ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 489/2025

Ședința publică din data de 6 martie 2025

Asupra recursurilor civile de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 27 octombrie 2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ B. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul nelegal și abuziv al denunțării unilaterale a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 3 martie 2020 și să fie obligată pârâta la repararea prejudiciului astfel cauzat, constând în diferența dintre prețul produselor stabilit prin convenție și cel inferior de valorificare a acestora, precum și în beneficiu nerealizat.

La data de 23 iunie 2021 a formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul pârâtei, intervenientul C..

Prin încheierea din 23 iunie 2021, instanța de fond a admis în principiu cererea de intervenție, în condițiile art. 61 alin. (1) și (3) C. proc. civ., constatând că intervenientul justifica interesul de a sprijini apărarea pârâtei, în calitatea de reprezentant legal al companiei pârâte, la data emiterii notificării de denunțare unilaterală.

Prin sentința nr. 524 din 16 martie 2022 s-a respins acțiunea, ca nefondată. A fost admisă cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei, formulată de intervenientul C.. De asemenea, a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 7611,93 RON și intervenientului accesoriu suma de 8787,91 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 524 din 16 martie 2022, precum și împotriva încheierii din 23 iunie 2021, a formulat apel principal D., succesor cu titlu particular al reclamantei, înregistrat la data de 2 februarie 2023 pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel incident intervenientul C..

Prin încheierea din 19 octombrie 2023, instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active a apelantei D., în calitate de cesionar de drepturi litigioase, excepție invocată de intimata-pârâtă.

La termenul din 19 octombrie 2023, instanța a admis în principiu cererea de intervenție accesorie, în interesul apelantei-reclamante, formulată de E..

Prin decizia civilă nr. 1685 din 10 noiembrie 2023, Curtea de Apel București a respins apelul incident declarat de intervenientul accesoriu C., ca neavenit.

A respins, ca nefondat, apelul principal declarat de D..

Totodată, a respins cererea de intervenție accesorie, în interesul apelantei reclamante, formulată de E., ca neîntemeiată.

A obligat apelanta-reclamantă la plata sumei de 9845,55 RON către intimata-pârâtă, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în această etapă procesuală.

Împotriva deciziei nr. 1685 din 10 noiembrie 2023, în termen legal a declarat recurs reclamanta D., înregistrat la data de 15 februarie 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, critică subscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În analiza îndeplinirii condițiilor antrenării răspunderii civile contractuale, instanța de prim control judiciar a reținut, în mod corect, că denunțarea unilaterală a convenției de către pârâta-cumpărător, în termen de 3 zile de la notificare, reprezintă un abuz de drept, în sensul art. 15 C. civ. și a fost făcută cu încălcarea termenului de preaviz contractual, fiind, prin urmare, îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite.

Cu toate acestea, în mod nelegal s-a reținut că nu a fost dovedit prejudiciul pretins, întrucât nu s-a făcut dovada achiziționării de către reclamantă a măștilor și combinezoanelor anterior datei de 19 martie 2020.

În ceea ce privește culpa, vinovăția este incontestabilă și, oricum, în materia răspunderii contractuale, aceasta se prezumă, potrivit art. 1350 C. civ., fiind obligația părții adverse să facă dovada contrară.

Referitor la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a faptei ilicite a pârâtei, acesta constă în beneficiul nerealizat, prin vânzarea produselor la prețuri inferioare celor stipulate în contract și prin rămânerea în stoc a unui număr de 202.560 combinezoane de protecție.

Prin urmare, era pe deplin aplicabilă regula reparării prejudiciului cert, prevăzut de art. 1532 C. civ.. În cauza pendinte, fiind în prezența unui contract de vânzare-cumpărare, pârâta-intimată trebuia să achite contravaloarea stabilită a produselor, ceea ce îndeplinește pe deplin condiția certitudinii pagubei.

Societatea reclamantă a achiziționat, la data de 13 martie 2020, un număr de 3.000.000 măști de protecție și 250.000 combinezoane de protecție, aspect ce reiese din contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu furnizorul F. (înscris anexat prezentului recurs). Or, astfel cum a reținut însăși instanța de apel, în această situație se poate stabili că vânzarea produselor la un preț mai mic este consecința faptei ilicite a intimatei-pârâte.

De altfel, din chiar probele existente la dosarul cauzei, care atestă vânzarea de măști și combinezoane la doar câteva zile după denunțarea abuzivă a contractului de vânzare, se putea deduce concluzia logică a existenței anterioare a unei comenzi pe care reclamanta a plasat-o către furnizorul turc pentru aceste produse.

