ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 918/2024

Ședința publică din data de 23 aprilie 2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 117 din 25 mai 2021 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a fost declinată competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani.

Prin încheierea din 14 octombrie 2022, Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă a respins cererea privind administrarea probei testimoniale și a expertizei contabile.

În ceea ce privește expertiza topo-cadastrală și răspunsul oferit de apărătorul pârâtei cu privire la imposibilitatea de a preciza dacă construcțiile din contractul încheiat între părți în anul 2016 sunt unele și aceleași cu cele din contractul din 2015, a fost acordat termen de judecată pentru ca părțile să studieze cărțile funciare depuse la dosarul cauzei și să formuleze precizări.

Prin sentința civilă nr. 86 din 17 noiembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Prin încheierea din 9 iunie 2023, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins proba cu martori, ca inadmisibilă, în temeiul art. 309 alin. (5) C. proc. civ., și s-a pus din oficiu în discuție, în temeiul art. 1.247 alin. (3) C. civ. nulitatea absolută a contractului de vânzare având în vedere lipsa formei autentice, prin raportare la dispozițiile art. 1.244 C. civ.

A fost încuviințată cererea de amânare, punându-se în vedere părților să formuleze concluzii scrise cu privire la excepția invocată din oficiu.

Prin decizia nr. 176 din 15 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a fost respins apelul reclamantei, formulat împotriva încheierii din 14 octombrie 2022 și a sentinței, ca nefondat.

A fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În ceea ce privește încheierea din 9 iunie 2023, recurenta-reclamantă, subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că respingerea probei testimoniale s-a realizat cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., cu consecința vătămării sale procesuale.

S-a arătat că proba testimonială a fost propusă, nu pentru a combate conținutul înscrisului sub semnătură privată sau pentru a-l completa, ci, dimpotrivă, pentru a-i confirma veridicitatea, întrucât reflectă voința părților, constituind însuși temeiul pretențiilor deduse judecății.

De asemenea, proba a fost solicitată și pentru a combate cele reținute de prima instanță în sensul că prețul din contract nu este cert ori că nu este corespunzător stadiului constucției de la data încheierii convenției.

Cu privire la decizia nr. 176 din 15 septembrie 2023 s-au invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a criticat recurenta-reclamantă încălcarea dispozițiilor art. 481 C. proc. civ., cu consecința agravării situației sale procesuale în apel, prin invocarea din oficiu și valorificarea excepției nulității absolute a contractului potrivit prevederilor art. 1.247 alin. (3) C. civ.

Conform recurentei, prin raportare la considerentele primei instanțe, care vizau numai motive de nulitate relativă, s-ar fi putut putut parcurge procedura de confirmare a contractului în condițiile art. 1.263 alin. (6) C. civ., însă, prin invocarea din oficiu a excepției nulității absolute și substituirea motivării primei instanțe, posibilitatea confirmării a fost înlăturată potrivit art. 1.247 alin. (4) din același cod.

De asemenea, este greșit argumentul instanței de apel conform căreia art. 1.247 alin. (3) C. civ. reprezintă unul dintre "cazurile anume prevăzute de lege" la care face referire art. 481 C. proc. civ. și care permit derogarea de la principiul non reformation in peius.

Sintagma "cazurile anume prevăzute de lege" trebuie interpretată restrictiv, fiind incidentă numai în situațiile în care legea prevede expres înlăturarea principiului non reformatio in peius, astfel cum este cazul reglementat de art. 432 C. proc. civ.

În cauză, însă, dispozițiile art. 1.247 alin. (3) C. civ. nu se circumscriu sintagmei "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 481 C. proc. civ. deoarece, deși legiuitorul a reglementat obligația instanței de a invoca din oficiu nulitatea absolută, nu a fost instituită expres și o derogare de la regula privind neagravarea situației juridice în calea de atac.

În continuare, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susținut că decizia instanței de apel nu este motivată în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind analizate susținerile din cuprinsul cererii de apel și a concluziilor scrise prin care s-a arătat că actul juridic dedus judecății nu are natura juridică a unei convenții prin care au fost strămutate sau constituite drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară și prin urmare, el nu intră sub incidența art. 1.244 C. civ.

