ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 250/2025

Ședința publică din data de 6 februarie 2025

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 14 iunie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a solicitat instanței obligarea acesteia la plata sumei de 394.000 RON cu titlu de daune morale, precum și la plata dobânzii legale aferente despăgubirilor menționate, calculată de la data producerii accidentului - 4 noiembrie 2018 - până la data introducerii cererii de chemare în judecată și, în continuare, a sumelor ce vor deveni scadente până la data executării obligației principale, dar și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 18 ianuarie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă, reținând că reclamanta a încheiat o tranzacție cu asigurătorul persoanei vinovate de producerea accidentului, fără a renunța la eventuale pretenții față de alte persoane apreciate ca fiind responsabile în prezenta cauză, motiv pentru care formularea în contradictoriu cu administratorul drumului nu poate fi considerată inadmisibilă prin raportare la dispozițiile procesual penale invocate.

Prin încheierea de ședință din 16 mai 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins obiecțiunile formulate de pârâtă, în condițiile în care, aspectele privind amplasamentul glisierei rezultă din planșele foto comunicate de către Parchet, iar din celelalte aspecte invocate de către pârâtă ce vizează culpa în producerea accidentului, instanța a reținut faptul că proba a fost încuviințată pentru determinarea stării glisierei la momentul producerii accidentului și nu pentru stabilirea dinamicii producerii acestuia și a culpei, care nu este contestată.

Prin sentința civilă nr. 1821 din 11 iulie 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă în parte acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 237.500 RON, cu titlu de daune morale, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la 4 noiembrie 2018 și până la achitarea integrală a debitului principal, precum și la plata sumei de 8.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A., prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței civile, în sensul admiterii în tot a cererii introductive și obligarea intimatei-pârâte la plata sumei solicitate de 950.000 RON. cu titlu de daune morale, cât și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, împotriva acestei sentințe a formulat apel și pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin care a solicitat admiterea apelului și modificarea în tot a hotărârii apelate cu consecința respingerii acțiunii ca netemeinică.

Prin decizia civilă nr. 789 din 23 mai 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1821 din 11 iulie 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021.

A fost admis apelul formulat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva aceleiași decizii, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. și pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. au declarat recurs.

Recursul declarat de reclamanta A..

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., reclamanta A. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și, pe cale de consecință, în rejudecarea cauzei în fond, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată.

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel a depășit limitele efectului devolutiv al apelului, fiind astfel, încălcate prevederile art. 477 alin. (1) din același Cod.

Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (l) C. proc. civ.

Ca atare, în prezenta cauză, câtă vreme apelul admis nu cuprinde critici privitoare la maniera în care a fost stabilită de prima instanță sumă acordată cu titlu de despăgubire, ci vizează în exclusivitate, netemeinicia hotărârii pe motivul neîndeplinirii condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale (lipsa vinovăției) soluția pronunțată de instanța de apel excede limitelor stabilite prin cererile părților, fiind o încălcare gravă a principiului disponibilității specific fazei procesuale a apelului, nelegalitate care rezultă din încălcarea unei norme de ordine publică.

Prin urmare, câtă vreme niciuna dintre părți nu a făcut o cerere pentru reducerea cuantumului și câtă vreme, în contextul prezentei spețe, această cerere nu rezultă nici măcar implicit, dispunerea unei soluții prin admiterea unei cereri necerute în etapa procesuală a apelului este nelegală.

Așadar, având în vedere că ambele apeluri, astfel cum s-a reținut chiar în considerentele deciziei atacate, au fost apeluri motivate ale căror critici puteau fi în mod expres și limitativ stabilite, instanța de apel era ținută de limitele stabilite de părți prin cererile de apel formulate în cauză.

Cu privire la încadrarea prezentului recurs în limitele motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. - încălcarea prev. art. 425 (1) lit. b) din același Cod, recurenta susține că decizia atacată este nemotivată, fiind încălcat principiul general, potrivit căruia, hotărârile trebuie să fie motivate, judecătorii fiind datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea.