A concluzionat recurenta că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1350, art. 1531 și ale art. 1532 C. civ., referitoare la condițiile antrenării răspunderii civile contractuale și la dreptul creditorului la repararea integrală a prejudiciului cauzat, ca urmare a abuzului de drept săvârșit de intimata-pârâtă.

O altă critică vizează încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 63 - 64 C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 67 alin. (2) C. proc. civ., critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a susținut că, prin încheierea din 23 iunie 2021, instanța de fond a admis în principiu cererea de intervenție accesorie, în interesul pârâtei, formulată de intervenientul C., deși nu erau îndeplinite condițiile de admisibilitate relative la existența unui interes personal și legitim. Totodată, prin cererea de intervenție, contrar dispozițiilor art. 67 alin. (2) C. proc. civ., intervenientul accesoriu a formulat apărări ce contraveneau intereselor părții în favoarea căreia a intervenit.

Toate aceste aspecte au fost criticate pe calea apelului, însă instanța de prim control judiciar, în mod nelegal, nu și le-a însușit. Ca atare, în mod eronat s-a reținut, prin decizia recurată, că intervenientul are interesul să sprijine apărarea părții adverse, câtă vreme a avut calitatea de director general al societății pârâte în perioada negocierii, încheierii, executării contractului de vânzare-cumpărare, precum și la data emiterii notificării de denunțare unilaterală a convenției.

Or, condiția interesului legitim, potrivit art. 61 alin. (1) raportat la art. 33 C. proc. civ., presupunea ca acesta să nu contravină ordinii de drept și regulilor de conviețuire socială. De asemenea, contrar susținerii intervenientului, potrivit cărora în situația în care acțiunea reclamantei ar fi admisă, B. ar putea avea un drept de regres împotriva acestuia, recurenta a arătat că nu sunt incidente prevederile art. 1384 C. civ., obiectul cauzei nefiind răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru prepus.

Totodată, cu privire la împrejurarea că apărările din cererea de intervenție sunt potrivnice celor formulate de pârâtă, recurenta a arătat, cu titlu exemplificativ, că, în vreme ce pârâta a susținut că între părți s-a perfectat un contract-cadru, intervenientul a afirmat că natura convenției este cea de vânzare-cumpărare. În mod asemănător, pârâta a relevat nerespectarea cadrului-legal privind atribuirea unui contract de achiziții publice, în timp ce intervenientul a susținut contrariul ș.a.m.d.

În dovedirea recursului, recurenta s-a folosit de proba cu înscrisuri: copie contract de vânzare din 13 martie 2020, în limba engleză, cu traducere autorizată, un număr de 3 documente vamale de import, redactate în limba turcă și netraduse, documente electronice de import, însoțite de note de recepție, situație clienți, încasări, facturi, pentru perioada 1 octombrie 2020 - 31 decembrie 2020, precum și jurnale pentru vânzări, întocmite lunar, pentru perioada 1 martie 2020 - 31 octombrie 2020 .

A depus, de asemenea, rezoluția nr. 4062 din 8 februarie 2022 a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Ilfov, prin care s-a admis cererea de radiere a firmei A. S.R.L. .

Compania Națională B. S.A. a formulat întâmpinare la recursul principal declarat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, precum și recurs incident la dispozitivul încheierii din 19 octombrie 2023 și împotriva considerentelor deciziei nr. 1685 din 10 noiembrie 2023 a Curții de Apel București.

În motivarea recursului, a susținut, în esență, următoarele:

Societatea reclamantă A. S.R.L. a fost radiată din registrul comerțului la data de 8 februarie 2022, anterior dezbaterilor în fața instanței de fond, ce au avut loc la data de 16 martie 2022, iar reprezentanții convenționali ai părții nu au adus la cunoștința instanței acest aspect. Deși a invocat pierderea capacității procesuale de folosință a societății reclamante, în etapa apelului, instanța de prim control judiciar s-a limitat la a constata că apelul a fost declarat de un succesor cu titlu particular în temeiul art. 39 C. proc. civ.

Or, excepția lipsei calității procesuale pasive este o excepție de fond, absolută și peremptorie, care poate fi invocată, în condițiile art. 56 alin. (3) C. proc. civ., în orice stare a procesului.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, a solicitat admiterea recursului, admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a societății reclamante și anularea cererii de chemare în judecată.

În ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale active a apelantei D., prin încheierea recurată instanța de apel a reținut că succesorul cu titlu particular poate să intervină oricând în timpul procesului, precum și faptul că pârâta nu a invocat această excepție pe calea unui apel incident.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a invocat omisiunea instanței de apel de a motiva, în decizia apelată, aplicarea dispozițiilor art. 39 C. proc. civ. la situația de fapt incidentă în cauză. Astfel, apelanta a dobândit dreptul litigios printr-un contract de cesiune drepturi litigioase, încheiat la data de 15 octombrie 2021. Or, potrivit art. 39 alin. (2) C. proc. civ., succesorul este obligat să intervină în proces, dacă are cunoștință de existența acestuia, obligație încălcată de apelantă.

În opinia recurentei, instanța de apel ar fi trebuit să dispună, conform art. 39 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., dacă înstrăinătorul va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. Or, o atare analiză nu mai era posibilă, întrucât trebuia constatată lipsa capacității procesuale de folosință a înstrăinătorului.

Mai mult, transmiterea calității procesuale poate opera dacă cesionarul creanței/dreptului litigios își exercită dreptul procesual de a interveni în proces cât timp cedentul are capacitate procesuală de folosință.

S-a invocat nelegalitatea considerentului instanței de prim control juiciar, potrivit căruia pârâta nu putea invoca excepția lipsei calității procesuale decât pe calea unui apel incident. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat prevederile art. 205 alin. (2) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora se pot invoca excepții pe calea întâmpinării. De asemenea, a încălcat art. 394 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia după închiderea dezbaterilor părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, prin aceea că a permis depunerea contractului de cesiune de drepturi litigioase în etapa apelului.

În sfârșit, tot în referire la nelegalitatea încheierii recurate, s-a invocat omisiunea instanței de apel de a răspunde argumentului pârâtei, privind abuzul de drept procesual săvârșit de recurenta-intimată și de reprezentanții săi convenționali, care au invocat existența unui contract de cesiune drepturi litigioase ulterior radierii societății reclamante.

Cât privește calea de atac exercitată împotriva considerentelor deciziei recurate, pârâta a solicitat înlăturarea celor potrivit cărora denunțarea unilaterală a contractului de vânzare-cumpărare cu nerespectarea dreptului de preaviz, de 30 de zile, reprezintă un abuz de drept.

Astfel, este criticabil considerentul potrivit căruia denunțarea contractului ar fi fost făcută în aceeași zi în care au fost livrate produsele aferente primei tranșe, produse primite fără obiecție, care ar reprezenta un argument în susținerea caracterului abuziv al denunțării.

Or, instanța de apel, deși și-a fundamentat soluția pe acest argument, nu a admis nici măcar în parte cererea de apel și nici nu a înlăturat în mod expres considerentele primei instanțe, potrivit cărora notificarea de denunțare nu a fost contestată de către reclamantă decât după curgerea termenului de preaviz, de 30 de zile, iar înăuntrul acestui termen reclamanta nu a solicitat continuarea relațiilor contractuale.

Totodată, prin considerentul criticat, instanța de apel contestă însuși dreptul părții de a denunța contractul, drept contractual prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. e) care nu era condiționat de îndeplinirea vreunei prestații.

Ca atare, apreciază recurenta că au fost încălcate prevederile art. 1276 alin. (4) C. civ.

De asemenea, considerentul instanței relativ la exercitarea abuzivă a dreptului de denunțare unilaterală a convenției este incomplet motivat, în sensul neindicării vreuneia dintre ipotezele prevăzute de art. 15 C. civ.. Critica a fost subscrisă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contrar celor reținute de instanța de apel, notificarea de denunțare unilaterală a contractului nu și-a produs efectele juridice specifice în termen de 3 zile, ci după expirarea termenului de 30 de zile, astfel că nu poate fi considerată abuzivă. Mai mult, societatea reclamantă avea dreptul de a se opune denunțării unilaterale sau de a continua să își execute obligațiile contractuale, aspect omis de instanța de apel.

Recurenta solicită și înlăturarea considerentului instanței de apel, potrivit căruia apelanta-reclamantă ar fi trebuit să facă dovada achiziționării (sau cel puțin contractării) acestor produse anterior datei de 19 martie 2020, data denunțării unilaterale a contractului, pentru că numai astfel se putea stabili că vânzarea produselor la prețuri mai mici decât cele stabilite prin convenție este consecința faptei ilicite a intimatei-pârâte.

Consideră recurenta că, prin acest considerent, s-a oferit părții adverse calea de a invoca faptul că a achiziționat aceste produse în perioada de referință. Astfel, instanța de apel a degrevat recurenta de obligația de a dovedi un prejudiciu cert și a acceptat că ar fi dovedită legătura de cauzalitate între fapta imputată pârâtei și vânzarea materialelor sanitare la prețuri inferioare.

