ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1267/2023

Ședința publică din data de 19 septembrie 2023

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 2 decembrie 2021, sub nr. x/2021, prin care reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.326.098 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 1.724.310 RON – prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 7 august 2009, întocmit de către expertul evaluator A.., și valoarea de 398.212 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului în suprafață de 5.474 m.p., situat în mun. Botoșani, bd. x nr. 14 (actual M. Eminescu), actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie în ceea ce privește suma de 826.098 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 500.000 RON de la data emiterii titlurilor de plată și până la data plății efective. Totodată, solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

Prin sentința civilă nr. 353 din data de 15 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă, și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

Prin decizia nr. 1820A din data de 5 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 353 pronunțate de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1820A din data de 5 decembrie 2022, pronunțate, în dosarul nr. x/2021, de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2021, la data de 9 februarie 2023, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 2.

I.6. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 15 martie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului.

I.7. Motivele de recurs

Susținând nelegalitatea hotărârii recurate în temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În opinia sa, în aplicarea textului legal, în mod greșit instanța de apel a reținut că momentul de început al curgerii termenului de prescripție, respectiv momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existența pagubei, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea.

A apreciat că, instanța de control judiciar a analizat în mod eronat regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere.

Astfel, a arătat că în sistemul Decretului nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, la fel ca în sistemul C. civ. anterior, începutul prescripției are, ca regulă generală, caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, după caz, mixt, din moment ce art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că: "prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune".

Totodată, a învederat că nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție.

În acest sens a invocat și prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, menționând că acestea stabilesc alternativ două momente de la care începe să curgă prescripția: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea și un moment obiectiv, constând în data – judecătorește stabilită – când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Drept urmare, a considerat că simpla încălcare a dreptului subiectiv, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

A susținut că, și dacă intimata-pârâtă s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor și chiar dacă Ministerul Finanțelor a avut doi reprezentanți în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenței prejudiciului, din moment ce, pe de o parte, este vorba despre persoane juridice de sine-stătătoare, cu atribuții diferite, iar, pe de altă parte, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut temei în relația de subordonare existentă între Ministerul Finanțelor și intimata-pârâtă.

În plus, a arătat că nu se poate aprecia, în speță, că momentul de început al termenului de prescripție este cel la care s-a comunicat titlul de conversie, așa cum a reținut curtea de apel, întrucât la acea dată se cunoștea doar valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptățite, iar nu existența pagubei; cunoașterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoașterea existenței pagubei.

Ca a atare, a apreciat că nu exista posibilitatea efectivă de a cunoaște paguba sau să fi putut identifica existența acesteia la data comunicării titlului de conversie, așa cum a reținut instanța de apel.

A mai susținut și că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954 atunci când a statuat că "din momentul emiterii deciziei de despăgubire, apelantul reclamant nu doar că putea să cunoască existența unei eventuale fapte ilicite și a prejudiciului, dar avea și obligația/atribuția legală să sesizeze din acel moment dacă au existat neregularități în derularea procedurilor administrative de evaluare."

Privitor la răspunderea statului, a considerat că sunt aplicabile normele dreptului public, acesta având răspundere directă doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, neputând fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

A subliniat că o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu, care, pentru a putea fi reparat, trebuie să fie cert, direct, personal, să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim și să nu fi fost reparat încă

Mai mult, în opinia părții, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10 din data de 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare.

De asemenea, a susținut că, din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între intimata-pârâtă și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecință, a apreciat că instanța de apel în mod eronat a reținut că ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie. 2021, emise de partea adversă, privind diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Totodată, consideră și că instanța de apel a aplicat în mod greșit dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționare recursului în interesul legii, din moment ce aceasta vizează o altă materie de drept, respectiv o reglementare specială, de dreptul muncii, în condițiile în care, în speță, este aplicabil dreptul comun.

I.8. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, a invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând că recurentul-reclamant a înțeles să invoce o chestiune asupra căreia s-a statuat în mod definitiv într-o speță similară.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentul-reclamant, iar acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Prioritar, în ce privește excepția inadmisibilității recursului, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reține că, la termenul de judecată din data de 19 septembrie 2023, instanța a apreciat că aceasta nu este în sine o veritabilă excepție și a calificat-o a fi o apărare de fond.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, susținând că în mod greșit instanța de apel a reținut că momentul de la care a avut posibilitatea să cunoască atât existența pagubei, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia este momentul comunicării titlului de conversie.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către intimata-pârâtă, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Decizia de despăgubiri nr. 8550 din data de 26 august 2010 (titlul de despăgubire), în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie în acțiuni nr. 2482 din data de 18 iulie 2011, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menționate, s-a apreciat că de la momentul comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea, societate deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de unic acționar, acesta era obligat ca, în cadrul termenului de prescripție, să declanșeze mecanisme care să permită depistarea existenței unor eventuale pagube.

Curtea de apel a considerat că a se accepta că recurentul-reclamant are posibilitatea declanșării unui astfel de control la orice moment dorește, având drept consecință formularea acțiunii în despăgubiri în termen de trei ani după efectuarea acestui control, ar conduce la încălcarea principiului securității raporturilor juridice, lăsând la latitudinea acestuia stabilirea momentului de început al termenului de prescripție.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către intimata-pârâtă a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009), recurentul-reclamant a învederat că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susținerea recurentului-reclamant nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări, cu valoare de principiu, ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul-reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către intimata-pârâtă a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, astfel cum a fost reținut de către instanța de apel, se opune recurentului-reclamant, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

În acest context, se reține că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și doi reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice – [art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005].

De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a) din același act normativ).

Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII din lege).

În ceea ce o privește pe intimata-pârâtă, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 [art. 13 alin. (4)] și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Față de aceste considerente, se constată că în mod judicios a reținut instanța de apel că statul nu poate susține că nu a avut atribuții să controleze o instituție înființată special de el.

Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant Ministerul Finanțelor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român și pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției intimatei-pârâte față de recurentul-reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba la momentul reținut de către instanța de apel ca fiind cel de la care a început să curgă în cauză termenul de prescripție.

Astfel fiind, recurentul-reclamant putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 8550 din data de 26 august 2010, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite, pe baza raportului de evaluare inițial, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligațional constituit astfel.

Ca atare, cu atât mai mult, poate fi reținută obligația recurentului-reclamant ca, în cadrul termenului de prescripție, să declanșeze mecanismele care să îi permită depistarea existenței unor eventuale pagube, de la momentul comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul-reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Sub acest aspect, se constată că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de către intimata-pârâtă, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurentul-reclamant, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1820A din data de 5 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1820A din data de 5 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2023.