Din această perspectivă, recurenta arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât ca urmare a respingerii tuturor motivelor de apel invocate de titularul apelului admis, motive care limitează analiza ce poate fi realizată asupra hotărârii, soluția de admitere a apelului este lipsită de motivare. Pârâta apelantă a solicitat prin cererea de apel desființarea în integralitate a hotărârii, aspect incompatibil cu o cerere de reducere a sumei, întemeiată pe neîndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale. Astfel, admiterea apelului pârâtei putea avea unicul efect al desființării întregii hotărâri atacate și de respingere în integralitate a cererii de chemare în judecată drept neîntemeiată ori nu aceasta a fost soluția regăsită la nivelul dispozitivului deciziei instanței de apel.

Mai susține recurenta că, în situația în care instanța supremă va considera că este incidentă în cauză teza a 2-a care vizează motivele contradictorii, se poate observa că există o contradicție flagrantă între conținutul considerentelor versus conținutul dispozitivului deciziei recurate.

În contextul în care soluția regăsită în dispozitiv nu are justificare în cuprinsul considerentelor, recurenta susține că a fost încălcat art. 425 alin. (l) lit. b) C. proc. civ. și că, această neregularitate procedurală continuă să producă efecte și nu poate fi înlăturată altfel decât prin admiterea prezentului recurs.

Astfel în cauză, se apreciază că hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pentru oricare dintre următoarele încălcări: a) existența contradicției între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este neîntemeiată, iar din altă parte, că este întemeiată b) lipsa motivării soluției de admitere a apelului pârâtei.

Pentru aceste considerente, recurenta apreciază că este îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Recursul declarat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A..

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanței de apel.

Astfel, critica formulată se referă la faptul că, deși a admis apelul declarat de pârâtă, instanța de apel, în mod greșit a obligat-o la plata sumei de 150.000 RON, ca urmare a interpretării eronate a mai multor norme legale din care rezultă foarte clar că CNAIR S.A. - DRDP Brașov nu are culpă în producerea accidentului.

Referitor la respingerea excepției inadmisibilității invocată de pârâtă, se arată că prin considerentele deciziei atacate s-a constatat că în mod legal și temeinic a fost respinsă de către prima instanță această excepție, având în vedere că în cauză nu există "niciun fine de neprimire a cererii de acordare a despăgubirilor formulate de apelanta-reclamantă".

În acest context, recurenta precizează că nu poate fi de acord cu această susținere, întrucât reclamanta a primit suma de 394.000 RON cu titlu de daune morale de la B. S.A., asiguratorul autoturismului cu nr. de înmatriculare x, încheind cu aceasta tranzacția autentificată la notar, prin care reclamanta renunță la pretențiile izvorâte din accidentul rutier, obligându-se prin aceasta să nu promoveze niciun fel de acțiuni judecătorești sau de orice natură, în nume propriu sau prin reprezentanți împotriva asiguratorului și nici împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului rutier, prin care să pretindă sume de bani suplimentar celor prevăzute în declarația dată în fața asiguratorului conducătorului auto.

În acest sens, se apreciază greșita interpretare a instanței de apel a prevederilor normelor de drept care stabilesc răspunderea civilă delictuală statuate prin art. 1349, 1357 și 1371 C. civ., deoarece trebuia constatată lipsa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs.

Prin urmare, în ceea ce privește fapta ilicită instanța de apel reține prin considerente că s-a reținut corect de către prima instanță că pârâta, în calitate de administrator al drumului DN 1 Km 209+900, avea obligația de a lua și asigura toate măsurile necesare desfășurării traficului în condiții de siguranță, inclusiv de a asigura o stare tehnică corespunzătoare a glisierei, așa cum rezultă din prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 21 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 43/1997, fără însă să constate că lipsește raportul de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei și producerea vătămării corporale a apelantei-reclamante.