Acest raționament este contrar considerentelor reținute prin decizia atacată, potrivit cărora nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor antrenării răspunderii contractuale.

Totodată, în opinia recurentei, dovedirea legăturii de cauzalitate între faptă și pretinsul prejudiciu presupunea dovedirea și a altor împrejurări de fapt, cum ar fi achiziționarea efectivă (livrarea) produselor și plata acestora către furnizor, existența unei comenzi din partea pârâtei cu privire la livrarea următoarelor tranșe, dovada că produsele comercializate de reclamantă sunt identice cu cele din anexa la contract ș.a.m.d.

Pe calea întâmpinării, Compania Națională B. S.A. a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, formulând ample apărări cu privire la puterea probatorie a înscrisului depus în această etapă procesuală de reclamantă, constând în contractul de furnizare încheiat cu societatea de naționalitate turcă.

Recurenta-intimată D. a formulat întâmpinare în raport de calea de atac declarată de pârâtă, solicitând respingerea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a A. S.R.L., ca lipsită de obiect, întrucât această persoană juridică nu a avut calitatea de parte în etapa apelului.

A solicitat, de asemenea, respingerea recursului declarat la dispozitivul încheierii din 19 octombrie 2023, susținându-se, în esență, că prin întâmpinarea din apel nu a fost invocată excepția lipsei capacității procesuale de folosință a societății cedente, ci doar aspectul că nu putea să opereze transmisiunea calității procesuale active. De asemenea, a relevat că încheierea atacată este motivată și a fost pronunțată cu respectarea prevederilor art. 39 C. proc. civ., care nu prevede un termen până la care se poate formula cererea de introducere în cauză de către succesorul cu titlu particular.

Cât privește recursul la considerentele deciziei atacate, a susținut că acestea sunt corecte, întrucât instanța de apel nu a contestat dreptul pârâtei de a denunța unilateral contractul, ci a reținut că, în temeiul manifestării unilaterale de voință al uneia dintre părți, contractul a încetat într-un termen descreționar și nelegal stabilit de B. S.A.

Recursurile de față sunt nefondate și urmează a fi respinse, luând în analiză, cu precădere, recursul incident declarat de pârâtă, în raport de natura criticilor formulate în cuprinsul acestei căi de atac.

Referitor la excepția lipsei capacității procesuale de folosință a societății A. S.R.L., instanța reține că această societate nu este parte în etapa procesuală a recursului, după cum nu a figurat nici în etapa procesuală anterioară, a apelului. Prin intermediul acestei excepții nu se invocă lipsuri referitoare la exercițiul căilor de atac (a apelului sau a recursului), ci, practic, nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de fond, decurgând din pronunțarea soluției în contradictoriu cu o parte radiată din registrul comerțului la acea dată. Ca atare, va fi analizată critica din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Este de necontestat faptul că excepția lipsei capacității procesuale de folosință este o excepție de fond, absolută și peremptorie, ce poate fi invocată în orice stare a procesului, potrivit art. 56 alin. (3) teza I C. proc. civ.. Trebuie menționat însă faptul că, împotriva sentinței instanței de fond, a declarat apel doar succesorul cu titlu particular al societății reclamante, nu și pârâta. Or, art. 481 C. proc. civ. consacră principiul non reformatio in peius, stabilind că apelantului nu i se poate crea, în propria cale de atac, o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

De principiul în discuție trebuie să se țină seama și în cazul în care se invocă o excepție absolută, cum este cea în discuție, pentru prima oară în apel, căci prin admiterea excepției nu i se poate crea apelantului o situație mai rea.

Din această perspectivă, nu se poate reține critica formulată de recurenta-pârâtă, potrivit căreia este nelegal considerentul instanței de apel, potrivit căruia această parte ar fi trebuit să formuleze apel incident, pentru a invoca excepția lipsei capacității procesuale de folosință a cedentului dreptului litigios. Contrar opiniei recurentei, nu au fost încălcate prevederile art. 205 alin. (2) lit. b) C. proc. civ., întrucât pârâta nu a formulat un mijloc de apărare în raport de calea de atac a apelului, ci tindea la anularea sentinței atacate doar de partea adversă.

Nu se mai impune a răspunde apărărilor recurentei-reclamante, potrivit cărora, la data pronunțării sentinței de către instanța de fond, societatea reclamantă nu își pierduse capacitatea procesuală de folosință. Astfel, potrivit acestei părți, rezoluția din 8 februarie 2022 a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Ilfov nu era definitivă, întrucât se putea formula plângere împotriva acesteia.

