ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 218/2022

Ședința publică din data de 3 februarie 2022

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 26 martie 2018 și trimisă spre competentă soluționare, prin încheierea nr. 122 din 4 aprilie 2018, Tribunalului Hunedoara – secția I civilă, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A. Uricani, solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la plata de despăgubiri în sumă de 1.259.562 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului rezultat din neexecutarea obligației legale de majorare a capitalului social cu contravaloarea terenurilor pentru care societatea a obținut certificatele de atestare a dreptului de proprietate x/12 aprilie 2001 și y/12 aprilie 2001 și care au fost înstrăinate de pârâtă, fără ca aceasta să procedeze la majorarea capitalului social cu un număr corespunzător de acțiuni care revin de drept reclamantei în temeiul art. 12 din Legea nr. 137/2002.

Prin sentința civilă nr. 269 din 2 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Hunedoara – secția I civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes a acțiunii, invocată de pârâta S.C. A. S.A. Uricani, s-a admis acțiunea civilă formulată de către reclamantă și a fost obligată pârâta la plata sumei de 1.259.562 RON, reprezentând contravaloare despăgubiri materiale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta S.C. A. S.A. Uricani.

Prin decizia civilă nr. 1191 din 8 octombrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia – secția I civilă a admis apelul pârâtei S.C. A. S.A. Uricani, a schimbat, în parte, sentința atacată și, în rejudecare, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă prin motivele de apel și, în consecință, a respins acțiunea reclamantei, ca prescrisă. A menținut dispoziția din sentința atacată referitoare la respingerea excepției lipsei de interes în promovarea acțiunii, invocată de pârâtă.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut, următoarele:

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, s-a stabilit că, în cauză, sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, iar nu dispozițiile art. 2500 C. civ., astfel încât excepția poate fi ridicată pentru prima dată în apel, de oricare dintre părți și chiar din oficiu de către instanță, conform art. 18 din Decret.

Pornind de la dispozițiile art. 12 alin. (1)-(5) din Legea nr. 137/2002, Curtea a constatat că prejudiciul și persoana responsabilă de producerea acestuia trebuia și puteau fi cunoscute de către reclamantă încă din 2001 - data certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, sau, cel mai târziu, în 2007 - data dării în plată a terenurilor.

Astfel, oricare dintre aceste două momente ar fi luate în considerare ca punct de plecare în calculul prescripției dreptului material al acțiunii, termenul de prescripție a fost împlinit la momentul introducerii acțiunii și chiar la momentul la care reclamanta a solicitat pârâtei convocarea de urgență a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor pârâtei, care avea ca scop majorarea capitalului social al societății pârâte și modificarea corespunzătoare a actului constitutiv, prin adresa nr. x/3 octombrie 2016.

S-a mai reținut că nu constituie o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției corespondența purtată între părți în cursul anului 2016 în contextul în care acest fapt nu este prevăzut de prevederile art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958.

Curtea a constatat și că, potrivit deciziei în interesul legii nr. 1/2014, prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar și în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, criticând-o în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

- Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ., privind efectul devolutiv al apelului, și a principiului omisso medio, care rezultă din principiul legalității căilor de atac, prevăzut de art. 129 din Constituție, în contextul în care pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune direct în calea de atac a apelului, iar nu prin întâmpinare formulată în cadrul judecății în primă instanță. Așadar, Tribunalul nu a judecat această excepție, fiind schimbat, în apel, cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Efectul devolutiv al apelului presupune verificarea acelor critici aduse și în fața instanței de fond, doar în această modalitate fiind respectat principiul dublului grad de jurisdicție.

- Instanța de apel a admis, în mod eronat, excepția prescripției dreptului material la acțiune, pronunțând o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 2500 C. civ., Legii nr. 15/1990 și Legii nr. 137/2002.

În cauză, nu este aplicabilă decizia nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Arată că instanța de apel, în mod eronat, a confundat bunurile din patrimoniul pârâtei cu acțiunile din capitalul social al acesteia, constatând, în baza acestui raționament, că dreptul material la acțiune a început să curgă din anul 2001 sau din anul 2007, moment la care au fost înstrăinate terenurile.

Astfel, pârâta a fost o societate comercială care a făcut parte din portofoliul reclamantei până în anul 1999, când participația deținută de către reclamantă a fost înstrăinată. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, contravaloarea terenurilor nu era inclusă în capitalul social al societății.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, capitalul social al societăților comerciale constituite în baza art. 17 din același act normativ este deținut integral de Statul român sub forma de acțiuni sau părți sociale. Conform alin. (2) al aceluiași articol, "bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite cu alt titlu". În procesul de privatizare, reclamanta înstrăinează acțiunile deținute de Stat la societățile comerciale, iar nu activele care fac parte din patrimoniul acestora.

