenta-pârâtă consideră că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., arătând că prin întâmpinarea formulată în faza procesuală a fondului a invocat caracterul nenegociat al clauzei inserate la art. 12.1 din contractul nr. x/30.03.2017, însă instanța de apel a reținut, la pagina 6, paragraful 4 din decizie, că susținerea apărătorului intimatei-reclamante potrivit căreia solicitarea nulității art. 12 din contract ar fi o cerere nouă în apel este neîntemeiată, această apărare fiind invocată prin întâmpinarea f. x d.f. în care pârâta a arătat că "clauzele criticate trebuie înlăturate din contract - fie fiind socotite neuzuale, fie dispunându-se anularea lor". Prin urmare, instanța de apel a reținut că în dosarul de fond pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat constatarea nulității clauzei nr. 12.1. din contractul nr. x/30.03.2017.

În acest context, în virtutea rolului activ și cu respectarea regulilor de procedură aplicabile, instanța de apel ar fi trebuit să schimbe în tot sentința apelată și să califice cererea formulată de B. ca fiind o cerere reconvențională, cu atât mai mult cu cât motivele de apel au fost formulate în susținerea unei atare cereri.

În acest sens, art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. stabilește că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel, constatând că B. a solicitat "înlăturarea clauzelor neuzuale, fie socotite ca neuzuale, fie dispunându-se anularea lor", era obligată să pună în discuția părților calificarea corectă a cererii formulate și să judece cauza în funcție de solicitările părților.

Totodată, consideră că trimiterea spre rejudecare se impune și pentru motivul că instanțele de fond au respins probele solicitate pentru stabilirea condițiilor încheierii contractului, deși negocierea este o condiție esențială în stabilirea caracterului neuzual al clauzei inserate la art. 12.1 din contractul nr. x/30.03.2017, în sensul art. 1203 C. civ.

În accepțiunea recurentei, acceptarea unei clauze neuzuale de către cealaltă parte nu poate fi reținută decât în urma administrării probatoriului din care să rezulte condițiile concrete în care a fost încheiat și negociat contractul.

Mai mult, recurenta-pârâtă apreciază că s-a încălcat principiul egalității de tratament și principiul dreptului la apărare reglementat de art. 13 din C. proc. civ., atâta timp cât instanțele anterioare au admis proba cu martori numai în favoarea societății reclamante, sens în care a fost audiat martorul E., reprezentantul A. la semnarea/negocierea contractului.

S-a criticat decizia recurată din perspectiva faptului că instanța de apel a respins proba cu martorul propus de pârâta B., cu motivarea că această probă este inadmisibilă în condițiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ., deși administrarea probei solicitate se impunea în condițiile în care, în primă instanță, a fost audiat reprezentantul A. în aceleași condiții.

În plus, deși a considerat că este inadmisibilă proba cu martori, în considerentele deciziei recurate instanța de apel a reținut că din declarația martorului (reprezentant al A.), rezultă că a fost negociat contractul nr. x/30.03.2017 (pagina 3, paragraful 5 din decizia recurată).

Prin urmare, în formarea convingerii sale, necesare în vederea pronunțării deciziei recurate, instanța de apel s-a întemeiat pe o probă pe care ea însăși a calificat-o drept inadmisibilă.

În subsidiar, recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat casarea hotărârii atacate, întrucât a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

O primă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1203 din C. civ., cu referire la faptul că reclamanta A. a impus clauza stipulată la art. 12.1 din contractul nr. x/30.03.2017 de pe o poziție dominantă, această societate fiind cel mai mare comerciant de cereale din România, având în anul 2016 o cifră de afaceri de 883.829.191 RON.

Pe de altă parte, s-a menționat că toată producția de grâu deținută de B., de aproximativ 8.000 tone, a făcut obiectul contractului încheiat cu A.. În aceste condiții, este evident că dispozițiile contractuale au fost impuse de reclamanta A., iar pârâta B. nu a avut pârghii de negociere raportat la disproporția dintre cele două poziții contractante.

