ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1367/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Deliberând asupra recursurilor și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani – secția a II-a Civilă la 03.10.2019, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului – A.A.A.S. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A. Botoșani, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige să-i achite despăgubiri în valoare de 296.679 RON, ca urmare a neexecutării obligației legale de majorare a capitalului social cu contravaloarea terenului pentru care societatea a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 25.05.2000 și pe care l-a înstrăinat ulterior.

În cuprinsul întâmpinării sale, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, în sens material.

Prin sentința civilă nr. 58/16.07.2020, Tribunalul Botoșani – secția a II-a Civilă a respins atât excepția, cât și acțiunea și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 14.143,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, A.A.A.S. a declarat apel, iar S.C. A. S.A. Botoșani, apel incident, căile de atac astfel promovate fiind respinse de Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă, prin decizia nr. 233/15.07.2021.

Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului – A.A.A.S. a declarat recurs împotriva deciziei din apel, solicitând casarea ei.

În motivare, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și că nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a susținut, sub un prim aspect, că au fost nesocotite dispozițiile art. 535 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă a apreciat că prin hotărârea atacată s-a reținut în mod greșit incidența autorității de lucru judecat, precizând că sentința nr. 137/2019 a Tribunalului Botoșani și decizia nr. 47/2019 a Curții de Apel Suceava au fost pronunțate într-o procedură necontencioasă, în soluționarea unor plângeri având ca obiect anularea unor rezoluții de înregistrare emise de O.R.C.; dacă prin sentința nr. 137/2019 Tribunalul Botoșani a constatat "nulitatea hotărârii AGEA A. din data de 15.05.2014" și a respins capătul de cerere având ca obiect "radierea mențiunii nr. 10429/2014 – ORC Botoșani", prin decizia nr. 47/2019 a Curții de Apel Suceava, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, a fost desființată rezoluția nr. 7079/05.12.2017 a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Botoșani, iar cererea de înregistrare mențiuni nr. x/04.12.2017, formulată de A.A.A.S., a fost respinsă, "ca urmare a prescrierii dreptului la acțiune pentru majorarea capitalului social al A. S.A Botoșani cu valoarea terenului pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 25.05.2000".

În acest sens, după ce a evocat prevederile art. 527 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că prin cele două plângeri nu s-a urmărit un drept potrivnic față de Statul român, întrucât nu s-a formulat vreo cerere reconvențională, ci doar paralizarea dreptului acestuia, de înregistrare pentru publicitate și opozabilitate față de terți, a participației corespondente aportului în natură.

Susținând că dreptul de înregistrare conferit Statului român diferă de dreptul real de proprietate asupra contravalorii terenurilor aportate la societatea intimată, recurenta-reclamantă a apreciat că cele două hotărâri evocate mai sus nu i-au examinat dreptul de proprietate, ci doar dreptul de înregistrare. Astfel, a arătat că în cadrul procedurii de verificare judiciară a cererilor de înscriere de mențiuni în registrul comerțului, controlul este limitat de art. 5-8 din Legea nr. 26/1990 la a fi unul de legalitate a actelor și faptelor supuse înregistrării.

În aceste condiții, recurenta-reclamantă a apreciat că nu au putere de lucru judecat considerentele extraabundente ale hotărârilor evocate, date într-o procedură necontencioasă, care depășesc necesitatea explicării dispozitivelor lor.

În continuare, a citat în mod amplu dispoziții pe care le-a apreciat relevante din O.U.G. nr. 116/2009, din mai multe decizii ale Curții Constituționale care au examinat conformitatea cu legea fundamentală a procedurii pe care actul normativ evocat o reglementează și din jurisprudență și a subliniat că hotărârile pronunțate într-o procedură necontencioasă – care nu tranșează o chestiune contradictorie, ci doar verifică îndeplinirea unor cerințe formale – nu au, potrivit art. 535 C. proc. civ., autoritate de lucru judecat. De altfel, recurenta-reclamantă a arătat că art. 531 C. proc. civ. prevede că cererea care prezintă caracter contencios va fi respinsă; cum instanțele nu au apreciat că cele două cereri în care au fost pronunțate hotărârile indicate în precedent prezintă un asemenea caracter spre a fi respinse, rezultă că au fost date într-o procedură necontencioasă și nu au dezlegat vreo problemă de drept.