Neavând drept de proprietate asupra bunurilor societăților comerciale, ci doar calitatea de acționar, reclamanta nu este răspunzătoare de mișcările care au loc în cadrul patrimoniului acestora. La momentul înstrăinării bunurilor, numai societatea putea dispune asupra acestora.

Atribuțiile reclamantei în materia privatizării societăților comerciale la care statul a fost/este acționar constau în administrarea acțiunilor deținute de Stat la societățile comerciale, iar nu a activelor aparținând acestora.

Cât timp reclamanta nu a avut un drept de proprietate asupra terenurilor aflate în proprietatea pârâtei, în mod eronat a stabilit instanța de apel că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă fie din anul 2001, fie din anul 2007.

Susține că dreptul material la acțiune al reclamantei s-a născut ulterior emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate în condițiile Legii nr. 137/2002, respectiv după data de 27 martie 2012.

Art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002 dispune că, în cazul în care eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nu a fost urmată, anterior privatizării, de majorarea corespunzătoare a capitalului social sau dacă certificatul se eliberează după privatizare, capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură al statului sau al unei unități administrativ-teritoriale, după caz, în schimbul căreia se vor emite acțiuni suplimentare ce vor reveni de drept instituției publice implicate.

În consecință, indiferent de structura capitalului social, dacă certificatul de atestare a dreptului de proprietate se eliberează după privatizare, capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură al statului, în schimbul căreia se vor emite acțiuni/părți sociale suplimentare ce vor reveni de drept instituției publice implicate.

Din probele administrate în cauză reiese că, prin adresa nr. x/27 martie 2012, pârâta a informat reclamanta cu privire la majorarea capitalului social cu contravaloarea unor terenuri, iar, din documentele transmise, rezultă că majorarea s-a realizat cu contravaloarea terenurilor pentru care societatea pârâtă a obținut certificatele de atestare a dreptului de proprietate seria x/19 aprilie 2011 și seria x/19 aprilie 2011.

Astfel, reclamanta a redevenit acționar cu un pachet de 565.350 acțiuni ce reprezintă 35,582% din capitalul social al pârâtei, fără ca pârâta să transmită documente din care să rezulte majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor cu certificatele de atestare a dreptului de proprietate seria x/6410/12 aprilie 2001 și seria x/6411/12 aprilie 2001.

Prin urmare, de la 27 martie 2012 s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei, cursul termenului de prescripție extinctivă începând să curgă de la această dată.

Totodată, prin adresele nr. x/10 iulie 2014, nr. P/14/21.634/30 octombrie 2014 și P/16/5234/25 februarie 2016 a solicitat pârâtei să procedeze de urgență la aplicarea prevederilor legale cu privire la majorarea capitalului social, în favoarea reclamantei, cu valoarea aferentă terenurilor pentru care au fost obținute certificatele de atestare a dreptului de proprietate, solicitare la care aceasta nu a răspuns.

Față de aceste aspecte, apreciază că nu este incidentă decizia nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, deoarece se referă la prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, în timp ce dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la 27 martie 2012, termenul de prescripție începând să curgă de la această dată.

În cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 2500 și următoarele din noul C. civ.

Pârâta a invocat excepția prescripției direct în calea de atac a apelului, cu încălcarea prevederilor art. 2513 C. civ., conform cărora: "Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.". În mod greșit, instanța de apel nu a ținut seama că excepția în discuție a fost invocată tardiv.

Au fost încălcate și dispozițiile art. 2500 alin. (2) C. civ. și nu s-a ținut seama că excepția prescripției dreptului material la acțiune nu este de ordine publică, neputând fi invocată din oficiu nici chiar în favoarea statului sau a unităților administrativ-teritoriale.

- Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 16 și art. 22 din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea termenului de prescripție, precum și natura juridică a dreptului de proprietate asupra terenurilor din patrimoniul pârâtei, cu referire la eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra acestora.

În mod greșit, a apreciat instanța de apel că existența corespondenței între părți, începând cu anul 2016, nu valorează cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, conform art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Pârâta a recunoscut dreptul reclamantei privind majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor vândute abuziv prin numeroase acte voluntare de executare și recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie în perioada 2017-2019 (demersurile intimatei privind majorarea capitalului social în favoarea recurentei la O.R.C. Hunedoara).