Contrar acestor susțineri, conform art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 116/2009, în forma în vigoare la acea dată, rezoluțiile pronunțate în temeiul acestui act normativ erau executorii de drept. Prin urmare, radierea părții din registrul comerțului s-a efectuat în data de 8 februarie 2022, așa cum rezultă din datele furnizate în etapele procesuale anterioare.

Cât privește critica relativă la încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 39 C. proc. civ., prin soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a apelantei D., subscrisă, de asemenea, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nici aceasta nu poate fi primită.

Este adevărat că între reclamanta inițială și apelantă a intervenit, în cursul soluționării fondului, o transmisiune a calității procesuale, printr-un act juridic cu titlu particular (cesiune de drept litigios). În cazul transmiterii calității procesuale prin acte juridice cu titlu particular, transmisiunea nu se va produce imediat ci, potrivit art. 39 C. proc. civ., judecata va continua între părțile inițiale. Dobânditorul cu titlu particular este obligat să intervină în proces, dacă are cunoștință de existența procesului.

Însă, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, textul de lege nu prevede un termen înăuntrul căruia succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în proces, intervenția acestuia fiind făcută în scopul de a se stabili dacă îl va înlocui sau nu pe înstrăinător. Nu există nici o sancțiune de ordin procedural pentru opțiunea succesorului cu titlu particular de a nu interveni deloc sau de a nu interveni până la un anumit moment. Practic, singura "sancțiune" este aceea că succesorul va prelua litigiul în stadiul în care se află și că, în situația în care alege să nu intervină, hotărârea să îi fie totuși opozabilă, în condițiile art. 39 alin. (3) C. proc. civ.. Ca atare, nu a existat niciun impediment legal ca cesionarul să intervină prin formularea cererii de apel, cu respectarea termenului prevăzut de lege pentru exercitarea acestui drept.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia apelanta și-a pierdut dreptul de a interveni în cauză, întrucât instanța de apel nu ar mai fi fost în măsură să aprecieze dacă înstrăinătorul va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. Textul de lege nu are în vedere situația din prezenta cauză, în care, după transmiterea dreptului litigios în cursul procesului, prin act juridic cu titlu particular, partea inițială și-a pierdut capacitatea procesuală de folosință, prin radierea din registrul comerțului, ci situația tipică, în care înstrăinătorul continuă să subziste și ulterior transmisiunii. Însă, dacă am îmbrățișa teza recurentei-pârâte, ar însemna că transmisiunea legală a calității procesuale nu ar fi niciodată posibilă, întrucât transmițătorul nu mai există la data când cel care dobândește calitatea procesuală este introdus în proces în locul autorului său. Așadar, ceea ce legea procesuală civilă interzice este ca cel care și-a pierdut capacitatea procesuală de folosință să ceară introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular, nu ca succesorul însuși să formuleze cerere de introducere în proces.

În sfârșit, nici pretinsa încălcare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 394 alin. (3) C. proc. civ., nu poate fi primită. Potrivit acestui text de lege, după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă. Această critică este străină de conținutul deciziei recurate, întrucât instanța de apel nu a analizat pretinsa depunere a vreunui înscris în etapa fondului, după închiderea dezbaterilor, ci a verificat dacă succesorul cu titlu particular poate interveni în proces, prin declararea căii de atac a apelului.

Prin urmare, toate criticile ce vizează încheierea din 19 octombrie 2023 și care pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate.

Nici critica de nemotivare a acestei încheieri, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este întemeiată. Nu poate fi reținută nici una din ipotezele relative la viciile motivării (contradicție între considerente și dispozitiv sau considerente contradictorii, lipsa motivării soluției sau caracterul superficial al acesteia, considerente străine). Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, soluția de introducere în proces a succesorului cu titlu particular și de respingere a excepției lipsei calității procesuale active este motivată, prin raportare la dispozițiile art. 39 C. proc. civ., neexistând vreo obligație a instanței de apel să răspundă, prin încheierea atacată, tuturor argumentelor formulate de părți. Obligația judecătorului este aceea de a răspunde doar argumentelor esențiale formulate de părți, astfel ca soluția pe care o pronunță să fie fundamentată pe un silogism logico-juridic, nu și celor neesențiale, cum ar fi pretinsul abuz de drept procesual săvârșit de reprezentanții convenționali ai reclamantei, care ar fi urmărit obținerea unui câștig material, deși succesorul cu titlu particular nu are ca obiect de activitate furnizarea de materiale sanitare. "Obținerea unui câștig material" fundamentează, de cele mai multe ori, condiția interesului, ca element al acțiunii civile, iar faptul că succesorul cu titlu particular, persoană fizică, nu are un anume obiect de activitate, este absolut irelevant din perspectiva transmisiunii calității procesuale.

