ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1098/2023

Ședința publică din data de 09 mai 2023

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 03 decembrie 2019, pe rolul Judecătoriei Galați, secția Civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să oblige pârâta la lăsarea în deplină proprietate și pașnică posesie a două instalații tehnologice constând în stații de reglare și măsurare, fiecare având capacitatea de 10.000 Nm

3

/h, achiziționate prin contractele de furnizare produse nr. x/18.05.2007 și nr. x/27.07.2007.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 563 C. civ.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Galați, învederând că, față de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului, conform art. 95 pct. 1 C. proc. civ., precum și excepția lipsei calității procesuale pasive; pe cale reconvențională, a solicitat obligarea reclamantei la plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a spațiului în care au fost depozitate cele două instalații tehnologice, cu dobânda legală aferentă.

Prin sentința civilă nr. 3444 din 01 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Judecătoria Galați, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Galați, invocată prin întâmpinare. A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția a II-a civilă, la 06 aprilie 2021, sub același număr de dosar.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Galați, secția a II-a civilă, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 21 din 31 ianuarie 2022, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtă.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

A respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. S.A., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.A., ca neîntemeiată.

A obligat pârâta B. S.A. să lase reclamantei A. S.A. în deplină proprietate și liniștită posesie instalațiile tehnologice, constând în stații de reglare și măsurare, fiecare având capacitatea de 10.000 Nm

3

/h, ce au făcut obiectul contractelor de furnizare nr. x/18.05.2007 și nr. y/27.07.2007.

A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 21 din 31 ianuarie 2022, pronunțate de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a declarat apel pârâta B. S.A., solicitând, în principal, în temeiul art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., anularea în parte a încheierii din 15 iunie 2021, pronunțate de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe competente, Tribunalul Bihor, iar, în subsidiar, admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 278/2022 din 14 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii din 15.06.2021 și a sentinței civile nr. 21 din 31.01.2022, pronunțate de Tribunalul Galați, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare primei instanțe competente, Tribunalul Bihor, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând cauza, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, precum și cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că înțelege să invoce motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., apreciind, pe de o parte, că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, iar, pe de altă parte, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor de drept material, încălcând, totodată, regulile procedurale cu caracter imperativ referitoare la conținutul hotărârii judecătorești.

Detaliind, subsumat motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a analizat, în mod efectiv, argumentele sale, nu a procedat la o înlăturare, motivată și argumentată, a susținerilor din întâmpinarea și apelul formulate de aceasta și nu a prezentat, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa, ci s-a rezumat doar la a conchide că există un dubiu în stabilirea culpei exclusive a B. S.A. în eventuala neexecutare culpabilă a contractului de depozit.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material - art. 95 pct. 1, respectiv art. 94 alin. (1) lit. j) C. proc. civ. - apreciind că, în cauză, fiind vorba despre un bun mobil, competența în soluționarea cererii reale (în care se încadrează revendicarea mobiliară, întemeiată pe contractul de depozit voluntar) revine instanței în circumscripția căreia se află sediul pârâtului, în opinia acestuia, fiind vorba despre o competență teritorială cu caracter absolut.

Mai arată recurenta-pârâtă că, atât instanța de fond cât și cea de apel, s-au raportat la contractele de vânzare-cumpărare, reținând în mod greșit faptul că părțile au stipulat că litigiile izvorâte din aceste contracte sunt de competența instanțelor de la sediul cumpărătorului, deși, totodată, rețin că aceasta deține bunurile depozitate, prin prisma unui contract de depozit voluntar.

Cu privire la inexistența obligației de a preda bunurile, recurenta susține că, în cauză, contractul dintre părți, izvor de drepturi și obligații, îl reprezintă procesul-verbal de custodie ale celor două stații, în cuprinsul acestuia nefiind specificată o dată la care custodele era obligat să le predea.

În continuare, după evocarea prevederilor art. 563 C. civ., recurenta-pârâtă susține că legitimarea procesuală pasivă în cadrul unei acțiuni în revendicare aparține posesorului sau persoanei care deține bunul fără drept, astfel că nu se poate considera că deține posesia asupra celor două stații de reglare-măsurare a gazului.

Subliniază faptul că, din actele depuse la dosar de către reclamantă, bunurile apar ca fiind puse în funcțiune încă din 2012 de către cumpărătorul inițial absorbit, C., iar instanța de apel, deși reține că bunurile erau înregistrate în contabilitatea reclamantei din luna ianuarie 2018, nu face referire la faptul că stațiile apar ca puse în funcțiune de A. anterior datei de înregistrare în contabilitate și nici care ar fi justificarea acestor inadvertențe.

În acest context, susține că nu poate fi obligată la predarea unor bunuri pe care chiar reclamanta le-a pus în funcțiune și le exploatează încă din 2012.