Așadar, recurenta consideră că principiul libertății contractuale a fost deturnat în favoarea părții care a deținut o poziție de negociere superioară și care a abuzat de această poziție, obținând clauze contractuale derogatorii de la regimul de drept comun. Este vorba despre o poziție de forță care rezultă din puterea economică deosebită a unuia dintre contractanți sau despre superioritatea calitativă și cantitativă a informațiilor avute la dispoziție în momentul contractării.

Autoarea căii de atac a mai susținut că art. 1203 din C. civ. oferă o minimă protecție părții care, aflată într-o poziție mai slabă de negociere, a subscris fără discuții la condițiile contractuale dezechilibrate propuse de către cealaltă parte care a stabilit în prelabil condițiile contractuale.

În speță, menționarea generică a aprobării tuturor clauzelor prevăzute în contract nu înseamnă automat că partea aflată în poziție de inferioritate contractuală a fost informată corespunzător și că a acceptat în mod expres existența unor clauze vexatorii care i-au fost adresate.

Printr-o altă critică recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1170 și art. 1266 din C. civ.

În acest sens, s-a arătat că la începutul derulării raporturilor contractuale, părțile au agreat că:

În anul 2017, fără o negociere prealabilă a contractului, A. a impus vânzătorului clauza nr. 2 (redată mai sus) și pentru situația în care marfa nu întrunea condițiile privind calitatea produsului.

Consecința unei astfel de practici o reprezenta, de fapt, obținerea unui profit substanțial mai mare decât în situația în care toate obligațiile ar fi fost respectate de debitor.

Cu alte cuvinte, clauza penală reglementată prin art. 12.1 nu reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de una dintre părți, ci reprezintă tocmai o modalitate prin care partea respectivă își procură un avantaj material/pecuniar, în detrimentul celeilalte părți.

Recurenta-pârâtă a relevat faptul că în prezenta cauză diferența de preț de la 600 RON/tonă (prețul din contractul nr. x/30.03.2017) și 700 RON/tonă (prețul din contractul încheiat cu D.) este dată de diferențele de calitate dintre produsele vândute. Prin urmare, reclamanta A. a urmărit exclusiv să speculeze posibilitatea de a achiziționa la prețul contractat cu pârâta B. o marfă superioară calitativ.

Instanța de apel a reținut că "clauza prin care cumpărătorul căruia nu i s-a livrat marfa de către vânzător, conform contractului, poate cumpăra marfa de la un terț, fiind îndreptățit la daune constând în diferența de preț este una din cele mai uzuale prevederi, care se regăsește în cvasitotalitatea contractelor de vânzare-cumpărare cereale".

Deși această clauză este foarte uzuală, fiind cuprinsă chiar în contractele încheiate de cele două părți în anii 2015-2016, în cazul contractului nr. x/30.03.2017 nu se poate discuta despre ipoteza unei astfel de clauze, respectiv "când marfa nu se livrează", ci este vorba despre situația în care cumpărătorul achiziționează de la un terț altă marfă, superioară calitativ, vânzătorul din primul contract fiind obligat să plătească diferența de preț.

În opinia recurentei, clauza menționată de instanța de apel ar fi fost uzuală dacă A. ar fi cumpărat de la un terț o cantitate de grâu cu proteina 12,5%, așa cum era prevăzut în contractul încheiat cu B., și nu o cantitate de grâu cu proteina de 13,5%, astfel cum a cumpărat, ulterior, de la D..

Până în anul 2017, în baza uzanțelor comerciale stabilite de părți, în condițiile neîndeplinirii criteriilor calitative, producția era preluată cu aplicarea corecțiilor de preț, dacă era cazul, conform art. 13 și art. 4 din aceste contracte. Acesta este motivul pentru care s-a susținut în prezentul dosar că vânzătorul a avut credința legitimă că daunele-interese se aplică doar în măsura în care nu se livrează cantitatea contractată, nu și în privința diferențelor de calitate.