În măsura în care s-ar considera că a intervenit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a precizat că formulează o cerere de revizuire întemeiată în drept pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. – autoarea căii de atac apreciind că sentința nr. 137/2019 a Tribunalului Botoșani și decizia nr. 47/2019 a Curții de Apel Suceava contravin sentinței nr. 2089/11.06.2013 a Tribunalului Botoșani; ca atare, a solicitat ca, în măsura respingerii recursului, să fie admisă cererea de revizuire și să fie anulate sentința nr. 137/2019 pronunțată de Tribunalul Botoșani și decizia nr. 47/2019 a Curții de Apel Suceava.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., prin respingerea de către prima instanță, la termenul de la 15.06.2020, a cererii de constatare a existenței dreptului real de proprietate asupra acțiunilor corespondente expresiei valorice a terenurilor; astfel, a subliniat că o cerere de înlocuire a acțiunii în realizare cu o acțiune în constatare nu este privită de lege ca fiind de natură s-o modifice pe cea inițială, motiv pentru care a apreciat că ea poate interveni oricând, până la deschiderea dezbaterilor în fond. Totodată, a mai precizat că în decizia atacată s-a arătat că cererea în constatare – deși apreciată ca fiind tardiv depusă – a fost soluționată în fond de prima instanță, ceea ce relevă existența unei contrarietăți între dispozitivul și considerentele încheierii.

Circumscris aceluiași motiv de recurs, autoarea căii de atac a mai invocat încălcarea art. 427 alin. (1), coroborat cu art. 425 alin. (5) C. proc. civ., motivat de lipsa îndeplinirii procedurii de comunicare către părți a încheierii din 15.06.2020, dar și încălcarea art. 444 și 445 C. proc. civ., în ceea ce privește apelul incident al părții adverse – critică în dezvoltarea căreia nu a supus atenției niciun aspect.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat, sub un prim aspect, încălcarea art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., prin nepronunțarea în dispozitiv asupra cererii adiționale de constatare.

A.A.A.S. a precizat că formulează o cerere de revizuire întemeiată în drept pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., invocând nepronunțarea asupra unui lucru cerut (respectiv, asupra cererii de constatare a existenței dreptului său de proprietate).

Dintr-o altă perspectivă, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin contrarietatea între considerente, dar și între acestea și dispozitiv; totodată, a mai susținut că decizia atacată este nemotivată.

În argumentarea acestei critici, a susținut că deși nu a fost cercetată, cererea de constatare a fost, în final, respinsă, aspect care demonstrază contrarietatea între considerente, dar și între acestea și dispozitiv. De asemenea, reiterând afirmațiile anterioare, potrivit cărora hotărârile judecătorești evocate mai sus nu au autoritate de lucru judecat, recurenta-reclamantă a apreciat că lipsește din considerente orice analiză a consecințelor pe care fapta intimatei-pârâte, aceea de a vinde terenurile înainte de a-și îndeplini obligațiile care îi reveneau – faptă calificată de autoarea acestui recurs ca fiind ilicită –, le-a produs.

La 03.02.2022, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat; în subsidiar, în măsura admiterii căii de atac, a solicitat trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe; totodată, a mai pretins respingerea, ca inadmisibile, tardive ori ca neîntemeiate, a cererilor de revizuire formulate.