Punctează recurenta-pârâtă că, în eventualitatea în care, în temeiul procesului-verbal de custodie, ar deține bunurile, aceasta ar fi doar un detentor precar ce le-ar deține în lipsa elementului intențional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială fiind exercitată pentru altul și nu pentru sine.

Mai susține recurenta-pârâtă că nu se poate considera că deține bunurile fără drept, câtă vreme i-au fost lăsate în custodie în baza procesului-verbal de predare-primire în custodie încheiat la 29.09.2008, act valabil, în ființă, art. 918 alin. (1) lit. a) C. civ. stipulând că "Nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către un detentor precar".

Consideră că în mod eronat a reținut instanța de apel faptul că reclamanta i-ar fi solicitat predarea bunurilor încă din anul 2018, în realitate, fiind solicitată contravaloarea bunurilor și nicidecum stațiile, în materialitatea lor.

În continuare, recurenta-pârâtă redă considerente teoretice privind contractul de vânzare iar, în încheiere, reiterează aspecte ce țin de aprecierea situației de fapt.

Întrucât prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru, prin rezoluția din 09 februarie 2023 s-a fixat termen de judecată la 09 mai 2023 pentru soluționarea recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul promovat de pârâta B. S.A. prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din modul de expunere al criticilor din cererea de recurs se deduce că ipoteza avută în vedere de recurenta-pârâtă în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată.

În esență, se invocă lipsa analizei motivelor de apel formulate de apelanta-pârâtă, precum și faptul că nu au fost prezentate, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, concluzionându-se doar cu privire la existența unui dubiu în stabilirea culpei exclusive a apelantei-pârâte în eventuala neexecutare a contractului de depozit.

Instanța supremă subliniază că intră în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din analiza hotărârii recurate, se constată că decizia instanței de apel este motivată, prezentând atât structura tipică actului de procedură examinat iar, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocat de recurenta-pârâtă, arată probele verificate, modalitatea interpretării lor și conturează concluziile instanței devolutive.

Astfel, instanța de prim control judiciar, confirmând sentința primei instanțe, a reținut ca argument în respingerea apelului pârâtei faptul că între părți s-au încheiat contractele de furnizare de produse nr. x/18.05.2007, respectiv nr. x/27.07.2007, având ca obiect două stații de reglare-măsurare de sector SRMS cu capacitatea de QN=10.000 Nmc fiecare, bunuri ce au fost preluate, ulterior, în custodie de către apelanta-pârâtă, potrivit procesului-verbal nr. x/29.09.2008. În acest context, raportat la prevederile art. 1604 C. civ. din 1864, a arătat că intimata-reclamantă avea deschisă o acțiune în restituirea bunurilor întemeiată pe contractul de depozit și, în același timp, potrivit doctrinei și jurisprudenței, în calitate de proprietar al bunurilor, avea deschisă și o acțiune în revendicare, aceasta din urmă acțiune nefiind exclusă de faptul încheierii între părți a unui contract. De asemenea, instanța de apel a motivat de ce a considerat nelegală reținerea bunurilor depozitate de către apelanta-pârâtă, înlăturând susținerile acesteia potrivit cărora temeiul dreptului de a reține bunurile era reprezentat de contractul de depozit, arătând că, în lipsa unui termen contractual stipulat în favoarea sa, apelanta-pârâtă trebuia să le restituie la prima solicitare a intimatei-reclamante, probele administrate dovedind faptul că aceasta a refuzat restituirea. Ulterior, în baza analizei probatoriului administrat, aspect ce nu poate fi supus controlului în prezenta cale de atac, Curtea a reținut că, în condițiile în care apelanta-pârâtă nu a făcut dovada că a predat bunurile intimatei-reclamante, a considerat că se prezumă faptul că aceasta încă le deține.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că instanța de apel a procedat la o analiză efectivă a susținerilor, respectiv a apărărilor formulate pe parcursul procesului și a înlăturat, argumentat, apărările aduse de către pârâtă în susținerea apelului său.

Prin urmare, teza lipsei motivării nu subzistă, motivarea instanței de apel explicând de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat în justificarea soluției pronunțate.

Reține Înalta Curte că motivarea clară și accesibilă a instanței de apel răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).

Astfel, împrejurarea că instanța de apel nu a răspuns fiecărei susțineri sau că le-a grupat și structurat în funcție de problemele de drept vizate, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Prin urmare, cu privire la criticile recurentei-pârâte privind lipsa motivării, se reține faptul că acestea vizează exclusiv modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, astfel că hotărârea recurată este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, în speță a art. 95 pct. 1, respectiv art. 94 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., motivat de faptul că, întrucât în cauză este vorba despre bunuri mobile, competența în soluționarea cererii revenea instanței în circumscripția căreia se află sediul pârâtului, competența teritorială având caracter absolut.