Totodată, din actele dosarului rezultă culpa exclusivă a pârâtei privind respingerea, în repetate rânduri, de către O.R.C. Hunedoara a cererii de înregistrare a hotărârii de majorare de capital, în condițiile în care, potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, această obligație îi revenea administratorului societății în termen de 30 de zile de la data emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, sens în care nu a procedat.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată, sunt aplicabile dispozițiile art. 22 din Decretul nr. 167/1958, care prevăd, în mod expres, că dispozițiile Decretului nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, în contextul în care cererea reclamantei are natura juridică a unei acțiuni privind apărarea dreptului de proprietate al Statului român asupra terenurilor din cauză.

În raport cu dispozițiile art. 12 alin. (1) și (5) din Legea nr. 137/2002, indiferent de structura capitalului social, dacă certificatul se eliberează după privatizare, capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură al statului, în schimbul căreia se vor emite acțiuni/părți sociale suplimentare ce vor reveni de drept instituției publice implicate.

Or, prin acțiunea de vânzare a terenurilor pentru care au fost obținute certificatele de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/12 aprilie 2001 și seria x nr. x/12 aprilie 2001, Statul român, prin Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a fost prejudiciat prin nerespectarea dispozițiilor legale.

Întrucât terenurile au fost vândute, majorarea capitalului social al A. S.A. nu s-a mai putut realiza prin aport social în natură, acestea fiind evaluate, la solicitarea reclamantei, la valoarea totala de 1.259.562, acceptată și de pârâtă prin procesul-verbal al ședinței din 22 aprilie 2017.

În concluzie, în litigiu se evocă dreptul de proprietate al Statului român asupra terenurilor, iar nu un simplu drept de creanță, supus prescripției extinctive.

- Reiterând considerentele și raționamentul reținute în sentința primei instanțe, făcând referire la situația de fapt, reclamanta arată că sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Astfel, fapta ilicită a pârâtei constă în nerespectarea dispozițiilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, iar prejudiciul constă în atingerea adusă patrimoniului reclamantei, care s-a diminuat cu valoarea celor două imobile înstrăinate de către pârâtă înainte de îndeplinirea formalităților legale de înregistrare a majorării capitalului social. Raportul de cauzalitate este dovedit în cauză, iar, în ceea ce privește vinovăția, pârâta este responsabilă pentru prejudiciul creat în patrimoniul reclamantei, întrucât culpa neîndeplinirii obligației legale îi revine în mod direct.

Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel și, în subsidiar, reținerea cauzei și respingerea apelului declarat de pârâtă, ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe.

Prin întâmpinarea înregistrată la 5 martie 2021, intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la 25 martie 2021, recurenta reclamantă a solicitat respingerea apărărilor din cadrul întâmpinării.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere, iar, prin încheierea din 18 noiembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 1191 din 8 octombrie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia – secția I civilă și a fixat termen de judecată la 3 februarie 2022, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

- Susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ. și a regulii neexercitării unei căi de atac omisso medio, raportat la invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune direct prin motivele de apel, nu sunt întemeiate.

Pentru considerentele ce se vor arăta în examinarea punctelor subsecvente din cererea de recurs, instanța de apel a considerat, în mod corect, că sunt incidente, în speță, dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, iar nu cele ale noului C. civ.. Conform art. 18 din Decret, instanța este obligată ca, din oficiu, să verifice dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris. Normele care reglementează prescripția extinctivă sub imperiul Decretului nr. 167/1958 au caracter imperativ, excepția în discuție fiind absolută (de ordine publică); ca atare, poate fi invocată oricând în cursul procesului, de părți sau de instanță, din oficiu, dacă prin lege nu se prevede altfel, conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

În aceste condiții, în mod corect, instanța de apel a analizat excepția invocată de pârâtă prin motivele de apel, neconsiderând că a fost supusă dezbaterii tardiv.

Pe de altă parte, efectul devolutiv al apelului, specific acestei căi de atac, presupune, în esență, transmiterea cauzei și a dreptului de a o judeca, în principiu integral, sub toate aspectele de fapt și de drept, de la o instanță inferioară la instanța de grad superior. În consecință, în apel se poate proceda la o a doua examinare sau judecare completă a cauzei. Efectul devolutiv este însă limitat la ceea ce a constituit obiectul judecății în primă instanță (tantum devolutum quantum iudicatum) și la ceea ce constituie obiectul criticilor aduse de apelant activității primei instanțe (tantum devolutum quantum appelatum). În alți termeni, instanța de apel nu poate decât să controleze hotărârea atacată, sens în care nu poate să se situeze în afara cadrului procesual și nu poate permite schimbarea calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată și nici formularea unor pretenții noi, conform art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ.. Excepțiile procesuale și alte asemenea mijloace de apărare nu pun însă în discuție modificarea cadrului procesual, obiectul și părțile stabilite de reclamantă prin cererea de chemare în judecată rămânând aceleași. Totodată, nu reprezintă o schimbare a cauzei cererii, fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale, și nici o pretenție nouă, adăugată la cele formulate prin acțiunea introductivă de instanță. Cum s-a arătat deja, excepția prescripției dreptului material la acțiune, din perspectiva Decretului nr. 167/1958, reprezintă o excepție absolută, de fond și peremptorie, prin care se tinde la paralizarea acțiunii neformulate în termenul de prescripție, prin stingerea dreptului reclamantei de a solicita debitorului, prin intermediul instanței, exercitarea obligațiilor ce îi revin.