Așa fiind, încheierea de ședință din 19 octombrie 2023 este legală, urmând a respinge recursul declarat împotriva acestui act procesual, ca nefondat.

Referitor la recursul declarat de pârâtă împotriva considerentelor deciziei nr. 1685 din 10 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, constată că este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ., partea are deschisă calea de atac împotriva considerentelor hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

În ceea ce privește recursul, cale de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive care privesc legalitatea hotărârii, este evident că și atunci când sunt vizate exclusiv considerentele, criticile trebuie să se încadreze în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Din această perspectivă, în continuare vor fi analizate doar acele motive care pot fi subscrise cazurilor de casare prevăzute de lege.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă solicită înlăturarea considerentului potrivit căruia denunțarea unilaterală ar fi fost făcută în aceeași zi în care au fost livrate produsele aferente primei tranșe, produse primite și recepționate de către cumpărător fără nicio obiecție, aspect care ar reprezenta un argument în susținerea caracaterului abuziv al denunțării contractului în termen de 3 zile. Potrivit recurentei, acest considerent este criticabil, întrucât instanța de apel nu a admis nici măcar în parte cererea de apel și nici nu a înlăturat expres unele considerente reținute de tribunal.

În primul rând, recurenta nu invocă vreo normă de procedură încălcată de instanța de apel. În al doilea rând, instanța de prim control judiciar a fost învestită cu o cale de atac la dispozitivul sentinței apelate și, prin urmare, împotriva tuturor considerentelor care au susținut soluția de respingere a acțiunii în daune. Așadar, nu există nici un impediment legal ca instanța devolutivă, deși a păstrat soluția instanței de fond, să înlăture din raționamentul său aspectele considerate greșite ale hotărârii fondului (anume cele referitoare la existența faptei ilicite, sub forma denunțării abuzive a contractului) și să respingă acțiunea, pentru nedovedirea caracterului cert al prejudiciului ce se cere a fi reparat prin acțiune.

Nici pretinsa încălcare, prin considerentele criticate, a prevederilor art. 1276 alin. (4) C. civ., nu poate fi primită.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel nu a reținut nici faptul că s-a stipulat o prestație în schimbul denunțării și nici că pârâta nu ar fi fost titulara unui drept potestativ convențional de denunțare a contractului de vânzare-cumpărare cu executare succesivă. Ceea ce a constatat, în mod corect, a fost doar împrejurarea că acest drept nu a fost exercitat în condițiile anume convenite de către părți, respectiv cu respectarea termenului de preaviz. De altfel, abuzul de drept, deturnarea dreptului de la finalitatea sa economică și socială, presupune, în mod necesar, preexistența acelui drept.

Cât privește celelalte considerente, apreciate greșite de către recurentă, relative la încetarea contractului nu la termenul stipulat explicit în notificarea de denunțare, ci la expirarea termenului de preaviz prevăzut în contract, la lipsa oricărei reacții a vânzătorului în termenul de preaviz sau la capacitatea acestuia de a livra produsele înăuntrul termenului de 30 de zile, constată că se referă la aspecte factuale, rezultate din analiza probatoriului. Ca atare, nu se poate solicita instanței de recurs să reaprecieze probele administrate în fața instanțelor devolutive și să stabilească o altă situație de fapt, pe care să o transpună în propriile considerente care să le înlocuiască pe cele din decizia recurată. Așa cum s-a mai relevat, pe calea recursului la considerente nu se pot invoca decât critici de nelegalitate, iar nu de netemeinicie.

Tot astfel, pe calea căii de atac la considerente, nu se poate critica hotărârea sub aspectul nemotivării (mai exact, că nu rezultă ipoteza abuzului de drept, dintre cele prevăzute de art. 15 C. civ.). Aceasta întrucât titulara căii de atac de față ar fi trebuit să fie în măsură să indice care anume considerent din decizia pronunțată în apel trebuie înlăturat și înlocuit de instanța de recurs cu propriul raționament. Este inutil a mai arăta că, din decizia atacată, rezultă cu prisosință că abuzul de drept reținut în sarcina societății-pârâte constă în exercitarea dreptului de denunțare a contractului într-un mod excesiv și nerezonabil, cu nerespectarea termenului de preaviz convenit de părți prin convenție.