La aceeași dată, S.C. A. S.A. Botoșani a formulat și un recurs incident, prin care a solicitat modificarea în parte a deciziei curții de apel, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu privire la cererea A.A.A.S. vizând obligarea sa la plata sumei de 296.679 RON, cu titlu de despăgubiri.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel nu a făcut o analiză a excepției prescripției, astfel cum a fost invocată și motivată, prin raportare la modalitatea în care cererea de chemare în judecată a fost redactată inițial și nici nu a finalizat raționamentul juridic, în ceea ce privește impactul deciziei nr. 47/2019 a Curții de Apel Suceava asupra momentului de debut al termenului prescripției.

Astfel, având în vedere cauza acțiunii, respectiv răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită – invocată de către recurenta-reclamantă ca fiind reprezentată de vânzarea terenurilor –, autoarea recursului incident a apreciat că data vânzării fiecărui teren în parte marchează momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru promovarea demersului judiciar de față.

Cum aceste date se situează în intervalul de timp cuprins între anii 2002 și 2005, iar acțiunea a fost promovată în anul 2019, recurenta-pârâtă a apreciat că dreptul părții adverse este stins, prin prescripție.

Totodată, a precizat că A.A.A.S. a cunoscut faptul înstrăinării terenurilor încă din anul 2014, sens în care a indicat corespondența părților și documentele la care aceasta se referă, dar și faptul că data comunicării certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu are legătură cu momentul cunoașterii pretinsei pagube, ci doar cu obligația de majorare a capitalului social. În măsura în care, însă, se va constata că începutul termenului de prescripție corespundei datei la care A.A.A.S. i s-a comunicat certificatul de atestare a dreptului de proprietate, recurenta-pârâtă solicită să se observe că în considerentele deciziei nr. 47/25.01.2019, Curtea de Apel Suceava a reținut că aceasta este 14.01.2013, în raport cu care acțiunea este, de asemenea, prescrisă.

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit a fost respins apelul incident, deși în considerente s-a reținut, judicios, că transformarea acțiunii A.A.A.S. într-una în constatarea dreptului de proprietate asupra contravalorii acțiunilor este inadmisibilă.

Astfel, a susținut că nu este incidentă ipoteza prevăzută de art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., deoarece A.A.A.S. are la dispoziție acțiunea în realizare, pe care a și utilizat-o, aceea de acoperire a unui pretins prejudiciu, corespunzător valorii acțiunilor pe care le pretinde în proprietate, așa încât cererea în constatare nu poate fi primită, căci e inadmisibilă.

În continuare, recurenta-pârâtă a subliniat că, deși instanța de apel a reținut inadmisibilitatea modificării cererii într-o acțiune în constatare, nu s-a pronunțat în același sens, prin dispozitiv.

La 21.02.2022, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus la dosar un răspuns la întâmpinarea părții adverse, iar la 07.03.2022, o întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând recursurile declarate în cauză, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

În mod prioritar, se cuvine subliniat că recurenta-reclamantă a declarat, în cadrul propriului memoriu de recurs, că dacă se va considera că a intervenit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, formulează o cerere de revizuire întemeiată în drept pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, distinct de aceasta, una întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., invocând nepronunțarea asupra unui lucru cerut (respectiv, asupra cererii de constatare a existenței dreptului său de proprietate).

O asemenea abordare, nu numai neuzuală, ci și nereglementată de lege, este de natură să nesocotească atât dispozițiile legale și regulamentare, care vizează declararea și înregistrarea căilor de atac, dar și pe cele care stabilesc regimul incompatibilităților. De aceea, cadrul procesual în care judecata se va desfășura nu va fi extins, iar Înalta Curte nu va soluționa și cele două căi extraordinare de atac, de retractare, indicate; sub acest aspect, autoarei recursului principal i se atrage atenția că nicio dispoziție legală nu îngăduie exercitarea căilor de atac în mod condiționat ori formularea uneia, cu titlu subsidiar, în cadrul alteia; ele pot să fie promovate în ordinea și condițiile impuse de lege. Așa fiind, rămâne la latitudinea recurentei-reclamante identificarea căii pe care, în viitor, o va considera ca fiind mai adecvată intereselor sale, în măsura în care, desigur, conduita sa procesuală va putea fi încadrată în tiparele legii.

