Decizia nr. 1685/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 764/2021 a Tribunalului Cluj

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 17 iunie 2021, reclamanții Consiliul Local al Municipiului Cluj - Napoca, reprezentat prin Primar, și Municipiul Cluj - Napoca, reprezentat prin Primar, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, și Ministerul Culturii, au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 936.505,20 RON, actualizată cu rata inflației începând cu data de 3 februarie 2021, data recepției la terminarea lucrărilor, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, precum și obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente debitului principal, până la data plății efective a sumei de 936.505,20 RON, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea cauzei, în cuantumul pe care îl vor preciza ulterior.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 764 din 11 noiembrie 2021 a Tribunalului Cluj, s-a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Administrației Județene a Finanțelor Publice, pentru pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de instanță, din oficiu, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Consiliul Local Cluj - Napoca și Municipiul Cluj - Napoca, ambii prin Primar, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Culturii, ca fiind prescrisă.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 290 A din 23 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții Consiliul Local al Municipiului Cluj -Napoca și Municipiul Cluj - Napoca, ambii reprezentați prin Primar, precum și apelul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 764 din 11 noiembrie 2021 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2021, pe care a menținut-o.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 290A din 23 iunie 2022, au declarat recurs reclamanții Consiliul Local al Municipiului Cluj - Napoca, prin Primar, și Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar, și recurs incident pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. 4.1. Prin recursul formulat, reclamanții Consiliul Local al Municipiului Cluj - Napoca, prin Primar, și Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar, au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea, în parte, a hotărârii atacate și, ca urmare a rejudecării cauzei pe fond, admiterea acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată. Au apreciat ca fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menționat, recurenții apreciază că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În concret, instanța nu a respectat principiul efectului pozitiv al lucrului judecat al deciziei nr. 423/2014 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2013. În acest sens, a încălcat dispozițiile art. 431 alin. (2) și art. 22 din C. proc. civ. După prezentarea unor aspecte teoretice referitoare la manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, recurenții au arătat că instanța de apel a conferit un alt înțeles dezlegărilor date prin decizia civilă nr. 423/2014. Prin acea hotărâre, acțiunea în pretenții a fost respinsă, ca prematură, pe considerentul că nu există un refuz al Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei de semnare a contractului. În cauza de față, refuzul există. Dreptul material la acțiune s-a născut la data la care instanțele de judecată au respins, în mod definitiv, demersurile de recuperare a sumelor avansate de recurenții - reclamanți pe calea răspunderii civile delictuale, respectiv la data de 23 iulie 2020. Prezenta acțiune a fost formulată pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, în raport de proprietarul imobilului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel încât termenul de prescripție curge de la data de 23 iulie 2020 iar nu 3 februarie 2011, cum au reținut instanțele. În cuprinsul cererii de recurs a fost invocat și motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. În cadrul acestuia, recurenții - reclamanți au expus pe larg aspecte teoretice referitoare la motivarea unei hotărâri judecătorești și, în concluzie, au arătat că, în speță, motivarea nu corespunde exigențelor C. proc. civ., nefiind oferite argumente efective și clare care să justifice respingerea pretențiilor reclamanților. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții au arătat că acesta este incident în cauză întrucât instanța a aplicat eronat dispozițiile art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă și dispozițiile art. 50 coroborate cu cele ale art. 3 lit. b) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. În argumentarea acestui motiv de recurs au arătat că dreptul la acțiune, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză în contra proprietarului imobilului, în speță Statul Român, a început să curgă la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi cât și pe cel care a beneficiat de această mărire. În acest sens, a adus și un argument de practică judiciară, reprezentat de decizia nr. 2244/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a reținut că dreptul material la acțiune s-a născut la data la care instanțele au respins demersurile inițiale, rămânând la îndemână acțiunea întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză. Aplicând cele statuate de Instanța Supremă în decizia arătată, în opinia recurenților, se ajunge la concluzia că termenul de prescripție