Ca atare, cum dispozițiile art. 247 alin. (1) C. proc. civ. permit invocarea excepțiilor absolute în orice stare a procesului, dacă legea nu prevede altfel (în cazul excepției în discuție neexistând o reglementare expresă în acest sens) și, mai mult, apelanta a evocat mijlocul de apărare prin motivele de apel, în condițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., nu se poate considera că examinarea acesteia încalcă limitele efectului devolutiv al apelului, apelanta pârâtă ridicând excepția în contradictoriu cu reclamanta și în legătură cu acțiunea ce formează obiectul dosarului de primă instanță.

Nu se poate reține nici încălcarea regulii neexercitării unei căi de atac omisso medio, derivată din principiul legalității căilor de atac, reglementat de art. 129 din Constituția României. Regula menționată implică un raport între căile de atac, în sensul că o hotărâre susceptibilă de apel nu poate fi atacată direct cu recurs, invocarea unei excepții procesuale direct în apel fiind o chestiune diferită de această regulă. Pe de altă parte, potrivit art. 129 din legea fundamentală, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate sau Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii, sens în care pârâta a și procedat, declarând apel împotriva hotărârii primei instanțe, prin intermediul căruia a invocat o excepție de ordine publică, formulată în condițiile art. 247 alin. (1) C. proc. civ., deci, în condițiile permise de normele de procedură civilă.

Nu în ultimul rând, nu este întemeiată nici critica referitoare la încălcarea principiului dublului grad de jurisdicție. Această regulă vizează organizarea sistemului judiciar astfel încât o hotărâre judecătorească să poată fi supusă controlului la o instanță superioară, pentru a se înlătura eventualele erori de judecată săvârșite de instanța ierarhic inferioară. Pentru a se determina câte grade de jurisdicție sunt într-un sistem procesual trebuie stabilit de câte ori o cauză poate fi judecată în fond, respectiv atât din punctul de vedere al legalității, al normelor de drept aplicabile, cât și din punct de vedere al temeiniciei, al aprecierii probelor administrate. În sistemul de drept național, ca regulă, o pricină poate fi soluționată în fond de două ori, și anume în primă instanță și în apel. Aceasta nu înseamnă însă că orice argument, apărare sau mijloc procesual trebuie supus dezbaterii în fața ambelor instanțe, ci cauza, în ansamblul său, trebuie să beneficieze de cenzura unui dublu grad de jurisdicție, evident, în limitele cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată și ale criticilor din apel. De asemenea, cum s-a expus în precedent, însăși concepția legiuitorului permite formularea excepțiilor procesuale absolute în orice stadiu al procesului, deci, inclusiv direct în apel, conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât examinarea apărării în discuție nu poate fi considerată ca încălcând principiul enunțat. Mai mult, dreptul la apărare al părții căreia i se opune excepția în apel, reglementat de art. 13 C. proc. civ., este asigurat prin posibilitatea verificării modalității de soluționare în calea de atac a recursului, pentru motive de nelegalitate, pe care reclamanta a și declarat-o.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 (pentru criticile referitoare la nerespectarea principiilor menționate mai sus și la dispozițiile art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ.) și pct. 8 (vizând încălcarea principiului legalității căilor de atac, reglementat de art. 129 din Constituția României).

- Contrar susținerilor recurentei, în speță, este incidentă decizia în interesul legii nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la fapta ilicită imputată pârâtei, astfel cum este descrisă în cererea de chemare în judecată, și la prejudiciul pretins.

După cum rezultă din conținutul acțiunii introductive de instanță, reținut în mod corect de către Curtea de Apel, acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.259.562 RON despăgubiri ca urmare a neexecutării obligației legale de majorare a capitalului social cu contravaloarea terenurilor pentru care societatea a obținut emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate x/12 aprilie 2001 și y/12 aprilie 2001, obligație prevăzută în art. 12 din Legea nr. 137/2002, și înstrăinarea bunurilor (dare în plată în anul 2007), fără îndeplinirea acestei obligații.