Astfel, s-a arătat că, la data încheierii convenției, recurenta-reclamantă nu era titulara vreunui drept real asupra construcției, obiectul înțelegerii părților nefiind transferul dreptului de proprietate sau al unui alt drept real asupra acesteia, ci a dreptului de a obține autorizația de construire.

Potrivit recurentei-reclamante, fiind pusă în discuție incidența dispozițiilor art. 1.244 C. civ., pentru a soluționa excepția invocată din oficiu, instanța de apel trebuia mai întâi să stabilească dacă actul juridic dedus judecății are natura unei convenții prin care a fost strămutat sau constituit un drept real supus înscrierii în cartea funciară.

Cu toate acestea, prin decizia recurată au fost ignorate argumentele privitoare la natura convenției dintre părți, în considerentele deciziei nefiind expuse motivele care au condus la calificarea actului drept un contract translativ și nici cele pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei.

Totodată, în dezvoltarea motivului de recus prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.244 C. civ., având în vedere că prin contractul de vânzare din 12 aprilie 2016 nu a fost transmis vreun drept real asupra construcției.

A susținut recurenta-reclamantă că, în cauză se impunea interpretarea convenției părților potrivit art. 1.266 alin. (2) și art. 1.268 alin. (3) C. civ. pentru a se stabili obiectul și natura juridică reală a contractului, deoarece există o neconcordanță între sensul literal al termenilor convenției și situația juridică a construcției, astfel cum rezultă din situația de fapt reținută de prima instanță, necontestată în apel.

Astfel, deși în cuprinsul contractului se face referire la vânzarea nudei proprietăți, prima instanță a reținut că, la data încheierii convenției, recurenta-reclamantă nu avea calitatea de titular al unui drept real asupra construcției edificate fără autorizație de construcție pe terenul pârâtei.

Dat fiind că nici construcția edificată fără autorizație și nici dreptul de a obține autorizația de construcție pentru intrarea în legalitate nu sunt supuse înscrierii în cartea funciară, în acest sens fiind și dezlegările din decizia nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a concluzionat recurenta-reclamantă că actul juridic dedus judecății nu are natura unei convenții prin care s-au transmis sau constituit drepturi reale înscrise în cartea funciară, așa încât pentru încheierea sa în mod valabil nu era obligatorie forma autentică.

La data de 8 februarie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L. prin care s-a invocat nulitatea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Criticile formulate împotriva încheierii din 9 iunie 2013, privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., sunt nefondate, autoarea recursului interpretând eronat dispozițiile legale despre care pretinde că au fost încălcate.

Astfel, cererea de chemare în judecată a avut ca obiect obligarea intimatei-pârâtei la plata sumei de 437.300 RON, reprezentând prețul aferent contractului de vânzare din 12 aprilie 2016.

În scopul dovedirii temeiniciei pretenției deduse judecății, recurenta-reclamantă a solicitat în apel, ca de altfel și în prima instanță, încuviințarea probei cu martori, teza probatorie vizând condițiile în care a fost negociat și încheiat contractul și înțelegerea părților cu privire la preț.

Conform dispozițiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., atunci când s-a întocmis un înscris, autentic sau sub semnătură privată, indiferent dacă se impunea sau nu preconstituirea înscrisului, legea interzice în termeni categorici - prin utilizarea termenului "niciodată" - dovada cu martori "împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau ulterior întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv."

În cauză, fiind încheiat contractul din 12 aprilie 2016, ca înscris probator, în mod corect instanța de apel a respins proba cu martori, ca inadmisibilă, argumentând că, în raport cu teza probatorie indicată, apelanta-reclamantă tinde să dovedească ceea ce pretinde că s-ar fi negociat sau agreat de către părți înainte sau în timpul întocmirii contractului, deși art. 309 alin. (5) C. proc. civ. interzice expres o astfel de probă.

Prin urmare, Înalta Curte va înlătura susținerile în sens contrar ale recurentei-reclamante, constatând aplicarea judicioasă a dispozițiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ.