Distinct de aceste considerații preliminare, Înalta Curte ia act că problema de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea recursului principal presupune stabilirii naturii procedurii în cadrul căreia Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă a pronunțat decizia nr. 47/25.01.2019.

Recurenta-reclamantă a susținut că procedura a fost necontencioasă, întrucât, prin decizia indicată, curtea de apel, evocând fondul în apel, s-a pronunțat asupra unei plângeri împotriva unei rezoluții emise de persoana desemnată din cadrul Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Botoșani, întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 116/2019, atunci în vigoare; cum, în opinia autoarei recursului principal, rezoluția atacată fusese dată într-o procedură necontencioasă, plângerea împotriva ei și căile de atac exercitate au păstrat aceeași natură, iar hotărârea care le-a soluționat nu are, în raport cu art. 535 C. proc. civ., autoritate de lucru judecat.

Acest raționament este însă eronat, deoarece este plasat pe o premisă care contravine legii.

C. proc. civ. stabilește regulile de competență și de judecare a cauzelor civile, precum și cele de executare a hotărârilor instanțelor și a altor titluri executării, în scopul înfăptuirii justiției în materie civilă; acesta este domeniul său de reglementare, potrivit Cap. I din Titlul Preliminar.

Ca atare, calificarea unei proceduri – ca fiind contencioasă, potrivit Cărții a II-a sau necontencioasă, potrivit Cărții a III-a – presupune, în mod necesar, ca sesizarea care reprezintă fundamentul ei să fie adresată unei instanțe de judecată. De altfel, însăși denumirea Cărții a III-a este "Procedura necontencioasă judiciară".

Așa fiind, în dezacord cu recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține, în acest stadiu al considerentelor, că procedura care se derulează în fața oficiilor registrului comerțului de pe lângă tribunale este una administrativă, care, atât timp cât nu are loc în fața unei instanțe judecătorești, nu poate fi calificată ca una contencioasă ori necontencioasă.

Caracterul (contencios sau necontencios) îl dobândește numai procedura pe care art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 116/2019 (în vigoare la data relevantă în speță) o reglementa în subsecvența celei dintâi, respectiv cea în care urmează să se judece plângerea împotriva rezoluției emise de persoana desemnată din cadrul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal.

Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (5) din O.U.G. nr. 116/2019, plângerea se soluționează de tribunal, de urgență și cu precădere, în condițiile dreptului comun.

Așa fiind, natura ei – contencioasă sau necontencioasă – urmează a se decela de la caz la caz, verificând incidența reperelor specifice fiecărei proceduri, în parte.

Cu alte cuvinte, dacă în cadrul plângerii nu se urmărește stabilirea unui drept potrivnic față de altă persoană, procedura este necontencioasă; în măsura în care din chiar conținutul ei se desprinde caracterul contencios, el se imprimă procedurii înseși. În acest sens, art. 531 C. proc. civ. prevede că "Dacă cererea, prin însuși cuprinsul ei ori prin obiecțiile ridicate de persoanele citate sau care intervin, prezintă caracter contencios, instanța o va respinge".

Or, Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă, evocând fondul în apel, a pronunțat decizia nr. 47/25.01.2019, prin care a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de reclamantele S.C. B. S.A. Galați și S.C. A. S.A. Botoșani și de intervenienții C. și D., a admis plângerea și cererile de intervenție accesorii, a desființat rezoluția nr. 7079/05.12.2017 emisă de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Botoșani și a respins cererea Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, de înregistrare mențiuni nr. x/04.12.2017, "ca urmare a prescrierii dreptului la acțiune pentru majorarea capitalului social al S.C. A. S.A Botoșani cu valoarea terenului pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 25.05.2000".