Cu toate acestea, invocând nerespectarea de către B. a obligației de livrare a cerealelor la termenul stabilit, A. a cumpărat de la alt furnizor o cantitate de grâu de o calitate superioară, solicitând vânzătorului să plătească diferența de preț conform art. 12.1 din contractul nr. x/30.03.2017, astfel încât a obținut un profit ce depășește cuantumul pretinsului prejudiciu.

Or, este fără îndoială că voința părților nu a fost în acest sens, mai ales că raporturile contractuale precedente prevedeau un alt mecanism care a stat la baza relațiilor dintre părți în cazul nerespectării parametrilor de calitate.

Cu privire la aplicarea greșită a prevederilor art. 1541 din C. civ., recurenta-pârâtă a precizat că s-a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor-interese avându-se în vedere două criterii:

- dacă instanța apreciază că grâul de indice proteic 12,5% avea la momentul contractării de la D. prețul de 630 RON/tonă (probe în acest sens fiind contractul depus de pârâta B. și răspunsul Direcției Agricole Dolj), atunci prejudiciul care poate fi acordat este de 30 RON/tonă, adică 115.464.54 RON pentru cantitatea de 3.848,818 tone;

- dacă se are în vedere doar contractul încheiat de A. cu D., atunci prejudiciul este de 50 RON/tonă, adică un total de 192.440,90 RON pentru aceeași cantitate;

Recurenta a menționat că premisa esențială pentru ca un debitor să solicite aplicarea mecanismului reglementat de dispozițiile art. 1541 din C. civ. o reprezintă buna-credință a acestuia care se prezumă. Pe de altă parte, a arătat că legiuitorul a avut în vedere și considerente ce țin de echitate și anume necesitatea prevenirii unei anumite inegalități economice existente la momentul încheierii contractului, care ar trebui reechilibrată, eventual, prin dreptul părții interesate de a solicita reducerea penalităților de întârziere.

Conform art. 1541 C. civ., răspunderea unei părți dintr-un contract poate fi atrasă nu doar atunci când partea nu își execută întreaga obligație asumată, ci și în situația în care obligația contractuală este executată doar parțial.

C. civ. prevede că judecătorul poate diminua valoarea clauzei penale în cazul în care obligația a fost executată parțial, însă numai cu condiția ca respectiva executare parțială a obligației să fi profitat creditorului.

În speță, poate fi dispusă diminuarea valorii penalităților, atâta timp cât B. și-a îndeplinit, cel puțin parțial, obligația asumată prin contractul nr. x/30.03.2017, executare care, în mod evident, a profitat creditorului, așa cum s-a arătat.

Recurenta-pârâtă a mai învederat faptul că potrivit dispozițiilor art. 1541 din C. civ. clauza penală poate fi micșorată de către judecător și în cazul în care se dovedește a avea un caracter vădit excesiv față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la momentul inserării clauzei penale.

Acest text de lege este menit să intervină în situațiile de inegalitate între părțile contractante, mai exact, între prestațiile acestora. Dispoziția legală se referă la o "penalitate vădit excesivă", sintagmă prin care legiuitorul a urmărit să reducă limitele puterii de apreciere a judecătorului la situațiile de vădit dezechilibru între cuantumul clauzei penale și prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului.

Așadar, legiuitorul se raportează în aprecierea caracterului "vădit excesiv" la "prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului", iar nu la prejudiciul efectiv suferit, având în vedere că rolul clauzei penale este tocmai acela de a-l exonera pe creditor de a face dovada prejudiciului și a cuantumului său.

Dispoziția cuprinsă în alin. (2) al art. 1541 din C. civ. fixează o limită pentru judecător în reducerea clauzei penale, stipulând că penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligației principale.