a început să curgă la data de 23 iulie 2020. Au apreciat că, fiind o acțiune subsidiară, așa cum aceasta este definită în cuprinsul art. 1348 din C. civ., dreptul de prescripție curge de la data la care autoritatea a cunoscut însărăcirea sa lipsită de justă cauză. Prescripția este o sancțiune care intervine ca urmare a pasivității creditorului însă, în speță, aceștia au făcut demersuri, fără vreo finalitate. Ca urmare a respingerii acțiunilor întemeiate pe răspunderea civilă contractuală a Muzeului de Istorie, ținând cont că în patrimoniul Statului Român, în calitate de proprietar, s-a produs o mărire a acestuia, recurenții au arătat că sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, respectiv: există o mărire a patrimoniului proprietarului imobilului, prin reabilitarea imobilului din Cluj Napoca, str. x, jud. Cluj, există o micșorare a patrimoniului Unității administrativ - teritoriale Municipiul Cluj, prin suportarea contravalorii acestor lucrări și există o legătură de cauzalitate între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt. Au arătat că, pentru respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului produs, suma de 936.505,20 RON ar trebui actualizată cu rata inflației de la data recepției, respectiv 3 februarie 2011. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenții au arătat că pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național are calitate procesuală pasivă în considerarea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. Acesta a fost chemat în judecată pentru asigurarea resurselor financiare pentru achitarea contravalorii lucrărilor de reabilitare. În concluzie, față de argumentele expuse, recurenții - reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, în ceea ce privește respingerea apelului acestora și rejudecând cauza, pe fond, admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată. 4.2. Prin recursul incident, pe care l-a formulat, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei recurate și, ca urmare a rejudecării cauzei, admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive și a excepției lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor. Recurentul a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. întrucât hotărârea conține motive potrivnice. Un prim argument a vizat împrejurarea că instanța de apel, fără a analiza apelul incident formulat și fără a lua act că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, invocate prin întâmpinare, a reținut ca fiind incidente dispozițiile art. 7 pct. 33 din H.G. nr. 520/2013. În opinia sa, în considerarea dispozițiilor art. 223 alin. (1) din C. civ. coroborate cu dispozițiile art. 25 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, față de obiectul litigiului, Statul Român ar trebui să fie reprezentat de Ministerul Culturii și Cultelor. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, în bugetul acestui minister se prevăd sumele necesare finanțării sau cofinanțării lucrărilor de protejare a monumentelor istorice. Tocmai în considerarea acestei situații, Statul Român, prin Ministerul Culturii, și-a exprimat acordul cu privire la contractul de execuție de lucrări nr. x din 8 aprilie 2009 și și-a însușit procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor și a făcut parte din comisia de recepție. Prin urmare, este incidentă excepția lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor pentru Statul Român. Recurentul a înțeles să expună o serie de considerente teoretice referitoare la calitatea procesuală pasivă într-un proces civil și cerințele pe care le implică, pentru a dovedi că nu le îndeplinește, nu face parte din raportul juridic dedus judecății. Reclamanții nu au făcut dovada că există identitate între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și cel care s-a îmbogățit fără justă cauză. În concluzie, prin cererea de recurs incident, a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate și admiterea celor două excepții.

Apărări formulate în cauză Intimatul - pârât Ministerul Culturii a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanții Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar, și Consiliul Local Cluj - Napoca, prin Primar, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat. De asemenea, intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanții Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar, și Consiliul Local Cluj - Napoca, prin Primar, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele. Prin cererea cu care au învestit instanța de judecată, reclamanții Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar, și Consiliul Local Cluj - Napoca, prin Primar, au solicitat obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Ministerul Culturii la plata sumei de 936.505,20 RON, acțiunea în pretenții fiind fundamentată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză. Ambele instanțe de fond au reținut că Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj are calitatea de reprezentant al Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, și că demersul reclamanților este prescris, întrucât termenul de prescripție a început să curgă la data de 3 februarie 2011, când s-a stabilit suma pe care pârâții o datorează, și s-a împlinit la data de 3 februarie 2014. Împotriva deciziei nr. 290A din 23 iunie 2022 a Curții de Apel Cluj au declarat recurs atât reclamanții Municipiul Cluj - Napoca și