Așadar, prin însuși cuprinsul ei ori prin obiecțiile ridicate de persoanele care au intervenit, cererea a prezentat caracter contencios, căci în cadrul respectivului proces, finalizat prin pronunțarea, de către Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă, a deciziei nr. 47/25.01.2019, părțile au invocat stingerea, prin prescripție, a dreptului A.A.A.S. la acțiune pentru majorarea capitalului social al S.C. A. S.A Botoșani cu valoarea terenului pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 25.05.2000.

De vreme ce cererea a prezentat un asemenea caracter, natura contencioasă s-a imprimat și asupra procedurii în care pricina a fost dezbătută, motiv pentru care Înalta Curte impune părților concluzia că nu este incident art. 535 C. proc. civ., care nu acordă autoritate de lucru judecat încheierilor date în procedura necontencioasă.

Ca atare, în mod legal instanța de apel a considerat că aspectele dezlegate în mod definitiv prin decizia nr. 47/25.01.2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă au dobândit autoritatea lucrului judecat.

În acest context, Înalta Curte înlătură și aprecierile recurentei-reclamante, care a susținut natura supraabundentă a considerentelor vizând excepția prescripției reținute de Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă în decizia nr. 47/2019, și a pretins ca acestea să nu beneficieze, ca atare, de putere de lucru judecat, reținând că plângerea formulată împotriva rezoluției a fost fundamentată, între altele, pe excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru majorarea capitalului social al S.C. A. S.A Botoșani cu valoarea terenului pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 25.05.2000; în aceste condiții, analiza acestei excepții nu putea lipsi din conținutul hotărârii judecătorești în discuție, iar considerentele prezentate nu doar că nu sunt supraabundente, ci, dimpotrivă, sunt cele care justifică dispozitivul; ca atare, lor le este atașată puterea lucrului judecat.

Din această perspectivă, distincția pe care recurenta-reclamantă o face între dreptul de înregistrare conferit statului român și dreptul real de proprietate asupra contravalorii terenurilor aportate la societatea intimată – dintre care doar cel dintâi ar fi fost examinat în procesul anterior –, deși reală, apare în speță ca fiind artificial propusă, întrucât dreptul de înregistrare (respins, așa cum rezultă din dispozitivul deciziei nr. 47/25.01.2019 a Curții de Apel Suceava – secția a II-a Civilă, "ca urmare a prescrierii dreptului la acțiune pentru majorarea capitalului social al S.C. A. S.A Botoșani cu valoarea terenului pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 25.05.2000") nu ar fi putut fi negat dacă dreptul de proprietate asupra contravalorii terenurilor ar fi fost recunoscut; așadar, respingerea cererii de înregistrare a mențiunii respective în registrul comerțului a fost dispusă de Curtea de Apel Suceava nu independent de analiza dreptului A.A.A.S. la majorarea capitalului social cu valoarea terenului, ci în subsecvența constatării că acesta din urmă este cel stins, prin prescripție.

Așadar, prima critică, prin care s-a invocat încălcarea art. 535 C. proc. civ., nu este fondată.

Următoarea critică a recurentei-reclamante vizează pretinsa încălcare a art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., prin respingerea de către prima instanță, la termenul de la 15.06.2020, a cererii de constatare a existenței dreptului real de proprietate asupra acțiunilor corespondente expresiei valorice a terenurilor; astfel, a subliniat că o cerere de înlocuire a acțiunii în realizare cu o acțiune în constatare nu este privită de lege ca fiind de natură s-o modifice pe cea inițială, motiv pentru care a apreciat că ea poate interveni oricând, până la deschiderea dezbaterilor în fond. Totodată, a mai precizat că în decizia atacată, s-a arătat că cererea în constatare – deși apreciată ca fiind tardiv depusă – a fost soluționată în fond de prima instanță, ceea ce relevă existența unei contrarietăți între dispozitivul și considerentele încheierii.

Sub acest aspect, Înalta Curte ia act că prima instanță a fost sesizată cu o acțiune în realizare, prin care A.A.A.S. a solicitat obligarea S.C. A. S.A. Botoșani la plata unor despăgubiri, în valoare de 296.679 RON, ca urmare a neexecutării obligației legale de majorare a capitalului social cu contravaloarea terenului pentru care societatea a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 25.05.2000 și pe care l-a înstrăinat ulterior.