Prin urmare, chiar dacă judecătorul ar aprecia clauza penală ca fiind vădit excesivă, el nu poate opera o reducere a acesteia sub cuantumul obligației principale.

Așa cum s-a arătat la pct. B din cererea de recurs, prin invocarea prevederilor art. 12.1 din contractul nr. x/30.03.2017 societatea reclamantă A. a urmărit exclusiv să speculeze posibilitatea de a achiziționa o marfă superioară calitativ, la prețul contractat cu pârâta B..

În opinia recurentei-pârâte, clauza penală prevăzută la art. 12.1 din contract nu poate fi considerată un echivalent al prejudiciului suferit de creditor, atâta timp cât acea clauză nu a compensat așa-zisul prejudiciu suferit de creditor, ci i-a oferit avantaje substanțial mai mari, în dauna debitorului.

A relevat faptul că societatea A. a avut o conduită pur speculativă și contrară exigențelor bunei-credințe atât la încheierea contractului, cât și ulterior, o dovadă în acest sens fiind împrejurarea că pe rolul instanțelor din circumscripția Curții de Apel Craiova au fost înregistrate în ultimii doi ani, un număr foarte mare de litigii cu același obiect, bazate pe un scenariu aproape identic cu cel din situația de față.

În ceea ce privește abuzul de drept, doctrina de specialitate a reținut că acesta ar trebui să fie sancționat în primul rând cu nulitatea clauzei constatate a fi abuzivă, iar obligativitatea reducerii penalității prevăzute în clauza penală să existe doar în condițiile în care părțile nu au evaluat în mod corect prejudiciul posibil de produs prin neexecutarea obligațiilor de către debitor.

De altfel, aceeași interpretare ar trebui să fie dată dispoziției cuprinse în art. 1541 alin. (1) lit. b) din noul C. civ., în care legiuitorul se referă la prejudiciul ce putea fi prevăzut la încheierea contractului, fără ca una dintre părți sau ambele să fi fost de rea-credință sau să abuzeze de dreptul pe care îl are/au, de a stipula în contract o clauză penală prin intermediul căreia să se îmbogățească fără just temei.

În fine, recurenta-pârâtă a arătat că reua-credință și abuzul de drept se află în strânsă legătură, aceasta din urmă fiind o modalitate de încălcare a conceptului de bună-credință prin exercitarea unui drept subiectiv în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori de a exercita acel drept într-un mod excesiv și nerezonabil.

G. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

H. Considerentele instanței de recurs

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Motivul de casare anterior enunțat cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

O primă critică invocată de recurentă în susținerea acestui motiv de recurs vizează faptul că în virtutea rolului activ și cu respectarea regulilor de procedură aplicabile, instanța de apel ar fi trebuit să califice cererea formulată de B. privind constatarea nulității clauzei prevăzute la art. 12.1 din contractul nr. x/30.03.2017 ca fiind o cerere reconvențională. Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel era obligată să pună în discuție calificarea corectă a cererii formulate în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul de fond și să judece cauza în funcție de solicitările părților, sens în care a făcut trimitere la dispozițiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte reamintește faptul că rolul activ al judecătorului în procesul civil nu poate fi analizat separat de principiul disponibilității, specific procesului civil, care se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege.

În alți termeni, rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze principiul disponibilității, potrivit căruia voința părților de a fixa limitele judecății nu trebuie depășită, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului.

Or, în cauză, atât timp cât prima instanță nu a fost învestită cu o cerere reconvențională, pârâta limitându-se la a formula o simplă apărare în sensul că "clauzele criticate de noi trebuie înlăturate din contract - fie fiind socotite neuzuale, fie dispunându-se anularea lor", iar conținutul întâmpinării nu relevă argumente ce ar putea susține o astfel de ipoteză, nu se poate reproșa instanței de apel încălcarea rolului activ în soluționarea pricinii, susținerile recurentei-pârâte fiind neîntemeiate.

