ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2207/2023

Ședința publică din data de 31 octombrie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția I civilă la data de 1 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. Botoșani a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., obligarea acestora la plata unei despăgubiri (indicată provizoriu) de 869.649 EUR, calculată la cursul valutar de la data introducerii acțiunii, reprezentând valoarea actuală a bunului imobil care constituie obiectul Contractului de vânzare cumpărare nr. x/12.03.2009, autentificat de BNP D. (conform Raportului de evaluare/grilei notariale), cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și următoarele din C. civ. de la 1864, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (și pe toată jurisprudența dezvoltată în jurul noțiunii de protecție a proprietății private), dar și pe cele ale art. 17 din Carta Drepturilor UE.

Prin sentința civilă nr. 543 din 3 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, astfel cum a fost completată prin sentința nr. 808 din 16 septembrie 2022, Tribunalul Botoșani, secția I Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. Botoșani, pe care, totodată, a obligat-o să plătească pârâților C. și B. suma de 17316 RON cu titlu de cheltuieli de judecată proporționale.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii de dezbateri din 20 mai 2022 reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a încheierii de dezbateri din 20 mai 2022, în sensul încuviințării solicitării de emitere a unei adrese către Judecătoria Dorohoi, pentru a comunica copia hotărârii pronunțate în dosarul penal invocat de martor, respectiv a unei adrese către societatea E. pentru a confirma existența cauzei penale pe rolul Judecătoriei Dorohoi; schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune și, întrucât nu a fost soluționat fondul cauzei, trimiterea cauzei la instanța de fond, pentru rejudecare.

Prin decizia nr. 27 din 27 ianuarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 543 din 03.06.2022 și a încheierii de dezbateri din 20 mai 2023 pronunțate de Tribunalul Botoșani, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. și B.; a anulat sentința apelată, astfel cum a fost îndreptată și completată, precum și încheierea apelată; a admis excepția tardivității invocării excepției prescripției dreptului material la acțiune și a respins această excepție ca tardiv formulată. Totodată, a dispus trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru judecarea acțiunii.

Împotriva acestei decizii, la 27 martie 2023, pârâta B., prin avocat, a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta a arătat că, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a datei de producere a evicțiunii, prin decizia recurată, instanța de apel a desființat soluția primei instanțe asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care prima instanță a considerat ca dată de producere a evicțiunii momentul când reclamanta a aflat că terții dețin titluri de proprietate, respectiv, data pronunțării sentinței nr. 820 din 13 mai 2011.

În continuare, a arătat că instanța de apel a efectuat o proprie analiză a momentului inițial de producere a evicțiunii și l-a determinat ca fiind "produs pe deplin" la data de 17.09.2012, când sentința nr. 820 a rămas definitivă, sens în care a reprodus anumite considerente apreciate ca fiind relevante, iar, prin apelul formulat, reclamanta a susținut că evicțiunea s-a produs la data de 09.11.2018.

În motivare, recurenta-pârâtă a susținut incidența motivelor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a depășit limitele efectului devolutiv al apelului, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Afirmând că efectul devolutiv este limitat de criticile formulate de apelant, expresie a principiului disponibilității, recurenta a arătat că, în cauză, atât în fața primei instanțe, la momentul invocării din oficiu a excepției prescripției dreptului material la acțiune, cât și prin formularea motivelor de apel, și apoi în fața instanței de apel, reclamanta a avut o unică apărare de fond, o singură critică formulată, anume aceea că momentul de producere a evicțiunii este data de 09.11.2018, dată la care s-a pronunțat decizia nr. 857A.

Pe cale de consecință, în opinia recurentei, instanța de apel trebuia să verifice dacă, în cauză, ceea ce s-a indicat și argumentat în cererea de apel ca moment de producere a evicțiunii este conform legii și după ce constata că acel moment nu corespunde cu cel indicat în motivarea căii de atac, pentru a se păstra în limitele cererii de apel, urma să respingă apelul în mod corespunzător.

În schimb, instanța de apel, trecând peste cele indicate în mod expres și exclusiv de apelantă, a efectuat o proprie teorie asupra momentului de producere a evicțiunii, adoptând o soluție diferită, care nu se identifică din demersul apelantei, din motivarea apelului acesteia. Mai mult, în accepțiunea recurentei, criticile aduse argumentației primei instanțe aparțin în mod exclusiv instanței de apel, nefiind expuse de către apelantă în cadrul cererii de apel.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 1336 alin. (1) pct. 1 și art. 1695 alin. (1) din C. civ. de la 1864.

Detaliind, recurenta-pârâtă a arătat că tulburarea cumpărătorului în posesiunea sa reprezintă încălcarea obligației asumate de către vânzător și atrage posibilitatea ca acesta să răspundă pentru evicțiunea suferită de cumpărător, iar, potrivit doctrinei, se numește evicțiune pierderea proprietății lucrului (în tot ori în parte) sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar.