Primul termen de judecată a fost stabilit la 12.12.2019.

La 26.11.2019, reclamanta a depus la dosar o cerere de extindere a cadrului procesual (prin introducerea în proces a numitului E., președinte al Consiliului de administrație al pârâtei) și de extindere a obiectului acțiunii, prin care a solicitat acordarea dobânzii legale aferente debitului principal și actualizarea acestuia cu rata inflației.

Ulterior, la 20.02.2020, reclamanta să depună o nouă cerere, solicitând să se constate existența dreptului de proprietate al statului român, prin A.A.A.S., asupra a 11.867 de acțiuni, în corespondentul valorii terenului în suprafață de 2.913,27 m.p., dobândit de pârâtă, atestat cu certificatul nr. x/2000.

Prin încheierea de la termenul din 15.06.2020, Tribunalul Botoșani – secția a II-a Civilă a respins "cererile reclamantei prin care solicită extinderea cadrului procesual și modificarea obiectului acțiunii – dosar și ținând seama de dispozițiile art. 204 noul C. proc. civ..".

Cele expuse în precedent relevă că cererile respinse la 15.06.2020 sunt cele prin care autoarea recursului principal solicitase extinderea cadrului procesual, prin introducerea în proces a numitului E., președinte al Consiliului de administrație al pârâtei și extinderea obiectului acțiunii, prin acordarea dobânzii legale aferente debitului principal și actualizarea acestuia cu rata inflației – acestea fiind cele care se regăsesc la filele x din volumul II al dosarului primei instanțe, iar nu cea prin care acțiunea în realizare fusese înlocuită cu cea în constatare.

Prin urmare, este nefondată critica recurentei-reclamante potrivit căreia la 15.06.2020 i-ar fi fost respinsă cererea de înlocuire a acțiunii în realizare cu una în constatare, ceea ce demonstrează că decizia atacată, care a fost pronunțată în sensul celor reținute mai sus, nu a nesocotit dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica privind încălcarea art. 427 alin. (1), coroborat cu art. 425 alin. (5) C. proc. civ., motivat de lipsa îndeplinirii procedurii de comunicare către părți a încheierii din 15.06.2020, instanța supremă notează că aceasta nu poate fi examinată, deoarece obiect al recursului îl constituie doar hotărârea curții de apel, nu și a primei instanțe și aceasta, distinct de faptul că actul procedural al comunicării – extrinsec încheierii și ulterior pronunțării ei – nu are aptitudinea de a-i releva vreun viciu de legalitate; pe de altă parte, în dezvoltarea criticii privind pretinsa încălcare a art. 444 și 445 C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a invocat niciun aspect, cu toate că sarcina identificării elementelor concrete, circumscrise art. 488 C. proc. civ., pe care urmărește să le supună cenzurii în recurs, îi revenea.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat, sub un prim aspect, încălcarea art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., prin nepronunțarea în dispozitiv asupra cererii adiționale de constatare, însă, după cum s-a arătat, prin încheierea de la 15.06.2020 prima instanță a respins doar cererile prin care autoarea demersului judiciar solicitase extinderea cadrului procesual și a obiectului acțiunii, iar nu cea prin care acțiunea în realizare fusese înlocuită cu cea în constatare; ca atare, aceasta este cererea examinată în considerente și asupra căreia instanța s-a pronunțat prin dispozitiv.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin contrarietatea între considerente, dar și între acestea și dispozitiv; totodată, a mai susținut că decizia atacată este nemotivată.

