ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 274/2025

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, secția Civilă, la 30 august 2021, sub nr. x/2021, reclamanta UAT Comuna Finta, în contradictoriu cu pârâta A. S.A. București, a solicitat obligarea acesteia la înființarea rețelei de distribuție în satul Gheboaia, a branșamentelor corespunzătoare și a tuturor lucrărilor necesare racordării locuitorilor acestui sat din comuna Finta. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 104 alin. (6) din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012. Prin sentința civilă nr. 16402 din 24 noiembrie 2021, Judecătoria Sectorului 4 București, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, care, prin încheierea de ședință din 8 noiembrie 2022, a respins excepția necompetenței sale materiale. Prin sentința civilă nr. 394 din 21 februarie 2022, pronunțată de aceeași instanță, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestor hotărâri reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Finta a declarat apel. Prin decizia civilă nr. 1237 din 20 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantă, cu consecința anulării hotărârilor atacate, cauza fiind trimisă Judecătoriei Sectorului 4 București în vederea rejudecării.

Împotriva acestei decizii pârâta A. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a susținut că prin decizia atacată în mod greșit instanța de apel a reținut că actul procedural împotriva căruia a fost formulată calea ordinară de atac a fost identificat în mod suficient, doar prin trimiterea la soluția de respingere a excepției necompetenței materiale, chiar dacă tipul hotărârii prin care a fost soluționată această excepție și data pronunțării nu au fost indicate în mod expres, fiind încălcate, astfel, dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. b) și alin. (3) C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a criticat decizia pronunțată în apel și prin prisma nesocotirii prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., susținând că izvorul obligației a cărei executare se solicită în cauză izvorăște din contractul de concesiune încheiat între reclamantă și Ministerul Economiei și Comerțului, astfel că instanța competentă să soluționeze litigiul se determină conform art. 53 alin. (1 1 ) și (1 2 ) din Legea nr. 101/2016, fiind eronată calificarea juridică dată acțiunii de către instanța de apel ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală. Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Finta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fondul căii de atac, a solicitat respingerea acesteia. La termenul de judecată din 11 februarie 2025, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, pentru motivele reținute în practicaua acestei decizii, și a rămas în pronunțare asupra recursului.

Examinând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reține următoarele: În cauză, recuranta-pârâtă A. S.R.L. și-a întemeiat calea de atac pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când sunt încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii atacate. Prin recursul declarat, titulara memoriului de recurs a criticat decizia atacată, susținând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. b) și (3) C. proc. civ. din perspectiva identificării în mod insuficient a încheierii prin care Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția necompetenței materiale, precum și prevederile art. 22 alin. (4) din același cod, apreciind că în mod greșit a fost calificată cererea introductivă ca fiind o acțiune în răspundere delictuală în loc de una în răspundere contractuală, cum în mod corect s-a reținut prin sentința primei instanțe. În legătură cu aceste aspecte, răspunzând criticilor formulate în apel, prin decizia recurată s-a reținut existența unor elemente suficiente inserate în cuprinsul căii ordinare de atac pentru ca încheierea din 8 noiembrie 2022, prin care s-a soluționat excepția necompetenței materiale, să poată fi individualizată. Referitor la critica privind insuficienta identificare a hotărârii împotriva căreia s-a declarat apel, Înalta Curte, validând raționamentul instanței de apel, constată că încheierea din 8 noiembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, era determinabilă, întrucât criticile formulate prin cererea de apel făceau posibilă identificarea și stabilirea obiectului căii ordinare de atac, chiar și în lipsa menționării în mod expres a tipului hotărârii și a datei pronunțării acesteia. Într-adevăr, dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, conform alin. (3) al aceluiași articol, însă interpretarea și aplicarea acestor norme în sensul solicitat de recurenta-pârâtă ar reprezenta un formalism excesiv, care ar îngrădi exercitarea dreptului de a declara calea de atac până la pierderea substanței acestuia, concluzie care ar deturna norma juridică de la scopul pentru care a fost instituită, critica fiind, astfel, nefondată. Cu privire la calificarea juridică a acțiunii deduse judecății, prima instanță de control judiciar a reținut că reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Finta nu și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile care reglementează răspunderea contractuală, ci pe dispozițiile art. 104 alin. (6) din Legea nr. 123/2012, finalitatea urmărită fiind valorificarea unui drept de extindere a rețelelor de gaze naturale, care reprezintă, în fapt, o investiție evaluabilă în bani, din care rezultă caracterul patrimonial al acțiuni, în funcție de care se stabilește competența între judecătorie și tribunal. În privința criticii privind calificarea greșită a acțiunii deduse judecății, Înalta Curte constată că, pe tot parcursul procesului, reclamanta și-a menținut voința manifestată neechivoc sub aspectul indicării temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 104 alin. (6) din Legea nr. 123/2012, uzând de dreptul de dispoziție care îi este recunoscut de art. 9 alin. alin. (1) și (2) C. proc. civ., stabilind atât obiectul, cât și limitele învestirii instanței de judecată. De asemenea, raportat la evaluarea pecuniară a acțiunii realizată de către intimata-reclamantă în primă instanță, în mod corect s-a reținut prin decizia atacată că cererea de chemare în judecată are caracter patrimonial, astfel că devin incidente dispozițiile art. 98 alin. (1) C. proc. civ., instanța competentă să soluționeze cauza stabilindu-se după valoarea obiectului cererii introductive de instanță, care în cauză, raportat la suma estimată de 40.000 RON, revine Judecătoriei Sectorului 4 București, în temeiul art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ. Prin urmare, întrucât nici această critică nu este fondată, Înalta Curte constată că niciuna dintre normele de procedură invocate de recurenta-pârâtă nu a fost încălcată prin decizia recurată, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1237 din 20 septembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.