Momentul de început al termenului de prescripție, care interesează inclusiv din perspectiva modalității procesuale de invocare a acestei excepții și care atrage sau nu incidenta deciziei în interesul legii enunțate, trebuie raportat la cauza cererii de chemare în judecată, care, astfel cum s-a arătat, vizează instituția răspunderii civil delictuale.

Or, în această ipoteză, atât sub imperiul Decretului nu 167/1958, cât și al noului C. civ. (art. 2528), prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea.

În esență, sunt stabilite momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă, unul subiectiv, al cunoașterii pagubei și a persoanei responsabile, și unul obiectiv, al datei la care trebuia să cunoască aceste elemente, stabilită pe cale judiciară.

Obligația de majorare a capitalului social cu contravaloarea terenurilor pentru care s-au obținut cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate din aprilie 2001 este anterioară dării în plată a terenurilor, pentru cele ce se vor arăta în continuare, iar prejudiciul creat recurentei prin neîndeplinirea acestei obligații constă în pierderea acțiunilor suplimentare care ar fi revenit acesteia în schimbul aportului în natură al statului constând în valoarea terenurilor respective.

Recurenta a descris fapta ilicită ca fiind reprezentată de înstrăinarea terenurilor (dare în plată) în cursul anului 2007, fără respectarea obligației de către intimată de majorare a capitalului social, motivând, în cererea de chemare în judecată și prezenta cale de atac, că, în aceste condiții, O.R.C. Hunedoara nu a procedat la înregistrarea majorării capitalului social conform hotărârii A.G.E.A. din 22 aprilie 2017, întrucât a solicitat depunerea hotărârii A.G.E.A. și a modificării actului constitutiv în formă autentică. Or, pentru încheierea documentelor menționate în formă autentică, notarul solicită extras de carte funciară din care să rezulte proprietatea asupra terenurilor pentru pârâtă, O.C.P.I. Hunedoara, instituție abilitată să le emită, comunicând recurentei că societatea nu mai deține în proprietate aceste bunuri, date în plată în 2007, actele de dare în plată fiind înscrise în C.F. sub nr. x/2007 și nr. y/2007.

Prin urmare, cum obligația de majorare a capitalului social este anterioară dării în plată, fiind instituită prin actele normative în domeniul privatizării, începând cu O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, iar recurenta nu poate invoca necunoașterea legii și, mai departe, nici necunoașterea prejudiciului produs ca urmare a nerespectării acestei obligații, cum pârâta făcea parte din portofoliul reclamantei, astfel cum însăși partea a precizat, termenul limită de la care trebuie calculat începutul prescripției extinctive este determinat de cunoașterea actului de dare în plată (2007). În alți termeni, paguba și persoana responsabilă de producerea ei erau cunoscute de recurentă și anterior actelor de dare în plată, acțiunea în răspundere civilă delictuală putând fi promovată oricând în această perioadă plasată între legile privatizării care au instituit reguli în cazul societăților privatizate care au obținut certificate de atestare a dreptului de proprietate privată și momentul actelor de dare în plată din prezenta speță. Cu toate acestea, cunoașterea actelor de dare în plată trebuie luată în considerare în stabilirea momentului de început al cursului prescripției, întrucât, de la data transferului proprietății în această modalitate, devenea imposibil de executat majorarea de capital de către pârâtă, aceasta nemaifiind titulara dreptului de proprietate, și, mai departe, prejudiciul reclamantei devenea cert. Or, actele de dare în plată au fost înscrise în C.F. nr. x și nr. y/2007, devenind opozabile față de terți în condițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare de la data înscrierii) și putând fi cunoscute de către aceștia, inclusiv de către reclamantă, de la data înscrierii, prin verificarea cărții funciare.

În precedentele considerente, Înalta Curte a arătat că obligația de majorare a capitalului social exista și anterior actelor de dare în plată, recurenta invocând, totodată, distincția între obligația de majorarea a capitalului social de către pârâtă și majorarea de drept a capitalului social, care, în opinia sa, ar plasa începutul cursului prescripției la o dată ulterioară, respectiv 27 martie 2012, când, prin adresa nr. x, intimata a încunoștințat-o că a dispus majorarea de capital cu contravaloarea altor terenuri, pentru care s-au obținut certificatele de atestare a dreptului de proprietate x/19 aprilie 2011 și y/19 aprilie 2011.

Cele două aspecte sus enunțate trebuie examinate concomitent față de relevanța lor în stabilirea cursului prescripției.