În argumentarea acestei critici, a susținut că, deși nu a fost cercetată, cererea de constatare a fost, în final, respinsă, aspect care demonstrază contrarietatea între considerente, dar și între acestea și dispozitiv. De asemenea, reiterând afirmațiile anterioare, potrivit cărora hotărârile judecătorești evocate mai sus nu au autoritate de lucru judecat, recurenta-reclamantă a apreciat că lipsește din considerente orice analiză a consecințelor pe care fapta intimatei-pârâte, aceea de a vinde terenurile înainte de a-și îndeplini obligațiile care îi reveneau – faptă calificată de autoarea acestui recurs ca fiind ilicită –, le-a produs.

Nici această critică nu este fondată, de vreme ce, contrar a ceea ce A.A.A.S. susține, Înalta Curte constată că cererea în constatare este cea care a fost cercetată, iar nu cea în realizare și, în raport cu cele statuate prin decizia nr. 47/25.01.2019 a Curții de Apel Suceava – secția a II-a Civilă, cu putere de lucru judecat, o analiză a consecințelor produse de fapta intimatei-pârâte, de a vinde terenurile înainte de să își îndeplinească obligațiile care îi reveneau – calificată de autoarea acestui recurs ca fiind ilicită – era oprită de dispozițiile art. 430 și 431 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, se impune concluzia că niciuna dintre criticile aduse de recurenta-reclamantă nu a demonstrat nelegalitatea deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul principal urmează să fie respins ca nefondat.

În ce privește recursul incident, prin care S.C. A. S.A. Botoșani a solicitat modificarea în parte a deciziei curții de apel, criticând dispoziția de respingere a apelului incident, în cadrul cărui pretinsese ca sentința primei instanțe să fie reformată, prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte subliniază, în mod prioritar, că cererea recurentei-pârâte de modificare a hotărârii atacate, în caz de admitere a căii sale de atac, este nesusținută juridic, deoarece, în regimul actualului C. proc. civ., art. 497 permite casarea, nu însă și modificarea hotărârii recurate, soluție pe care C. proc. civ. de la 1865 o reglementa; mai mult, în cazul deciziilor pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, prima casare este obligatoriu urmată de trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, numai în cazul casărilor ulterioare putând interveni, în anumite cazuri, reținerea cauzei, spre rejudecare.

Pe aceste premise, deși este necesar să se recunoască, în acord cu recurenta-pârâtă, că la stabilirea momentului de la care a început să curgă prescripția, instanța de apel nu a făcut o analiză a excepției prescripției astfel cum ea a fost invocată și motivată, prin raportare la cauza acțiunii (răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită, care era reprezentată de vânzarea terenurilor), ceea ce pare să confirme teza autoarei recursului incident, potrivit căreia data vânzării terenurilor marchează momentul de debut al termenului de prescripție, Înalta Curte apreciază că la acest moment interesul în promovarea recursului incident nu mai subzistă.

Desigur, în condițiile dispozițiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., la care art. 491 C. proc. civ. face trimitere, recursul incident poate fi promovat de intimat, după împlinirea termenului de recurs, în cadrul procesului în care se judecă recursul declarat de partea adversă, printr-o cerere proprie care să tindă la casarea deciziei instanței de apel.

Definit de art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. drept o condiție de exercițiu a acțiunii civile, interesul reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmărește prin promovarea acțiunii judiciare, respectiv a căii de atac. Și, întrucât potrivit art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, el trebuie menținut pe întreaga perioadă a procedurii judiciare.

Or, în speță, în condițiile în care dezlegarea dată cererii A.A.A.S., păstrată în apel, urmează să fie confirmată, recursul principal nefiind fondat, autoarea căii de atac incidente nu mai justifică un interes în reluarea judecății, după casare, pentru a obține reformarea sentinței, prin admiterea excepției prescripției.

Se cuvine notat că nici celelalte critici ale recurentei-pârâte, vizând art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. și transformarea acțiunii dintr-una în realizare într-una în constatare, nu justifică o altă concluzie, legată de chestiunea interesului, distinct de faptul că aceste aspecte au fost deja examinate, în cadrul recursului principal.

Așa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul incident ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 233/15.07.2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă.

Respinge ca lipsit de interes recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2022.