În realitate, critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. de către instanța de apel constituie numai opinia recurentei în înțelegerea acestei reglementări, care nu și-a propus să îl transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părți.

Autoarea prezentului demers judiciar a mai susținut că se impune trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Craiova, întrucât instanțele de fond au respins probele solicitate pentru stabilirea împrejurărilor în care a fost încheiat contractul, deși negocierea reprezintă o condiție esențială în calificarea unei clauze ca fiind neuzuală, în sensul art. 1203 C. civ.

Înalta Curte constată că susținerile referitoare la calificarea clauzei cuprinse la art. 12.1 din contract ca fiind una neuzuală au fost reiterate de societatea pârâtă și în fața instanței de apel, iar această instanță le-a analizat și a ajuns la concluzia că sunt neîntemeiate.

Astfel, instanța de prim control judiciar a observat conținutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei și a reținut că un text similar celui înscris la art. 12.1 din contractul nr. x/30.03.2017, adică o clauză penală, se regăsește și în contractele nr. x/17.07.2015 și, respectiv nr. 24/22.01.2016, la art. 14 din aceste contracte.

S-a reținut că apelanta-pârâtă nu a susținut vreodată că nu ar fi fost negociate contractele anterioare, astfel încât se poate prezuma că părțile au procedat în aceeași manieră și în ceea ce privește contractul nr. x/30.03.2017, adică l-au negociat.

Dovada cea mai bună că părțile au negociat în fiecare an rezultă din faptul că art. 4 și art. 12 au avut conținut diferit în cadrul contractelor încheiate în anii 2015-2017.

Totodată, nu se poate ignora împrejurarea că părțile au consemnat expres în cuprinsul art. 15 alin. (2) din contractul de vânzare-cumpărare grâu de panificație recolta 2017 nr. 181/30.03.2017 că "părțile declară în mod expres că au negociat, citit, înțeles și sunt pe deplin de acord cu toate prevederile convenite și arată că acestea nu pot fi considerate "clauze standard" în sensul art. 1202 din C. civ. Român. Părțile confirmă în mod expres că își asumă termenii și condițiile din prezentul contract. Pentru evitarea oricărui dubiu, Părțile au stabilit că prevederile prezentului contract nu sunt și nu pot fi considerate " clauze neuzuale" în sensul art. 1203 din C. civ. Român", așa cum corect a reținut instanța de apel.

În acest context, recurenta-pârâtă nu poate invoca o poziție contrară ulterioară, fiind evident că părțile au analizat și consemnat ca atare concluziile comune asupra acestei chestiuni.

Prin urmare, atâta timp cât părțile nu au prevăzut în contract vreo clauză neuzuală în materia vânzării-cumpărării de cereale, nu se pune problema acceptării exprese și nici nu se impune aplicarea unei sancțiuni.

Clauza prin care cumpărătorul căruia nu i s-a livrat marfa de către vânzător, conform contractului, poate cumpăra marfa de la un terț, fiind îndreptățit la daune-interese constând în diferența de preț este una dintre cele mai uzuale prevederi ce se regăsește în majoritatea contractelor de vânzare-cumpărare de cereale, inclusiv în cuprinsul celor încheiate de părțile litigante în anii anteriori.

Totodată, este necesar a fi subliniat faptul că partea nu poate solicita instanței de recurs reaprecierea acelorași argumente prin care se tinde de fapt la înlăturarea clauzei de la 12.1 din contract și înlocuirea acesteia cu clauza legală prevăzută de normele de drept comun, respectiv art. 1350 din C. civ.

Este lipsită de temei susținerea recurentei-pârâte, potrivit căreia reclamanta ar fi impus anumite clauze contractuale, în regim de poziție dominantă, de vreme ce nu s-a probat că această societate ar deține o astfel de poziție pe piața națională sau pe cea din zona Arad.