Înalta Curte va proceda la analiza acestor critici din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, fiind evident că nu este vorba de încălcarea unor norme de drept material, pentru a se reține încadrarea criticilor în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, se reține că, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți sau de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

În raport de aceste dispoziții, instanța supremă constată că excepția necompetenței materiale și teritoriale a Judecătoriei Galați a fost invocată de pârâtă prin întâmpinare, iar prin sentința civilă nr. 3444 din 01 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, de Judecătoria Galați, secția Civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Ulterior, în fața Tribunalului Galați, pârâta a reiterat excepția necompetenței teritoriale, considerând că este competent tribunalul de la locul unde se află bunurile revendicate, respectiv Tribunalul Bihor.

Excepția necompetenței teritoriale a fost respinsă de prima instanță prin încheierea de la 15 iunie 2021, iar pârâta a criticat prin cererea de apel în mod expres această încheiere.

Motivul de recurs referitor la necompetența primei instanțe vizează însă numai competența teritorială, iar nu și pe cea materială. Solicitând casarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bihor, recurenta-pârâta nu a contestat competența materială a tribunalului.

Ca urmare, prevederile art. 95 pct. 1 și art. 94 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., invocate de recurentă, nu sunt relevante în analiza acestui motiv de recurs, întrucât sunt norme de competența materială.

În ceea ce privește competența teritorială, poate constitui motiv de recurs, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. numai încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe.

Așadar, pentru a stabili dacă această critică se încadrează în motivul de casare anterior indicat, trebuie lămurit dacă, în cauză, competența teritorială este de ordine publică/exclusivă sau, dimpotrivă, este relativă.

Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică:

"în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura".

În speță, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în revendicare mobiliară, întemeiată pe dispozițiile art. 563 C. civ. (conform precizărilor depuse la Judecătoria Galați - dosar), prin care a solicitat redobândirea în proprietate a două instalații tehnologice, denumite stații de măsurare gaze, achiziționate de la pârâtă și lăsate ulterior în custodia acesteia, valoarea de contract a bunurilor fiind de 1.800.000 RON.

Pentru cererile privitoare la drepturi reale imobiliare (având ca obiect material bunuri imobile definite la art. 537 C. civ.), prin art. 117 C. proc. civ., s-au stabilit reguli de procedură speciale, ce determină o competență teritorială exclusivă, absolută, caz în care normele de competență sunt de ordine publică.

În schimb, cu privire la natura bunurilor revendicate, instanța de apel a reținut că acestea sunt mobile corporale. Totodată, recurenta nu a formulat nicio critică cu privire la această calificare, ci dimpotrivă, a afirmat că este revendicat un bun mobil, pentru care competența revine instanței de la sediul pârâtului.

Așa fiind, în raport cu obiectul acțiunii deduse judecății, competența teritorială este relativă, reclamanta având posibilitatea de a introduce acțiunea la instanța de la sediul pârâtei, conform regulii generale prevăzute la art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind invocată încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, ci necompetența teritorială de ordine privată, acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Cu privire la criticile prin care se susține inexistența obligației de a preda bunurile, recurenta-pârâtă apreciind că adevăratul proprietar avea deschisă o acțiune personală izvorâtă din contract și nu o acțiune reală, reține Înalta Curte că acțiunea în revendicare mobiliară poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care deține bunul revendicat, nu numai împotriva posesorului, ci și a detentorului precar.

Astfel, intimata-reclamantă, în calitate de proprietar, avea la îndemână dualitatea de acțiuni, constând în posibilitatea de a opta între a introduce o acțiune personală, în restituire, întemeiată pe contractul de depozit, respectiv o acțiune reală fundamentată pe dreptul de proprietate.

În raport de circumstanțele cauzei, se constată că instanțele devolutive în mod corect au apreciat a fi îndeplinite condițiile acțiunii în revendicare mobiliară, reținând că atât timp cât intimata-reclamantă a invocat un titlu de proprietate valabil pentru bunurile a căror redobândire o solicită (contractele de furnizare de produse), titluri în temeiul cărora recurentei-pârâte îi revenea obligația de a le preda, cât și faptul că, procesul-verbal de custodie încheiat la 29.09.2008 denotă că aceasta a preluat în depozit bunurile, fără a fi menționat un termen contractual pentru depozitare, recurenta-pârâta era obligată să procedeze la restituirea acestora la prima solicitare a intimatei-reclamante, probele administrate dovedind că recurenta-pârâtă a refuzat o astfel de restituire, ceea ce imprimă un caracter nelegal reținerii bunurilor.

De asemenea, se reține că, prin readucerea în dezbatere a situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel, recurenta-pârâta tinde, în realitate, la verificarea situației de fapt, repunând în discuție probele, solicitând instanței de recurs să reconsidere concludența lor, deși, în calea extraordinară de atac a recursului, nu are loc o devoluare a fondului cauzei, obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Față de cele anterior expuse, nefiind incident niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 278/2022 din 14 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 278/2022 din 14 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 mai 2023.