În continuare, a învederat că momentul stabilit de norma de drept material este legat indisolubil de "liniștita posesiune", iar atunci când posesia lucrului nu se poate realiza din cauza acțiunilor unor terți, care invocă drepturi reale asupra lucrului, garanția vânzătorului se activează. Or, activarea garanției vânzătorului s-a produs la data la care posesia cumpărătorului a fost tulburată, iar acesta a aflat că posesorii invocă titluri de proprietate în contracararea pretențiilor sale.

În concret, recurenta arată că aplicarea greșită a normei de drept material s-a produs prin metoda adăugării la lege, prin aceea că instanța de apel a considerat că:

"...sentința civilă nr. 820 din 13 mai 2011, pronunțată de Judecătoria Dorohoi, în dosarul nr. x/2011 a rămas definitivă la data de 17.09.2012, abia la acel moment se poate spune că s-a produs pe deplin tulburarea de drept a apelantei din prezenta cauză."

Recurenta susține, așadar, că sintagma "pe deplin" adaugă fără niciun temei la textul art. 1336 alin. (1) pct. 1 din C. civ. de la 1864, întrucât tulburarea posesiunii/împiedicarea de a stăpâni netulburat (chiar dacă e justificată de pretenții cu caracter real) are un exclusiv caracter de fapt, se produce prin fapta neechivocă a părților și este constatată ulterior de către o instanță de judecată.

Or, normele de drept incidente nu conțin sintagma "pe deplin", deoarece tulburarea posesiunii/împiedicarea de a stăpâni netulburat nu se produce la data pronunțării vreunei hotărâri judecătorești, ci este doar constatată prin aceste hotărâri.

Prin urmare, în accepțiunea recurentei, data apariției evicțiunii este produsă de acțiunile terțului evingător, cel care tulbură posesia cumpărătorului, invocând drepturi reale.

Susținând, așadar, că acest mod de stabilire a datei producerii evicțiunii este singurul mod care are caracter obiectiv, acoperit de lege, recurenta arată că acest moment poate fi extras, eventual, din hotărârile judecătorești care consemnează situația de fapt, neputând fi dat de momentul dobândirii caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești în detrimentul acțiunilor terților care, potrivit legii, generează apariția evicțiunii.

Or, indiferent la care text din cele două coduri civile s-a raportat instanța, întrucât legiuitorul nu a schimbat principiul modului în care apare răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, recurenta consideră că sintagma "pe deplin" a fost aplicată fără niciun temei legal, iar în acest mod analiza juridică a fost viciată.

În consecință, asupra momentului la care a fost invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta consideră că, atâta timp cât evicțiunea s-a produs sub imperiul vechiul C. civ. și Decretului-lege nr. 167/1958, nu este incidentă excepția tardivității invocată de reclamanta-apelantă.

La 18 mai 2023, intimata-reclamantă, prin avocat, a depus în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității cererii de recurs și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, menținerea deciziei recurate, cu obligarea recurentei-pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, aferente tuturor fazelor procesuale.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a depășit limitele efectului devolutiv al apelului, încălcând, astfel, dispozițiile art. 477 alin. (1) din același cod prin aceea că a trecut peste cele indicate în mod expres și exclusiv de apelantă, procedând la dezvoltarea unei teorii proprii asupra momentului de producere a evicțiunii și adoptând o soluție diferită, care nu coincide cu cea care reiese din motivarea apelului părții adverse.

Astfel, în accepțiunea recurentei, instanța de apel trebuia să verifice dacă, în cauză, ceea ce s-a indicat și argumentat în cererea de apel ca moment de producere a evicțiunii este conform legii și în situația în care constata că acel moment nu corespunde cu cel indicat în motivarea căii de atac, pentru a se păstra în limitele cererii de apel, trebuia să respingă apelul.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte constată că, prin cererea de apel, reclamanta a dezvoltat critici cu privire la tardivitatea invocării excepției prescripției dreptului material la acțiune și, totodată, cu privire la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând, în esență, că prima instanță trebuia să constate că, în speță, erau incidente dispozițiile art. 2513 din C. civ. (2009) cu privire la momentul până la care putea fi invocată prescripția dreptului material la acțiune, precum și caracterul său de ordine privată.

Așa fiind, instanța de apel în mod corect a reținut că problema disputată este dată de abordarea diferită atât a părților, cât și a primei instanțe, cu privire la momentul de la care curge, în cazul de față, termenul de prescripție extinctivă pentru acțiunea în răspundere pentru evicțiune și legea aplicabilă prescripției extinctive, respectiv termenul până la care se poate invoca aceasta și cine are calitatea de a invoca o astfel de excepție.

În susținerea criticilor formulate, apelanta (intimata-reclamantă din prezenta cauză) a făcut vorbire (și) de istoricul conflictului juridic preexistent ce a purtat asupra terenului disputat, sens în care a evocat cauzele/dosarele care au precedat litigiul de față și obiectul acestora, respectiv: dosarul nr. x/2011 și dosarul nr. x/2011, ambele soluționate în primă instanță de Judecătoria Dorohoi.