Consiliul Local Cluj - Napoca, ambii prin Primar, cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanții Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar, și Consiliul Local Cluj - Napoca, prin Primar, acesta este nefondat pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare. În primul rând, se invocă incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. civilă potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri când "instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității." Acest motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural, care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., potrivit cu care "(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat." În cadrul acestui motiv de casare, recurenții arată că instanța de apel a încălcat principiul efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. și principiul aplicării corecte a legii, reglementat de dispozițiile art. 22 din același act normativ. Un prim argument în sprijinul acestui motiv de casare se referă la împrejurarea că, prin decizia recurată, s-a conferit un alt înțeles dezlegărilor date prin decizia civilă nr. 423/2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013, de către Curtea de Apel Cluj prin care s-a respins acțiunea în pretenții inițiată de aceeași reclamanți, pentru aceeași sumă, ca fiind prematură. Înalta Curte reține că aceste critici sunt subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. dar că nu pot fi primite față de particularitățile raporturilor juridice deduse controlului judiciar. Curtea de Apel București a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cu care "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acesteia din urmă". Acest text de lege reglementează prezumția legală de lucru judecat (resjudicata pro veritate habetur), care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat. Prin această reglementare legală, s-a stabilit că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigiile anterioare, identice sub aspectul chestiunilor soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare. Or, aceste cerințe nu sunt îndeplinite în cauză. Problema de drept soluționată prin decizia nr. 423/2014 a Curții de Apel Cluj nu împietează asupra soluției din decizia recurată. În acel litigiu, chestiunea litigioasă tranșată a vizat prematuritatea demersului judiciar față de faptul că reclamanții au solicitat antrenarea răspunderii civile contractuale a Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei, anterior încheierii contractului cu acesta. În prezenta cauză, reclamanții au solicitat restituirea acelorași sume de bani, fundamentându-și acțiunea pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, cu motivarea că Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei a refuzat încheierea vreunei convenții. Prin urmare, cele două litigii vizează raporturi juridice distincte cu cerințe și efecte diferite iar prematuritatea primului demers nu reprezintă o chestiune litigioasă care să influențeze prescriptibilitatea prezentei acțiuni. În consecință, modalitatea în care instanța de apel s-a raportat la efectele hotărârii anterioare, invocate de recurenți, este una corectă. Soluția de respingere a acțiunii ca prescrisă nu reprezintă o dezlegare pentru a doua oară dar într-o manieră diferită a aceleiași acțiuni în justiție, așa cum pretind recurenții. De altfel, Înalta Curte reține că litigiul ce a făcut obiect al dosarului nr. x/2019, reținut de instanța de apel în considerentele deciziei recurate, a avut mai multe petite, scopul urmărit de Municipiul Cluj - Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj - Napoca fiind recuperarea aceleiași sume 936.505,20 RON de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, inclusiv în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. Cum acea cerere a fost respinsă în totalitate, ca fiind prescrisă, o soluție contrară, în prezenta cauză, ar încălca principiul securității raporturilor juridice. Instanțele anterioare au statuat cu caracter definitiv că dreptul la acțiune întemeiată pe o stare de fapt identică și fundamentată, în subsidiar, tot pe îmbogățirea fără justă cauză, s-a născut la data de 3 februarie 2011, termenul de prescripție de trei ani împlinindu-se la data de 3 februarie 2014. Prin urmare, hotărârea recurată nu încalcă efectul pozitiv al lucrului judecat, nu afectează dezlegările date prin decizia civilă nr. 423/2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013, de către Curtea de Apel Cluj. Tot în cadrul acestui motiv de recurs se invocă încălcarea principiului aplicării corecte a legii, reglementat de dispozițiile art. 22 din același act normativ. Înalta Curte reține că, prin acest argument, se invocă nerespectarea de fapt a două principii fundamentale ale procesului civil: principiul legalității reglementat de dispozițiile art. 7 din C. proc. civ. și principiul rolului activ al judecătorului reglementat de dispozițiile art. 22 din același act normativ. Însă, recurenții nu arată care sunt împrejurările care conduc, în opinia lor, la o astfel de concluzie, modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. nefiind aptă să atragă, din această perspectivă, incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ. În consecință, față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs este nefondat. În al doilea rând, se invocă incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. civilă potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În cuprinsul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt menționate trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri și anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare. Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurentul este ținut să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii. În cauza de față, recurenții - reclamanți precizează că hotărârea nu este suficient motivată, nu conține argumente efective pentru a justifica respingerea pretențiilor reclamanților iar cele prezentate sunt neclare. Aceste argumente nu sunt, însă, detaliate în cererea de recurs, nu se arată, în concret, viciile de motivare care, în opinia recurenților, ar conduce la casarea deciziei recurate. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire poate duce la casarea unei hotărâri. Prin urmare, față de argumentele expuse în dezvoltarea acestui motiv de casare, care sunt de ordin teoretic, general, Înalta Curte reține că și acest motiv de recurs este nefondat. În al treilea rând, se invocă incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care este casabilă "hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material." În argumentare se susține că, prin hotărârea recurată, au fost aplicate în mod greșit normele materiale referitoare la prescripția extinctivă, prevăzute de art. 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958, dispozițiile care reglementează îmbogățirea fără justă cauză și normele juridice referitoare la monumentele istorice cuprinse în art. 50 coroborat cu art. 3 lit. b) din Legea nr. 422/2001. În acest sens, recurenții - reclamanți apreciază că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale referitoare la prescripția dreptului material la acțiune întrucât, în cauză, termenul de prescripție curge de la data de 23 iulie 2020, când s-a finalizat litigiul ce avea ca obiect acțiunea în pretenții fundamentată pe răspunderea civilă contractuală a pârâților, indicând și practică judiciară în acest sens. Însă, instanța de apel a reținut, în mod corect, că această problemă litigioasă a procesului a fost deja dezlegată în litigiul anterior, ce a făcut obiect al dosarului nr. x/2019, impunându-se cu putere de lucru judecat. Astfel, prin sentința civilă nr. 285 din 6 iunie 2019, Tribunalul Cluj a reținut că, întrucât la data de 3 februarie 2011 a fost emis procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x prin care s-a stabilit și suma pe care pârâtul o datorează, de 936.505,20 RON, este evident că termenul de prescripție, inclusiv în privința petitului subsidiar, a început să curgă de la această dată și s-a împlinit la data de 3 februarie 2014. Instanța a avut în vedere dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data cînd pagubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atît paguba cît și pe cel care răspunde de ea. Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei", pe care le-a aplicat situației de fapt. Astfel, s-a reținut cu putere de lucru judecat, că și în ceea ce privește îmbogățirea fără just temei, termenul de prescripție a început să curgă la data de 3 februarie 2011, chestiunea neputând fi reanalizată și, eventual, contrazisă, în prezenta cauză. În ceea ce privește practica judiciară invocată în cererea de recurs, aceasta nu prezintă relevanță, nu este de natură a schimba problema datei de la care începe să curgă termenul de prescripție, în cauză. Aceasta deoarece, pe de o parte, în sistemul nostru juridic, precedentul judiciar nu poate fi recunoscut ca având putere de lege, adică de izvor de drept, decât în mod excepțional, în situațiile anume prevăzute de legea fundamentală și alte legi, cerință neîndeplinită în cauză. Pe de altă parte, argumentul de practică judiciară de care se folosesc recurenții vizează o altă situație de fapt și de drept decât cea dedusă judecății pe calea prezentului litigiu. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se prezintă aspecte de ordin teoretic referitoare la instituția îmbogățirii fără justă cauză, fiind detaliate, cu preponderență, condițiile acesteia, prin raportare la situația de fapt dedusă judecății. Însă, aceste aspecte nu au fost analizate de către instanțele de fond și nu vor fi avute în vedere nici de către instanța de recurs întrucât acțiunea inițiată de reclamanți a fost respinsă, ca fiind prescrisă, adică în considerarea unei excepții de fond care nu a permis și analizarea fondului raportului juridic dintre părți. Obiectul analizei instanței de recurs este reprezentat de motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece art. 488 din C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu are competența de a reevalua situația de fapt și probatoriile administrate, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta a constatat-o. Or, instanța de apel a confirmat soluția instanței de fond de respingere a acțiunii ca fiind prescrisă, prin prisma acestei instituții juridice fiind analizate susținerile, apărările părților și probatoriile administrate. Un ultim argument adus de recurenți în sprijinul acestui motiv de recurs vizează calitatea procesuală a Ministerului Culturii și Patrimoniului Național pe care l-au antrenat în litigiu pentru a asigura resursele financiare pentru achitarea contravalorii lucrărilor de abilitare. Apreciază că, prin soluția la care s-a