Cât privește considerentele instanței de apel, referitoare la prejudiciul pretins de apelantă, contrar susținerilor recurentei, nu există contradicție în raționamentul prezentat, care să atragă incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că reclamanta trebuie să dovedească întrunirea tuturor elementelor antrenării răspunderii contractuale. Pe de altă parte, a constatat că, deși exercitarea dreptului de denunțare unilaterală a convenției de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea termenului de preaviz stipulat contractual, ceea ce permite asimilarea cu săvârșirea unei fapte ilicite de către cumpărător, nu s-a dovedit certitudinea prejudiciului ce se pretinde a fi reparat în cauza de față. Concret, a statuat că apelanta ar fi trebuit să probeze achiziționarea (sau, cel puțin, contractarea) produselor anterior datei de 19 martie 2020, data denunțării unilaterale a contractului, pentru că numai astfel s-ar fi putut stabili că vânzarea ulterioară a acelorași produse la un preț inferior este consecința faptei ilicite a pârâtei.

Acest raționament, contrar susținerilor recurentei-pârâte, nu absolvă reclamanta de obligația de a dovedi certitudinea prejudiciului, din moment ce tocmai acest aspect al nedovedirii existenței unui prejudiciu reparabil, a reprezentat motivul determinant al respingerii acțiunii în daune.

Cât privește celelalte susțineri ale recurentei, relative la necesitatea dovedirii de către reclamantă și a altor aspecte de fapt pentru dovedirea elementelor structurale ale prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu (achiziționarea efectivă și plata produselor contractate, existența unor comenzi din partea cumpărătorului, identitatea dintre produsele din anexa la contract și cele comercializate de reclamantă ulterior denunțării convenției ș.a.m.d.), acestea nu pot fi subscrise unui recurs la considerente. Pe de o parte, vizează elemente factuale, ce nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, limitată în demersul său la verificarea legalității hotărârii atacate. Pe de altă parte, scopul exercitării căii de atac la considerente este acela al înlăturării considerentelor vizate (prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecarea acelui proces sau care sunt greșite), nu adăugarea de noi considerente de către instanța de control judiciar, pentru completarea raționamentului logico-juridic al hotărârii atacate cu noi elemente factuale.

În consecință, potrivit art. 496 alin. (1) raportat la art. 491 și art. 461 alin. (2) C. proc. civ., va respinge și recursul incident la considerentele deciziei nr. 1685 din 10 noiembrie 2023, ca nefondat.

Referitor la recursul principal declarat de reclamanta D. împotriva aceleiași decizii, reține următoarele:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., relative la încălcarea de către instanța de apel, a prevederilor art. 63 - 64 C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 67 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi primite.

În esență, a susținut că, pe calea apelului a criticat încheierea instanței de fond, din 23 iunie 2021, prin care a fost admisă în principiu cererea de intervenție accesorie, în interesul pârâtei, formulată de intervenientul C., iar aceste critici au fost, în mod nelegal, respinse.

Astfel, potrivit recurentei, intervenientul nu ar fi justificat un interes legitim pentru introducerea sa în litigiul în curs de desfășurare, întrucât calitatea sa de director general al societății cumpărătoare la data perfectării, executării și denunțării contractului de vânzare-cumpărare nu era suficientă pentru a se reține admisibilitatea cererii sale.

Contrar susținerilor recurentei, reține că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, deoarece intervenientul accesoriu a justificat interesul personal, distinct de cel al părții pe care o apără. Drepturile sale, în adevăr, ar putea să fie afectate prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare a părții pe care o apără. Astfel, existența unui contract de mandat încheiat de intervenient cu societatea pârâtă, la data manifestării de voință a acesteia din urmă, în sensul denunțării contractului de vânzare-cumpărare și existența, în dreptul societar, a acțiunii în răspundere administrator, justifica pe deplin posibila incidență asupra drepturilor intervenientului a hotărârii ce urmează să se pronunțe cu privire la cererea principală.

Deși prejudiciul pe care l-ar putea suferi terțul nu este decât eventual, grija de a preveni realizarea acestuia conferă un caracter născut și actual interesului intervenientului accesoriu. Din această perspectivă, nu are nicio relevanță faptul că obiectul cauzei nu este răspunderea juridică delictuală a comitentului pentru prepus, întrucât interesul juridic conex cu procesul al terțului, de a sprijini apărarea pârâtei, decurge din contractul de mandat perfectat între intervenient și partea pe care o apără.

Nici lipsa de legitimitate a interesului intervenientului nu poate fi reținută, întrucât nu rezultă în ce măsură acesta contravine ordinii de drept și regulilor de conviețuire socială, în sensul art. 33 C. proc. civ.. Că, în realitate, intervenientul a urmărit pronunțarea unei hotărâri de exonerare a sa de răspundere penală este o simplă speculație, fără legătură cu cauza juridică a procesului de față.

