ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2315/2024

Ședința publică din data de 11 decembrie 2024

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 6 decembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale - Unitatea Teritorială 370 Ionești, a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 740.674,96 RON cu titlu de tarif de depozitare restant aferent depozitelor din bazele Scăiești, Dăneți și Brabova pentru intervalul iunie 2019 - mai 2020, inclusiv conform contractului de depozit și prestări servicii nr. x din 30 martie 2007; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatorii între profesioniști aferente tarifului de depozitare restant, calculate de la data scadenței aferente fiecărei luni și până la data achitării acestuia, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2406 din 19 octombrie 2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva aceste sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 259 din 16 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2406 din 19 octombrie 2023 a Tribunalului București, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 740.674,96 RON și a dobânzii legale penalizatorii aplicabile raporturilor între profesioniști, aferente fiecărei facturi de la data scadenței până la data plății, a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 17.793,49 RON și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.711,15 RON, aferente apelului.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale-Unitatea Teritorială 370 Ionești, solicitând casarea hotărârii atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac susține că motivarea deciziei este contradictorie în sensul că, pe de o parte, curtea de apel reține incidența art. 1605 C. civ. din 1864, iar pe de altă parte, consideră că se aplică și actele normative adoptate ulterior încheierii contractului. Arată că, potrivit art. 6 alin. (1) și (5) C. civ., legea civilă nouă este aplicabilă tuturor faptelor produse după intrarea sa în vigoare. Consideră că în mod greșit instanța de apel și-a întemeiat considerentele pe dispozițiile H.G. nr. 169/2015, act normativ ulterior încheierii contractului, deși ar fi trebuit să țină cont de legislația în vigoare în anul 2007, respectiv H.G. nr. 504/1993, H.G. nr. 1313/2000 și O.U.G. nr. 141/2002, precum și de voința părților exprimată în art. 11 din contract.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 1605 C. civ. din 1864 în sensul că nu a avut în vedere culpa intimatei, în calitate de depozitar, care nu a menținut calitatea grâului la standardele convenite. Mai susține că a fost greșit interpretat și art. 3 din contract, care impunea depozitarului obligația de a păstra aceeași calitate a grâului pe toată durata depozitării, pentru că instanța de apel nu a ținut cont de dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 141/2002 și ale H.G. nr. 1313/2000, precum și ale art. 16 din Legea nr. 101/2014. Menționează că a încetat plata chiriei începând cu luna iunie 2019 deoarece, conform buletinelor de analiză aferente lunii mai 2019, calitatea grâului nu mai era corespunzătoare. Afirmă că a notificat intimata-reclamantă în vederea împrospătării stocului de grâu, dar aceasta a refuzat. Susține că potrivit art. 1270 coroborat cu art. 1350 C. civ. și cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 82/1992, precum și cu Ordinul nr. 11 din 30 martie 2007, părțile trebuiau să respecte obligațiile asumate prin contract, inclusiv obligația de a păstra calitatea grâului, ce era în sarcina intimatei.

Aceeași parte arată că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere și prevederile H.G. nr. 504/1993 completată prin H.G. nr. 1313/2000, care reprezintă norma specială în materia rezervelor de stat. Susține că depozitarul nu a păstrat grâul în condiții corespunzătoare, motiv pentru care nu s-au putut face prelevări. Consideră că în mod greșit a reținut curtea de apel că obligația de a efectua prelevări revenea recurentei. Precizează că produsul s-a depreciat și pentru că intimata nu a luat la timp măsuri pentru combaterea dăunătorilor. În opinia sa, nu este corectă nici statuarea instanței de apel în sensul că stocul de grâu a fost restituit în anul 2021 la nivel calitativ de grad RO1 întrucât nu a fost restituită întreaga cantitate, iar ceea ce s-a restituit provenea din alte silozuri. Face referire la existența unor litigii ce au ca obiect lipsa în gestiune a cantităților respective de grâu și la constatările din raportul de expertiză referitor la calitatea grâului în perioada în care a fost sistată plata chiriei.