Vor fi înlăturate și criticile ce vizează încălcarea principiului egalității de tratament și a principiului dreptului la apărare reglementat de art. 13 din C. proc. civ., în susținerea cărora s-a invocat faptul că instanțele de fond ar fi admis proba cu martori numai în favoarea reclamantei A. S.A., iar proba cu martorul propus de B. în faza procesuală a apelului a fost respinsă pentru motivul că este inadmisibilă în condițiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ.. Mai exact, recurenta consideră că administrarea acestei probe se impunea, întrucât instanța de fond a dispus audierea reprezentantului A. S.A., în aceleași condiții. De asemenea, a arătat că instanța de apel, în formarea convingerii sale, s-ar fi întemeiat pe o probă pe care ea însăși a calificat-o drept inadmisibilă.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că instanța de apel, în soluționarea cauzei, a dovedit că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil.

Astfel, așa cum rezultă din actele dosarului, părțile au avut șanse egale de a-și prezenta cauza și nimeni nu a beneficiat de un avantaj substanțial asupra adversarului său; părțile au avut acces la consemnări, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte și s-au respectat drepturile și garanțiile procesuale ale părților.

În ceea ce privește critica referitoare la proba cu un martor (a cărei administrare nu a fost încuviințată de către instanța de apel), se cuvine reamintit faptul că doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu însă și concludența și utilitatea probei ori modul în care probatoriul a fost apreciat pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanța de apel fiind suverană în această privință.

În speță, se constată că instanța de apel în raport de dispozițiile art. 309 alin. (5) din C. proc. civ. a pus în discuție admisibilitatea probei solicitate de apărătorul apelantei-pârâte privind audierea martorului indicat în cuprinsul cererii de apel, pentru a se dovedi condițiile colaborării celor două societăți și modalitatea de încheiere a contractelor de achiziție, respectiv modalitatea de derulare a negocierii contractului pentru anul 2017.

Față de teza probatorie invocată de apelantă, Curtea de Apel Craiova a respins proba cu martorul solicitat, întrucât aceasta nu poate fi admisă niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (4), niciunul dintre acestea neregăsindu-se în speță.

Prin urmare, Înalta Curte reține că instanța de apel a respectat dispozițiile de procedură care reglementează admisibilitatea probei cu martori, iar faptul că apelantei-pârâte i s-a respins această solicitare nu poate conduce la concluzia că s-a încălcat principiul egalității părților litigante în exercitarea drepturilor procesuale sau dreptul părții la apărare.

De asemenea, instanța supremă constată că nu este reală afirmația recurentei-pârâte în sensul că martorul E., reprezentantul reclamantei A. S.A., ar fi fost audiat în aceleași condiții de către prima instanță, întrucât această probă a fost încuviințată doar pentru a dovedi aspectele ce privesc calitatea grâului.

Sunt lipsite de fundament susținerile recurentei-pârâte, în sensul că instanța de prim control judiciar și-a întemeiat soluția pe declarația martorului E., fiind lesne de observat faptul că la pagina 3, paragraful 5 din decizia recurată sunt redate considerentele primei instanțe.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă acesta este nefondat.

Înalta Curte reține că aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului și apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

În prezenta cauză, acest motiv de casare se întemeiază pe o serie de premise factuale nereținute de instanța de apel, autoarea căii de atac invocând o presupusă practică a reclamantei de a obține un profit mai mare decât în situația în care debitorul și-ar fi respectat obligațiile ori specularea posibilităților de a obține o marfă superioară calitativ la prețul contractat cu pârâta.

Raportat la stabilirea situației de fapt în mod identic de către cele două instanțe devolutive, Înalta Curte constată că s-a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente, considerentele instanței de apel infirmând susținerile recurentei-pârâte.

În argumentarea criticilor care vizează încălcarea dispozițiilor art. 1203, art. 1170 și art. 1266 din C. civ. recurenta-pârâtă face o analiză proprie a contractelor încheiate de părți în anii precedenți și a probelor administrate în cauză pentru a ajunge la concluzia că nu a fost ne