În sfârșit, nici împrejurarea că ar fi fost încălcate prevederile art. 67 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi reținută. Este adevărat că, dată fiind natura juridică a intervenției voluntare accesorii, terțul are o poziție subordonată părții în favoarea căreia a intervenit. Textul de lege suscitat dispune că intervenientul accesoriu poate să săvârșească numai actele de procedură care nu contravin intereselor părții respective.

Însă, prin act potrivnic intereselor părții în favoarea căreia ar fi intervenit se înțelege orice act care ar sprijini apărarea celeilalte părți și ar duce la căderea în pretenții a părții apărate de intervenientul accesoriu. Nu poate fi subscrisă noțiunii de act de procedură potrivnic împrejurarea că apărările formulate de intervenient nu coincid cu cele formulate de pârâtă. Ceea ce interesează este faptul că toate apărările intervenientului sunt în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Instanța constată nefondate și criticile încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deși recurenta a afirmat că au fost încălcate prevederile art. 1350, art. 1531 și art. 1532 C. civ. referitoare la condițiile antrenării răspunderii civile contractuale și la dreptul creditorului la repararea integrală a prejudiciului, în realitate, aceasta solicită să se constate netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea acesteia.

Astfel, recurenta solicită ca pe baza reaprecierii probatoriului administrat în fazele procesuale anterioare, dar și luând în considerare proba cu înscrisuri noi administrate în recurs, să se stabilească, contrar celor reținute de instanța de apel, că s-a dovedit existența și întinderea prejudiciului ce se cere a fi reparat.

În esență, a solicitat să se constate că, cu facturile depuse în etapele devolutive anterioare ale procesului, ce atestă vânzarea a milioane de măști și a mii de combinezoane de protecție la doar câteva zile după denunțarea abuzivă a contractului, a dovedit că s-a aprovizionat de la furnizorul său turc cu aceste produse și a fost nevoită să le vândă la prețuri inferioare în scopul limitării prejudiciului.

Mai mult, cu înscrisurile depuse în recurs (contract de vânzare-cumpărare încheiat cu furnizorul turc, documente vamale de import sau note de recepție) recurenta a încercat să suplinească aspectul imputat părții de către instanța de apel, anume acela al nedovedirii existenței și întinderii prejudiciului, prin neprobarea aprovizionării cu produsele contractate anterior denunțării convenției de vânzare-cumpărare.

În acest context, se impune a reaminti că instanța de recurs nu judecă pricina, ci controlează legalitatea hotărârii instanței de apel. Până a ajunge în această etapă, procesul a parcurs deja o judecată în primă instanță și o judecată în apel, în ambele existând posibilitatea de a administra probe.

Deși prevederile art. 492 C. proc. civ. reglementează posibilitatea administrării în instanța de recurs a înscrisurilor noi, instanța constată că, în această etapă, reclamanta nu putea administra decât acele înscrisuri pertinente pentru susținerea vreunui motiv de recurs, nu și cu privire la fondul cauzei. Așa cum s-a mai relevat, examinarea situației de fapt nu este atributul instanței de recurs.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constată că recursul declarat de reclamanta D. este nefondat și, în consecință, va fi respins.

Cât privește cererea recurentei B. S.A. de obligare a recurentei D. la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocat, constată că este nefondată.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., numai partea care câștigă procesul poate cere obligarea părții potrivnice la plata cheltuielilor de judecată. Aceasta întrucât fundamentul acordării acestor cheltuieli este culpa procesuală. Or, și calea de atac a recursului declarat de pârâta B. S.A. (la dispozitivul încheierii din 19 octombrie 2023 și la considerentele deciziei nr. 1685/2003) a fost respinsă, astfel că această parte trebuie să își suporte cheltuielile efectuate în această etapă procesuală, întrucât, prin atitudinea sa în proces, a determinat aceste cheltuieli. Referitor la cuantumul onorariului avocațial, din înscrisurile depuse nu rezultă că acesta ar fi fost defalcat în contravaloarea muncii prestate pentru formularea de apărări în raport cu recursul principal și cea aferentă redactării și susținerii propriei căi de atac. Oricum, față de complexitatea și volumul de muncă aferente recursului incident, este echitabil să se aprecieze că majoritatea serviciilor avocațiale sunt prilejuite de calea de atac respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă D. împotriva deciziei civile nr. 1685/2023 din 10 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, precum și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ B. S.A. împotriva încheierii din 19 octombrie 2023 și a deciziei civile nr. 1685/2023 din 10 noiembrie 2023, ambele pronunțate de aceeași instanță, ca nefondate.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 6 martie 2025.