Criticile aduse deciziei nr. 176 din 15 septembrie 2023 sunt, de asemenea, nefondate.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă încălcarea dispozițiilor art. 481 din același cod, susținând că i-a fost agravată situația în propria cale de atac, ca urmare a faptului că instanța de apel a invocat din oficiu și a reținut nulitatea absolută a contractului dedus judecății, deși în cauză nu este incident, nici unul dintre cazurile prevăzute expres de lege cu titlu de excepție de la regulă instituită prin dispozițiile legale menționate.

Pretinde recurenta că, prin constatarea nulității absolute a contractului și substituirea considerentelor primei instanțe, care vizau numai motive de nulitate relativă, a fost înlăturată posibilitatea confirmării contractului în condițiile art. 1.263 alin. (6) C. civ., cu consecința agravării situației sale juridice în propria cale de atac.

Potrivit art. 481 C. proc. civ., "Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege".

Principiul non reformatio in peius presupune ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze situația procesuală prin soluția dată de instanța de control judiciar.

Din această perspectivă, se constată că prin sentința civilă nr. 86 din 17 noiembrie 2022 prima instanță a respins cererea reclamantei, tot în considerarea unor motive care vizau nulitatea actului dedus judecății, argumentând că înscrisul intitulat contract de vânzare din 12 aprilie 2016 a fost încheiat de părți în condiții informe, nu a fost semnat de un împuternicit al pârâtei, nu a existat un mandat scris din care să rezulte obiectul, conținutul și limitele împuternicirii a cărei formă scrisă era necesară pentru validitate precum și pentru a se stabili dacă părțile urmează să încheie un act translativ de proprietate și condițiile încheierii acestuia, cerințe esențiale pentru exprimarea unui consimțământ valabil. De asemenea, a reținut prima instanță că, din probatoriul administrat, nu a rezultat prețul asupra cărora părțile ar fi convenit, neputându-se cunoaște voința reală a acestora în ceea ce privește convenția încheiată.

Instanța de apel, rejudecând cauza, a confirmat soluția de respingere a cererii reclamantei, cu motivarea că sunt aplicabile dispozițiile art. 1247 alin. (3) C. civ., potrivit cărora instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută a contractului deoarece raportat la prevederile art. 1244 din același cod, în afara altor cazuri prevăzute de lege, convențiile care strămută sau constituie drepturi reale, trebuie sub sancțiunea nulității absolute să fie încheiate prin înscris autentic, cerința neîndeplinită în cauză. Prin urmare, contractul de vânzare din 12 aprilie 2016 este nul absolut pentru lipsa formei autentice prevăzute de lege ad validitatem.

În aceste condiții, nu se poate reține teza încălcării art. 481 C. proc. civ. deoarece, pe de o parte, în raport cu prevederile exprese ale dispozițiilor art. 1247 alin. (3) C. civ., care obligă instanța de judecată să invoce motivele de nulitate absolută, indiferent de stadiul procesual pentru a asigura respectarea principiului securității raporturilor juridice civile privind vânzarea bunurilor supuse înscrierii în cartea funciară, deși prin decizia instanței de apel, a fost substituită motivarea primei instanțe, nu a fost schimbată cu nimic situația procesuală a recurentei-reclamante, soluția rămânând aceeași, de respingere a cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 481 C. proc. civ. au format obiectul analizei instanței de apel, care le-a înlăturat motivând că obligația impusă instanței prin prevederile art. 1247 alin. (3) C. civ. de a invoca din oficiu nulitatea absolută reprezintă unul dintre cazurile anume prevăzute de lege care constituie o excepție de la regula privind neînrăutățirea situației în propria cale de atac, iar prin criticile formulate în recurs nu sunt combătute, în substanța lor aceste argumente ci sunt reluate aceleași susțineri formulate prin concluziile scrise depuse în apel.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă, în esență, nemotivarea deciziei derivată din lipsa analizei argumentelor invocate în apel cu privire la natura juridică a contractului încheiat între părți și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.244 C. civ. raportat la obiectul acestei convenții.