Așadar, rezultă că la producerea vătămării corporale a apelantei-reclamante a contribuit în mod direct conduita șoferului, prin nerespectarea normelor de conducere a autovehiculelor pe drumurile publice, împrejurare cu efect cauzal exclusiv în producerea accidentului, aspect ignorat de către instanța de apel, sens în care se respinge reținerea culpei concurente a recurentei CNAIR SA-DRDP Brașov în producerea prejudiciului în procent de 50%.

Față de cele menționate, recurenta solicită instanței de recurs să admită recursul astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea formulată la 15 noiembrie 2024, recurenta-reclamantă a invocat excepția de netimbrare, inadmisibilitatea, precum și excepția nulității recursului pârâtei.

La 30 decembrie 2024, recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepțiilor.

La termenul din 10 aprilie 2025, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului pârâtei și, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să anuleze calea extraordinară de atac, în considerarea următoarelor:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

In conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același Cod.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Așadar, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport cu dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, în sensul unei reevaluări a situației de fapt.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivul invocat prin memoriul de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - nu poate fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, întrucât criticile vizează situația de fapt și probele administrate, care sunt aspecte de netemeinicie și nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, în raport cu dispozițiile incidente cauzei.

Astfel, în expunerea argumentelor vizând analiza incorectă făcută de instanța de apel, recurenta-pârâtă face considerațiuni cu privire la soluționarea excepției inadmisibilității atât de către prima instanță, cât și de către instanța de apel și, pe de altă parte se referă la inexistența unei legături de cauzalitate între fapta sa ilicită și consecințele suportate de reclamantă, precum și a apărărilor sale cu privire la elementele de fapt ce vizează derularea litigiului dintre părți, aspecte care, în opinia sa, constituie o interpretare greșită a prevederilor legale aplicabile cauzei.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, ce vizează absența oricărei norme de drept material încălcate de către instanța de apel prin soluția dată asupra excepției inadmisibilității și, cum aceste norme de drept material nu au fost nici indicate, dar nici explicitate în contextul hotărârii pretins nelegale pe acest aspect, instanța supremă constată că criticile aduse în cadrul recursului se rezumă la exprimarea dezacordului față de soluția pronunțată, chestiune ce evidențiază faptul că nelegalitatea hotărârii pronunțate pe excepție este doar declarativă, iar susținerile evocate nu pot fi asimilate cerințelor motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la cel de-al doilea motiv de casare, din analizarea motivului invocat, în substanța sa, prin raportare la soluțiile pronunțate atât de prima instanță cât și de instanța de apel, se poate observa faptul că cererea de recurs nu cuprinde critici reale și justificate prin raportare la argumentația expusă pe larg de către instanțele de fond, ci o simplă expunere pe larg a nemulțumirilor recurentei.

În acest context, se poate observa că nu este expusă nicio justificare referitoare la argumentația celor două instanțe apreciată de recurentă ca fiind eronată, ci doar se mărginește la a declara că nu este de acord, iar acest motiv este incompatibil cu o soluție de admitere a recursului, câtă vreme nu sunt oferite critici de nelegalitate care să susțină care este norma de drept material încălcată prin soluționarea pretins nelegală, sens în care se impune sancționarea recurentei prin anularea recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, din critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta susține că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material, referitoare la răspunderea civilă delictuală statuate prin art. 1349, 1357 și 1371 C. civ., se constată că argumentele evocate în acest sens - constatarea lipsei legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs tind la o restabilire a situației de fapt și la o reanalizare a probatoriului, aspecte incompatibile cu instituția căii extraordinare a recursului, prevăzut la art. 488 C. proc. civ.

În speță, nu se poate considera că afirmațiile recurentei din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

Criticile expuse de recurentă nu pot fi încadrate și analizate prin prisma dispozițiilor care conțin o enumerare expresă și limitativă a motivelor de recurs, prin dispoziții speciale, de strictă interpretare, nefiind posibilă o devoluare a fondului, cum se solicită, în realitate, prin modul în care a fost concepută motivarea căii de atac.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată și nu se dezvoltă motivele de nelegalitate.