În primul rând, data sus-menționată poate constitui cel mult momentul subiectiv al cunoașterii pagubei de către recurentă, dar nu înlătură aplicarea momentului obiectiv, ca moment alternativ instituit de lege în determinarea începutului prescripției extinctive, și nici nu explică starea de pasivitate a părții, care nu a înțeles, până la data prezentei acțiuni, să-și valorifice drepturile legate de acțiunile care i s-ar fi cuvenit în schimbul aportului său în natură constând în contravaloarea celor două terenuri pentru care s-au emis certificatele de atestare din 2001.

Pe de altă parte, revenind la distincția între obligația de majorare a capitalului social, obligație instituită de lege în sarcina pârâtei, și majorarea de drept a capitalului social, Înalta Curte constată că, în realitate, cele două aspecte se întrepătrund, chiar reclamanta fundamentându-și acțiunea pe neîndeplinirea acestei obligații. Mai mult, chiar și în ipoteza majorării de drept a capitalului social, conform actelor normative în materie, în realitate, pentru cele ce se vor arăta în continuare, aceasta presupune și anumite demersuri din partea pârâtei, în absența cărora, reclamanta nu-și poate valorifica drepturile corespunzătoare legate de acțiunile ce trebuia să fie emise suplimentar în favoarea acesteia.

În ceea ce privește certificatele de atestare a dreptului de proprietate emise în anul 2001, prezenta instanță consideră că este necesară o expunere a actelor normative în vigoare, care reglementează majorarea capitalului social, cu relevanță în soluționarea litigiului de față.

Orice societate cu scop lucrativ are un capital social, definit ca fiind expresia valorică a tuturor aporturilor aduse de asociați/acționari (aporturi în natură, aporturi în numerar etc.).

Ca regulă generală, în cadrul unei societăți pe acțiuni, capitalul social se poate majora numai dacă adunarea generală extraordinară a acționarilor decide în acest sens, concluzie ce se degajă din interpretarea art. 113 lit. f) din Legea nr. 31/1990 a societăților (forma în vigoare în prezent). În acest sens, trebuie subliniat că operațiunea de majorare a capitalului social reprezintă o opțiune, iar nu o obligație pentru acționarii unei societăți, fiind la latitudinea lor dacă procedează vreodată sau nu la mărirea capitalului social.

Pentru societățile pe acțiuni ce rezultă din transformarea fostelor întreprinderi de stat, în baza Legii nr. 15/1990, care obțin certificate de atestare a dreptului de proprietate privată asupra unor terenuri, există o serie de acte normative care fac vorbire despre o majorare de drept a capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care s-au emis certificatele, aceasta fiind considerată aport în natură, în principiu, al Statului român.

În perioada 27 mai 1999 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, prin care s-a introdus art. 32

2

în O.U.G. nr. 88/1997) și până în prezent, noțiunea de majorare de drept a capitalului social a fost și este reglementată prin art. 32

2

alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997. Conform acestui text de lege, "capitalul social al societăților comerciale cărora li s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se majorează de drept cu valoarea terenurilor menționate în certificat".

Totodată, până la 28 martie 2002 (data intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002), prevederile art. 32

2

alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 stabileau că: "În cazul în care eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nu a fost urmată, anterior privatizării, de majorarea corespunzătoare a capitalului social sau dacă certificatul se eliberează după privatizare, capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură al statului sau al unei unități administrativ-teritoriale, după caz, în schimbul căruia se vor emite acțiuni suplimentare ce vor reveni de drept instituției publice implicate.".

În perioada 28 martie 2002 și până în prezent, noțiunea de majorare de drept a capitalului social a fost și este reglementată prin art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002, cu conținut identic cu cel din art. 32

2

alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997.

În speță, problema pe care o ridică majorarea de drept a capitalului social este în ce măsură o asemenea prevedere legală, care o instituie, influențează începutul cursului prescripției extinctive, plasând acest moment la o dată ulterioară intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011), conform susținerilor recurentei. Astfel cum deja s-a arătat, 27 martie 2012 nu poate fi avută în vedere în calculul termenului de prescripție.

În realitate, majorarea de drept a capitalului social interesează dacă este sau nu necesară existența unei hotărâri A.G.A. privind o asemenea majorare și, indiferent de rezultat, în prezentul litigiu, nu poate fi avută în vedere în stabilirea unui termen ulterior anului 2007, ca moment de început al termenului de prescripție extinctivă.