În dezvoltarea criticilor, recurenta-reclamantă arată că, prin contractul din 12 aprilie 2016, nu a transmis pârâtei un drept real, supus întabulării în cartea funciară, deoarece nu deținea calitatea de proprietar al construcției la data încheierii contractului, ceea ce s-a transferat fiind dreptul de a obține autorizația de construire. Se susține că, nefiind încheiat un contract translativ al unui drept real, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1.244 C. civ.

Astfel, susține recurenta-reclamantă că se impunea ca instanța de apel, anterior pronunțării asupra nulității absolute invocate din oficiu, să stabilească dacă prin actul juridic dedus judecății a fost strămutat sau constituit un drept real supus înscrierii în cartea funciară, fiind necesară interpretarea convenției părților potrivit art. 1.266 alin. (2) și art. 1.268 alin. (3) C. civ.

Înalta Curte reține că susținerile circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. pornesc de la una și aceeași premisă - neîncheierea unui contract prin care să fi fost transferate drepturi reale supuse întabulării în cartea funciară - diferită însă de cea dedusă judecății, fiind ignorată cauza cererii introductive.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților."

Astfel, acțiunea recurentei-reclamantei nu a vizat stabilirea naturii juridice a contractului dintre părți, ci obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 437.300 RON, cu titlu de preț, reprezentând obligația neexecutată asumată prin contractul de vânzare din 12 aprilie 2016, în susținerea cererii reclamanta arătând că prin acest contract s-a transmis pârâtei nuda proprietate asupra construcției edificate fără autorizație de construire pe terenul celei din urmă.

Dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, în raport cu ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, prevăd că "în apel nu se pot schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi."

Cu respectarea acestor dispoziții legale, instanța de apel s-a raportat în cadrul analizei sale la cauza cererii introductive, astfel cum au fost indicată de autorul acesteia, cu luarea în considerare a calificării juridice pe care însăși recurenta-reclamantă a oferit-o convenției deduse judecății, calificare ce corespunde denumirii contractului, de vânzare, între părți fiind încheiat un contract numit.

Prin urmare, în cauză, fiind relevată încheierea unui contract de vânzare, așa cum s-a reținut în primă instanță, nu se impunea analiza naturii juridice a convenției.

Concluzionând cu privire la acest aspect, rezultă că instanței de apel nu îi poate fi imputată omisiunea de a analiza argumentele prin care a fost schimbată, cauza acțiunii deduse judecății, neputându-se reține viciul nemotivării hotărârii, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în realitate, criticile formulate în dezvoltarea acestuia nu vizează motive de nelegalitate a deciziei pronunțate de instanța de apel.

Deși recurenta-reclamantă avea obligația, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., să se raporteze la considerentele instanței de apel, să le combată și să dezvolte un raționament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei recurate, în concret, nu există corespondență între susținerile recurentei-reclamante și motivarea instanței de apel din cuprinsul deciziei atacate.

Astfel, deși se invocă pretinsa aplicare greșită a art. 1.244 C. civ., ceea ce contestă recurenta-reclamantă este situația de fapt reținută în cadrul etapelor procesuale ale fondului, ca urmare a valorificării probatoriului administrat, în ceea ce privește natura contractului din 12 aprilie 2016.

Stabilirea faptelor deduse judecății, aprecierea probelor și modul concret de valorificare a acestora constituie atributul instanțelor fond, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură instanța de recurs urmând a verifica aplicarea corectă a legii la situația de fapt reținută de instanțele devolutive, concluzie care rezultă explicit din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul semnifică examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate, cu regulile de drept aplicabile.

În această ordine de idei se constată că nici nemulțumirea părții în raport cu faptul că instanța de apel nu a procedat la interpretarea convenției potrivit art. 1.266 alin. (2) și art. 1.268 alin. (3) C. civ., pentru a stabili obiectul și natura juridică reală a contractului, nu se subsumează unei critici de nelegalitate, fiind întemeiată pe aceleași susțineri care vizează situația de fapt reținută în cauză.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 9 iunie 2023 și a deciziei nr. 176 din 15 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Totodată, cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată, se reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la aceste dispoziții legale, aplicabile și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., se constată că intimata-pârâtă nu a depus la dosarul cauzei dovezile privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 9 iunie 2023 și a deciziei nr. 176 din 15 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 aprilie 2024.