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care au în vedere o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest context, critica formulată vizează faptul că instanța de apel a depășit limitele efectului devolutiv al apelului, fiind încălcate prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., întrucât apelul admis nu cuprinde critici privitoare la modul de stabilire, în primă instanță a sumei acordate cu titlu de despăgubire, iar soluția pronunțată de instanța de apel excede limitelor stabilite prin cererile părților, fiind o încălcare gravă a principiului disponibilității specific fazei procesuale a apelului, nelegalitate care rezultă din încălcarea unei norme de ordine publică.

Așadar, întrucât niciuna dintre părți nu a făcut o cerere pentru reducerea cuantumului despăgubirilor, dispunerea unei soluții prin admiterea unei cereri necerute în etapa procesuală a apelului se apreciază a fi nelegală.

Aceste susțineri sunt nefondate, întrucât apelul fiind o cale de atac devolutivă, dar care nu presupune reanalizarea de către instanța de apel a tuturor problemelor de fapt și de drept care s-au ridicat în fața primei instanțe, ci numai a acelora care sunt criticate de către apelanta-pârâtă, instanța supremă constată că deși se invocă acest motiv de recurs, recurenta-reclamantă nu aduce critici concrete subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., context în care se apreciază că acest motiv de casare nu poate fi reținut.

Aceasta deoarece, recurenta nu prezintă argumente referitoare la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, acest caz de casare fiind invocat din perspectiva soluției pronunțate de către instanța de apel, ce viza faptul că apelanta-pârâtă nu ar fi solicitat diminuarea sumei solicitate cu titlu de daune morale.

Din analiza apelului declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1821/202, se constată că aceasta a contestat faptul că a fost obligată la plata sumei de 237.500 RON către reclamantă, în condițiile în care, instanța de fond a reținut că vinovat de producerea accidentului se face exclusiv conducătorul auto, astfel că, nu pot fi reținute susținerile reclamantei pe acest aspect.

Așadar, soluția pronunțată asupra motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este temeinică și legală, fiind dată cu respectarea principiului disponibilității prevăzut la art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului prevăzut la art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere când, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii", recurenta apreciază că decizia atacată este nemotivată, deoarece lipsa de analiză a aspectelor juridice expuse de către reclamantă reprezintă o lipsă de motivare a hotărârii atacate, totodată aceasta cuprinzând și motive contradictorii.

Din analiza acestor susțineri, Înalta Curte a observat că nu există niciun temei pentru a se aprecia că decizia atacată nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau ar cuprinde motive contradictorii, recurenta-reclamantă făcând doar speculații în acest sens, în condițiile în care, hotărârea atacată cuprinde toate mențiunile impuse de art. 425 C. proc. civ.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora, în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Verificând susținerile recurentei, se constată că acestea sunt nefondate, întrucât motivarea sentinței pronunțate de Curtea de Apel București este corespunzătoare, conform dispozițiilor legale incidente în cauză, aceste aspecte regăsindu-se în analiza efectuată de instanță, reflectată în considerentele hotărârii atacate.

Prin urmare, considerentele sentinței recurate sunt detaliate în mod corespunzător obligației legale de motivare a hotărârii pronunțate și nu rezultă că ar cuprinde motive contradictorii, astfel încât, un astfel de motiv de casare nu este incident.

În consecință, simplul fapt că aceste considerente expuse de instanța de apel nu concordă modului în care recurenta apreciază că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare în discuție.

De asemenea, pentru a se dispune nulitatea hotărârii recurate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., așa cum solicită recurenta-reclamantă, aceasta ar fi trebuit să dovedească, în condițiile art. 175 alin. (1) din același Cod, existența unei vătămări, care să nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii recurate, ori în cauză nu s-a îndeplinit această condiție.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 789 din 23 mai 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 789 din 23 mai 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. prin DIRECȚIA REGIONALĂ DE DRUMURI ȘI PODURI BRAȘOV împotriva deciziei civile nr. 789 din 23 mai 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2025.