Astfel, Înalta Curte consideră că majorarea de drept a capitalului social presupune că majorarea trebuie să se realizeze în condițiile legii. Aceasta înseamnă că operațiunea juridică de mărire a capitalului social este legală, izvorând din lege, însă modalitatea de înregistrare a acesteia, pentru a se asigura opozabilitatea față de terți, trebuind să fie, la rândul său, legală, evaluarea capitalului social, precum și numărul noilor acțiuni fiind necesar să fie efectuate fie prin acordul de voință al acționarilor exprimat printr-o hotărâre a Adunării Generale, fie pe calea unei hotărâri judecătorești, în caz de neînțelegere. În acest caz, majorarea este obligatorie, nu opțională, însă se va realiza în condițiile legii. De altfel, aceasta a fost și opinia recurentei, care, în expunerea motivelor cererii de chemare în judecată, s-a întemeiat pe neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de modificare a capitalului social prin adoptarea unei hotărâri A.G.E.A. și modificarea actului constitutiv.

Într-o altă interpretare, folosirea terminologiei "de drept" ar putea conduce la concluzia că majorarea capitalului social operează de plin drept, direct în baza legii, la momentul emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată.

În ambele interpretări însă, începutul termenului de prescripție nu poate fi plasat ulterior anului 2007.

Recurenta era obligată să cunoască dispozițiile legale sus-enunțate, fiind reprezentanta statului și implicată în privatizare, majorarea capitalului social producând efecte în beneficiul său, sub aspectul acțiunilor suplimentare, și, ca urmare, fiind prima interesată să le invoce, evident cu respectarea termenului de prescripție.

În primul caz, al necesității adoptării unei hotărâri A.G.A, avea posibilitatea să solicite pârâtei, de la data emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate din 2001 (când erau în vigoare dispozițiile art. 32

2

din O.U.G. nr. 88/1997) sau de la data intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002 și până la înstrăinarea terenurilor prin darea în plată (2007), când obligația a devenit imposibil de executat, îndeplinirea obligației de majorare a capitalului social, sens în care nu a procedat. În cel de-al doilea caz, în care s-ar considera că nu mai trebuie efectuate alte formalități privind înregistrarea majorării de capital social, aceasta operând de drept, în temeiul legii, la data emiterii certificatelor de atestare, termenul de prescripție ar începe să curgă de la această dată (sub imperiul O.U.G. nr. 88/2007) sau, cel mai târziu, la data intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002 (28 martie 2002).

În ambele ipoteze, începutul prescripției extinctive se plasează până la intrarea în vigoare a noului C. civ., termenul fiind împlinit, cel mai târziu, în anul 2010.

Nu se pot reține nici criticile recurentei în sensul încălcării dispozițiilor Legii nr. 15/1990, prin prisma unei pretinse confuzii a instanței de apel între bunurile din patrimoniul pârâtei și acțiunile cuvenite reclamantei ca urmare a majorării capitalului social. În primul rând, Curtea nu a avut în vedere un asemenea argument, iar, din raționamentul său nu se poate desprinde confuzia evocată, instanța examinând cauza în limitele instituției răspunderii civile delictuale, care presupune, în ceea ce privește termenul de prescripție, stabilirea momentului de început al cursului prescripției. Pe de altă parte, este adevărat că recurenta nu este titulara dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul pârâtei și nu este responsabilă pentru schimbările intervenite în cadrul acestui patrimoniu, însă este obligată să se informeze în legătură cu aceste schimbări, scop pentru care s-au și înființat cărțile funciare și s-a prevăzut în lege efectul de opozabilitate față de terți al înscrierilor operate. De aceea, în mod corect, Curtea de Apel a stabilit anul 2007 ca moment de început al termenului de prescripție, chiar dacă a avut în vedere data actelor de dare în plată, în timp ce Înalta Curte s-a raportat la înscrierea lor în cartea funciară. Argumentele distincte ale acestor două instanțe nu influențează însă soluția dată în apel, termenul de prescripție de trei ani fiind împlinit în anul 2010, conform art. 8 alin. (1) cu referire la art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 197/1958, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv la 26 martie 2018.

Nici adresele efectuate de către reclamantă în perioada 2014-2016, prin care a solicitat pârâtei majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care au fost obținute certificatele de atestare a dreptului de proprietate, la care aceasta nu a răspuns, nu au relevanță în stabilirea cursului prescripției, întrucât se plasează după împlinirea termenului de prescripție (2010) și nici nu reprezintă, în sine, cazuri de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției, conform art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Sub acest ultim aspect, demersul adresat de reclamantă pârâtei, vizând majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor, nu constituie cazuri de suspendare a cursului prescripției (art. 13), nefăcând parte din niciuna dintre ipotezele prevăzute de textul de lege enunțat, care se referă la cazul de forță majoră care împiedică creditorul de a efectua acte de întrerupere, la apartenența uneia dintre părți la Forțele Armate aflate pe picior de război și la rezolvarea unei reclamații administrative formulate anterior acțiunii în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poștă și telecomunicații. Nu echivalează nici cu cazurile de întrerupere a cursului prescripției, reglementate în art. 16 din Decret, și care se referă la recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie de către pârât, la introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, respectiv la un act începător de executare. După cum se observă, prima și cea de-a treia ipoteză vizează acte ale pârâtei, nu cereri formulate de reclamantă, iar cea de-a doua ipoteză are în vedere o cerere de chemare în judecată sau de arbitrare, natură juridică pe care nu o au adresele reclamantei către pârâtă.