Recurenta-pârâtă a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Referitor la excepția inadmisibilității recursului, instanța supremă, văzând obiectul contractului încheiat între părți, acela de depozitare a unei cantități de grâu din categoria rezervelor de stat, precum și statuările instanțelor devolutive referitoare la materia litigiului, apreciază că în speță este vorba de un act administrativ asimilat în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c)

1

din Legea nr. 554/2004. Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și art. 12 din Legea nr. 82/1992 privind rezervele de stat rezultă că "Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun." Raportat la domeniul de aplicare al Legii nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, rezultă că dispozițiile invocate în susținerea inadmisibilității nu sunt incidente în cauză, motiv pentru care excepția va fi respinsă.

În ceea ce privește cererea de recurs, Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la pretinsa motivare contradictorie în sensul că instanța de apel nu a statuat în mod unitar asupra legii aplicabile.

Din lecturarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a stabilit că, referitor la excepția de neexecutare și la obligațiile specifice depozitarului și deponentului se aplică normele cu caracter generale edictate de C. civ., iar raportat la data încheierii contractului, respectiv 30 martie 2007, a considerat că este incident C. civ. din 1864. Pentru a ajunge la această concluzie, curtea de apel a ținut cont de prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora "Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa." De altfel, principiul ultractivității legii civile vechi este materializat și de art. 6 Noul C. civ., intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, conform căruia "Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor."

Referitor la dispozițiile legale speciale avute în vedere de curtea de apel, respectiv H.G. nr. 169/2015 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 101/2014 privind măsuri de reglementare a depozitării semințelor de consum și a regimului certificatelor de depozit pentru acestea, acestea nu conțin prevederi exprese care să permită supraviețuirea legii anterioare.

Astfel, nu se poate reține că motivarea ar fi contradictorie întrucât considerentele deciziei atacate relevă un raționament corect și logic și care justifică soluția din dispozitiv. Curtea de apel a respectat exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar faptul că a ajuns la o concluzie diferită de cea dorită de parte nu constituie o încălcare a dispozițiilor legale privind motivarea hotărârilor judecătorești.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la greșita interpretare a prevederilor art. 1605 C. civ. din 1864, art. 3 din contract, art. 16 din O.U.G. nr. 141/2002 și ale H.G. nr. 1313/2000, precum și ale art. 16 din Legea nr. 101/2014, la greșita aplicare dispozițiilor H.G. nr. 169/2015 în locul celor ale H.G. nr. 504/1993 completată prin H.G. nr. 1313/2000 și la nerespectarea art. 4 din Legea nr. 82/1992.

Recurenta-pârâtă susține, în esență, că instanța de apel nu a stabilit corect cui revenea obligația de a păstra calitatea rezervei de grâu și obligația de a efectua prelevări pentru a se verifica această calitate și că nu a stabilit culpa intimatei în ceea ce privește deprecierea stocului depozitat. Instanța supremă constată că acestea sunt chestiuni de netemeinicie și că autoarea căii de atac aduce în discuție interpretarea probelor administrate în etapele devolutive (corespondența dintre părți, raportul de expertiză, înscrisurile). Nemulțumirea părții față de modul în care curtea de apel a stabilit situația de fapt și a interpretat prevederile contractului nu poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului.

De asemenea, reprezintă un aspect de fapt lipsa de însemnătate a neexecutării, subliniată de curtea de apel în susținerea soluției de respingere a excepției de neexecutare, întrucât pentru a stabili dacă recurenta a suspendat plata tarifului de depozitare în mod justificat sau nu, instanța a analizat contextul contractual și obligațiile îndeplinite.

Înalta Curte va înlătura și criticile privind ignorarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 82/1992 întrucât curtea de apel a reținut ca temeiuri de drept, între altele, art. 1605 C. civ. din 1864 și art. 4 și art. 4

1

din Legea nr. 82/1992, iar faptul că a aplicat aceste texte de lege, raportat la circumstanțele cauzei, într-o manieră care nu concordă cu opinia recurentei nu constituie un motiv de reformare a hotărârii atacate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâta Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale - Unitatea Teritorială 370 Ionești împotriva deciziei civile nr. 259 din 16 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâta ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ A REZERVELOR DE STAT ȘI PROBLEME SPECIALE - UNITATEA TERITORIALĂ 370 IONEȘTI împotriva deciziei civile nr. 259 din 16 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 decembrie 2024.