Totodată, asemenea intimatei din prezenta cauză, care a susținut (prin criticile formulate împotriva hotărârii primei instanțe) că tulburarea realizată de un terț trebuie să fie o tulburare de drept, iar nu o tulburare de fapt (a se vedea paragraful 54 de la pagina 11/14 a cererii de apel - dosar apel), Înalta Curte constată că și instanța de apel a reținut că antrenarea răspunderii contra evicțiunii presupune săvârșirea unei tulburări de drept, ce ține de esența dreptului de proprietate, iar nu a unei tulburări de fapt.

Cu toate acestea, spre deosebire de apelantă (intimata-reclamantă din prezenta cauză) care a susținut că în cadrul dosarului nr. x/2011 a survenit în mod efectiv o tulburare de drept (a se vedea paragraful 59 de la pagina 11/14 a cererii de apel - dosar apel), Curtea de Apel Suceava a reținut că în cadrul celuilalt litigiu, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011, s-a pus în discuție de către pârâți chiar dreptul apelantei din prezenta cauză, tulburarea fiind una de drept, iar nu una de fapt din partea reclamanților, cum a susținut apelanta.

Constatând, totodată, că sentința civilă nr. 820 din 13 mai 2011, pronunțată de Judecătoria Dorohoi, în dosarul nr. x/2011, a rămas definitivă la data de 17.09.2012, Curtea de Apel Suceava a reținut că abia la acel moment se poate spune că s-a produs tulburarea de drept a apelantei din prezenta cauză, pentru că până la acel moment pretenția reclamanților era doar una potențială.

În consecință, reținând că sentința în cauză a devenit definitivă la data de 17.09.2012 și că evingerea s-a produs la aceeași dată (17.09.2012), sub auspiciile Noului C. civ., instanța a statuat că, potrivit art. 2513 din același Cod, prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Cum, însă, prescripția dreptului material la acțiune nu a fost invocată de către pârâți prin întâmpinare și nici în termen legal în fața primei instanțe, ci de către instanță, din oficiu, la al treilea termen de judecată, cu încălcarea dispozițiilor art. 2513 C. civ., instanța de apel a admis apelul reclamantei.

În concluzie, nu poate fi reținută o încălcare a limitelor efectului devolutiv al apelului sau că instanța de apel a avansat o teorie diferită de cea dezvoltată de însăși apelanta reclamantă, din moment ce, asemenea apelantei, a reținut incidența în cauză atât a dispozițiilor art. 2513 C. civ. și a consecințelor ce decurg din neobservarea aplicării acestui text de lege, cât și necesitatea săvârșirii unei tulburări de drept pentru a putea fi antrenată răspunderea contra evicțiunii.

Or, împrejurarea că instanța de apel a ajuns la concluzia că evicțiunea a avut loc la altă dată decât cea avansată de apelanta-reclamantă nu se datorează unei teorii diferite de cea a apelantei, ci aprecierii diferite a cauzei în care s-a produs tulburarea de drept, instanța de apel considerând că a avut loc în alt dosar (și, implicit, la alt moment) decât cel în care apelanta a susținut că s-ar fi produs.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 1336 alin. (1) pct. 1 și art. 1695 alin. (1) din C. civ. de la 1864.

În concret, a susținut că aplicarea greșită a normei de drept material s-a produs prin metoda adăugării la lege, respectiv a sintagmei "pe deplin" la textul art. 1336 alin. (1) pct. 1 din C. civ. de la 1864.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că evicțiunea reprezintă pierderea proprietății bunului în tot sau în parte, astfel încât antrenarea răspunderii contra evicțiunii presupune săvârșirea unei tulburări de drept, nicidecum a unei tulburări de fapt.

Totodată, simpla introducere a unei acțiuni în justiție nu este suficientă ca evicțiunea să se producă, în sensul de pierdere a proprietății.

Cum, în cauză, prin considerentul (reprodus parțial de recurentă) instanța de apel a reținut că evicțiunea s-a produs la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost admisă acțiunea în revendicare a terțului în dosarul nr. x/2011 (17.09.2012), și nu la momentul demarării respectivului litigiu, nu se poate susține cu temei că aceasta a adăugat la lege prin folosirea sintagmei "pe deplin".

Dimpotrivă, prin folosirea respectivei sintagme instanța de apel a dorit să evidențieze că abia la acel moment s-a consolidat tulburarea de drept a apelantei din prezenta cauză, "pentru că până la acel moment pretenția reclamanților era doar una potențială, nefiind dată astfel susținerea intimaților precum că evingerea s-a produs la momentul demarării litigiului în cauză."

În altă ordine de idei, critica formulată de recurenta-pârâtă nu vizează legalitatea hotărârii atacate, întrucât tinde, de fapt, la aprecierea probatoriului asupra situației de fapt, când s-a activat garanția contra evicțiunii, aspect incompatibil cu prezenta cale extraordinară de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza în această fază procesuală o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Constatând, așadar, că nu poate fi reținut niciunul dintre motivele de casare invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 27 din 27 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L., de obligare a recurentei-pârâte B. la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum 6.858,73 RON.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă B. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.858,73 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 27 din 27 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.858,73 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2023.