Revenind la decizia în interesul legii nr. 1 din 17 februarie 2014, conform căreia s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011, aceasta este incidentă în cauză, față de momentul de început al termenului de prescripție, și obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Corelativ, nu sunt aplicabile, în cauză, dispozițiile art. 2500 și art. 2513 din noul C. civ., ci cele ale Decretului nr. 167/1958, în mod corect, Curtea de Apel examinând excepția prescripției dreptului la acțiune invocată prin motivele de apel, excepția fiind de ordine publică.

Nu sunt, ca atare, întrunite cerințele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

- Nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 16 și art. 22 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește corespondența purtată între părți începând cu anul 2016, cum s-a arătat în examinarea motivului de recurs precedent, în primul rând, aceasta se plasează în afara termenului de prescripție, împlinit, cel mai târziu, în anul 2010, pentru considerentele menționate.

Pe de altă parte, demersurile intimatei la O.R.C. Hunedoara din 2017-2019, pentru înregistrarea hotărârii de majorare a capitalului social nu semnifică o recunoaștere în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, caz de întrerupere a cursului prescripției, întrucât textul de lege se referă la dreptul a cărui acțiune se prescrie. Or, acesta este, conform cererii de chemare în judecată, dreptul reclamantei la despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale a pârâtei, răspundere contestată de aceasta din urmă, prin invocarea lipsei culpei în activitatea desfășurată, cu consecința finală a combaterii dreptului la despăgubiri. În alți termeni, ceea ce recunoaște pârâta, prin hotărârea A.G.E.A. care nu a putut fi înregistrată, este cuantumul valorii terenurilor cu care ar fi trebuit majorat capitalul social, dar nu și dreptul la despăgubiri al reclamantei, drept supus prescripției extinctive din perspectiva dreptului material la acțiune. În mod evident, problema existenței sau nu a culpei pârâtei în respingerea cererii de înregistrare a majorării de capital social reprezintă o chestiune de fond, care nu poate fi analizată de prezenta instanță, raportat la soluția pronunțată de instanța de apel și atacată cu recurs, care vizează problema prescripției dreptului la acțiune.

Critica privind încălcarea art. 22 din Decretul nr. 167/1958 (art. 21 în forma republicată a actului normativ) este neîntemeiată.

Potrivit dispoziției legale menționate, acțiunile privind dreptul de proprietate și dezmembrămintele acestui drept nu cad sub incidența acestui act normativ.

În opinia recurentei, rezultă implicit că acțiunea are caracter imprescriptibil extinctiv, determinat de împrejurarea că, prin aceasta, se apără dreptul de proprietate al Statului asupra terenurilor pentru care s-au emis certificatele de atestare, derivat din aportul în natură adus și care generează majorarea de capital social.

Contrar celor susținute de parte, acțiunea formulată nu reprezintă un mijloc de apărare a dreptului de proprietate al Statului român, ci o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în cadrul căreia se tinde la valorificarea unui drept de creanță al reclamantei, constând în dreptul la despăgubiri ca urmare a unei pretinse fapte ilicite săvârșite de pârâtă, reprezentată de vânzarea imobilelor fără îndeplinirea obligației de majorare a capitalului social. Acțiunea în răspundere civilă delictuală este prescriptibilă extinctiv în condițiile art. 8 alin. (1) cu referire la art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Mai mult, litigiul de față nu pune în discuție dreptul de proprietate al Statului, care nu poate fi reținut, întrucât certificatele de atestare vizează tocmai dreptul de proprietate al pârâtei asupra celor două terenuri pentru care s-au emis, iar aportul în natură al Statului, la care face referire art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002, are în vedere valoarea terenurilor, iar nu înseși bunurile privite în materialitatea lor.

În concluzie, nici din perspectiva acestui motiv de recurs nu sunt întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- Criticile de fond evocate în recurs, privind întrunirea, în raționamentul recurentei, a condițiilor răspunderii civile delictuale, nu vor fi verificate de Înalta Curte, raportat la decizia atacată, care, astfel cum s-a arătat, vizează prescripția dreptului material la acțiune.

Raportat la aceste argumente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 1191 din 8 octombrie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2022.