oprit, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 50 coroborat cu art. 3 lit. b) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. Însă, nici aceste susțineri nu pot fi primite întrucât Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a fost antrenat în calitate de pârât și are calitate procesuală pasivă în cauză, hotărârile fiind pronunțate în contradictoriu cu acesta. Obligația sa, instituită art. 50 din Legea nr. 422/2001, de prevedere în bugetul propriu a fondurilor necesare pentru protejarea monumentelor istorice, nu înlătură caracterul prescriptibil al acțiunii reclamanților, fundamentată de îmbogățirea fără justă cauză. Acțiunea a fost respinsă și față de acest pârât, ca fiind prescrisă. Prin urmare, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile legale invocate, și acest motiv de recurs fiind nefondat. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, și acesta este nefondat pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare. Recurentul invocă incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În sprijinul acestui motiv de recurs, recurentul arată că, deși instanța de apel nu a analizat apelul pe care l-a promovat, a reținut incidența dispozițiilor art. 7 pct. 33 din H.G. nr. 520/2013 fără a lua act că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, invocate prin întâmpinare. Înalta Curte reține că argumentele recurentului nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, nefiind cuprinse în cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor. Neregularitățile procedurale susținute se circumscriu motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Acestea nu sunt, însă, fondate. Contrar afirmațiilor recurentului - pârât, instanța de apel a analizat criticile sale, cuprinse în apelul incident, împrejurare care rezultă din chiar conținutul cererii de recurs în care se susține o contradicție între aspectele reținute de cele două instanțe de fond. Celelalte argumente din cererea de recurs vizează două probleme procedurale pentru care recurentul urmărește o altă dezlegare. În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a Administrației Județene a Finanțelor Publice pentru pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor publice, Înalta Curte constată că aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, soluția fiind în concordanță atât cu dispozițiile C. proc. civ. cât și cele ale H.G. nr. 520/2013. Astfel, în fața instanței de fond, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj a depus întâmpinare prin care a invocat inexistența unui mandat acordat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, dar a formulat și apărări pe fondul cauzei. Ulterior repunerii cauzei pe rol, s-a dispus citarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la adresa din București, însă acest pârât nu a înțeles să invoce inexistența mandatului acordat Administrației Județene a Finanțelor Publice Cluj. Prin urmare, având în vedere circumstanțele de fapt enunțate mai sus și dispozițiile art. 7 pct. 33 și art. 13 alin. (3) lit. b) din H.G. nr. 520/2013, instanța a respins excepția invocată, soluția fiind confirmată, în mod corect, de către instanța de apel. De altfel, Înalta Curte constată că, deși pe parcursul procesului, s-a susținut această excepție, motivat de lipsa vreunui mandat, în preambului cererii de recurs se menționează expres că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor este reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice în baza mandatului nr. x din 26 octombrie 2021. În ceea ce privește critica referitoare la omisiunea analizării, de către instanța de fond, a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte reține că analiza acestui argument pune în discuție instituția ordinii de soluționare a excepțiilor procesuale. Astfel, în fața instanței de fond au fost ridicate mai multe excepții de fond care au impus instanței obligația de a stabili ordinea de soluționare a lor, în funcție de caracterul și efectele de care acestea le produc și în acord cu dispozițiile art. 248 alin. (2) din C. proc. civ. Prin raportare la elementele concrete ale speței, instanța s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției prescripției dreptului la acțiune și, față de soluția de admitere a acesteia, a apreciat că analizarea excepției lipsei calității procesuale pasive, tot o excepție de fond, a devenit inutilă. Pârâtul Statul Român nu a criticat, prin cererea de apel formulată, ordinea de soluționare a excepțiilor astfel încât modalitatea de abordare a apărărilor formulate în cauză, nu mai poate fi analizată. De altfel, neanalizarea excepției nici nu a produs vreo vătămare părții. Pe de o parte, acțiunea față de aceasta a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune. Iar, pe de altă parte, Statul Român nici nu neagă calitatea sa procesuală pasivă, discuția limitându-se, de fapt, la persoana care îl reprezintă în proces. Prin urmare, nici recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj nu este fondat. În consecință, dat fiind că dispozițiile legale de drept procedural și material au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamanții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, și Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, și recursul incident formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, împotriva deciziei civile nr. 290/A din 23 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.