ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5071/2023

Ședința publică din data de 7 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021 la data de 20 aprilie 2021 reclamantul Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor București în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E. și F., a solicitat anularea în totalitate a Deciziei nr. 6707/23 aprilie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care a fost emis titlul de despăgubiri în favoarea pârâților, în cuantum de 518.716,41 RON.

Prin sentința nr. 5980 din 15 octombrie 2021, Tribunalul București a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani, constatând că în speță incidente sunt, în ceea ce privește competența teritorială a instanței, prevederile art. 10 alin. (3) teza a 2 -a din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare aparținând așadar instanței de la domiciliul pârâților, iar nu al sediului reclamantei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 03.12.2021, sub nr. x/2021.

Prin încheierea de ședință din 6 decembrie 2021, Tribunalul Botoșani, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială procesuală a instanței în soluționarea cauzei și a declinat competența în favoarea Tribunalului Botoșani, secția I civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția I civilă la data de 4 ianuarie 2022, sub nr. x/2021*.

Prin sentința nr. 376 din 8 aprilie 2022, Tribunalul Botoșani, secția I civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a dosarului nr. x/2021 în favoarea Curții de Apel Suceava.

Prin sentința nr. 57 din 14 iunie 2022, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității acțiunii invocată prin întâmpinare și a respins ca tardivă acțiunea formulată de reclamanta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor București, în contradictoriu cu pârâții A., C., B., D., E. și F..

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor București, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, recurenta - reclamantă a susținut că instanța de fond în mod greșit a admis excepția tardivității acțiunii.

Având în vedere că, până în anul 2019, nu a avut cunoștință depre supraevaluare, recurenta consideră că, în speță, termenul de introducere a acțiunii nu este cel de 1 an de la data emiterii deciziei, prevăzut de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, ci termenul prevăzut de C. civ. de 3 ani de la data la care s-a cunoscut paguba.

Nelegalitatea actului emis de CCSD a fost constatată la momentul finalizării procesului de reevaluare a imobilului, obiect al dosarului de despăgubire nr. x

Recurenta consideră că dreptul CNCI de a solicita anularea actului (Decizia nr. 6707/23.04.2009 emisă de CCSD) și recuperarea prejudiciului cauzat, este actual.

În ceea ce o privește apreciază că instanța în mod greșit nu constată că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi poate constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, în speță fiind aplicabilă regula contra non valentem agere non currit praescriptio (prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze).

În sistemul C. civ., când forța majoră nu constituia o cauză de suspendare (prevăzută de lege), în temeiul acestei reguli, jurisprudența a considerat că, fiind vorba de o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acționa, ea poate fi un caz de suspendare.

În prezent, chiar dacă Decretul nr. 167/1958 prevede că forța majoră este o cauză de suspendare - art. 13 lit. (a), regula contra non valentem asere non currit praescriptio este invocată pentru a soluționa unele excepții de la regula începutului prescripției.

Intimata-pârâtă F. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului și note scrise.

Intimații-pârâți B., D. și E. au depus precizări prin care au invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de Decizia 3027/2022 a Înaltei Curți, precum și excepția rămânerii fără obiect a recursului.

În ceea ce privește excepția nulității recursului, aceasta a fost respinsă de instanță, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

Referitor la autoritatea de lucru judecat și excepția lipsei obiectului invocate, acestea au fost calificate ca apărări de fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând, cu titlu prealabil, apărările intimaților - pârâți (calificate de instanță cu ocazia dezbaterilor publice de la termenul la care instanța de recurs a reținut cauza spre soluționare, drept apărări de fond) prin care aceștia au invocat autoritatea de lucru judecat și excepția lipsei de obiect, în raport de dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curți, instanța le apreciază ca neîntemeiate, întrucât Decizia ÎCCJ nr. 3027/25.05.2022 pronunțată în acest dosar nu are relevanță din punct de vedere al fondului prezentei cauze, având în vedere că prin această decizie s-a admis recursul, s-a casat în parte sentința nr. 93/19.10.2020 a Curții de Apel Suceava-SCAF și, în rejudecare, s-a admis acțiunea reclamanților B., C., D., E., fiind obligată pârâta ANRP la soluționarea pe fond a cererii de emitere a titlurilor de despăgubire.

Analizând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, în raport cu actele și lucrările dosarului și dispozițiile procedurale și materiale incidente cauzei, Înalta Curte, constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează.

În speță, recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 6707/23 aprilie 2009, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Instanța de fond a respins acțiunea, ca tardiv introdusă, constatând, în esență, că reclamanta își întemeiază acțiunea pe prevederile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia "autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice".

Textul legal enunțat se referă la situația în care autoritatea publică emitentă a unui act administrativ pe care îl apreciază ca fiind nelegal, a intrat în circuitul civil, în sensul ca produce efecte juridice, astfel ca nu mai poate să intervină revocarea actului administrativ, situație în care această entitate publică are posibilitatea de a solicita instanței de judecată să constate nulitatea actului, dar cu respectarea anumitor condiții, respectiv în termen de un an de la data emiterii.

Termenul de un an pentru acțiunea în justiție este un termen de decădere edictat în scopul respectării principiului securității raporturilor juridice care rezultă din dispozițiile art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, principiu care implică, între altele, respectarea caracterului definitiv al unui act ce nu a fost atacat în justiție în termenul unei acțiuni de drept comun în materie sau, în lipsă, într-un termen rezonabil - înainte de a fi considerat ca devenit "definitiv".

Posibilitatea de a ataca fără limită în timp un act administrativ unilateral cu caracter individual pune în pericol ordinea juridică în sensul că raporturile juridice și cele sociale ordonate de primele pot fi modificate oricând, fiind afectată în acest fel însăși ordinea socială. Or, orice relație socială și orice relație juridică trebuie să aibă un termen suficient pentru a fi, la nevoie, consacrate în justiție, termen dincolo de care nu mai pot interveni modificări prin verificarea legalității sau a altor aspecte ce caracterizează raportul respectiv.

Aceleași considerente sunt valabile și pentru posibilitatea revocării actului administrativ de către emitent, măsura neputând, deci, fi luată oricând, ci într-un termen care să respecte principiul securității raporturilor juridice.

Prin urmare, în situația în care actul administrativ a cărui anulare se solicită a fost emis la data de 23 aprilie 2009, iar instanța de judecată a fost învestita la data de 20 aprilie 2021, în mod corect și legal instanța de fond a reținut că cererea de chemare în judecata a fost depusă cu depășirea termenului de un an de la data emiterii actului, astfel încat intervine sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula acțiune în instanță.

În ipoteza în care partea a fost împiedicată să introducă cererea în anulare prevăzută de art. 1 alin. (6) Legea nr. 554/2004 în termenul de decădere, aceasta avea posibilitatea de a se prevala de dispozițiile art. 186 C. proc. civ., conform cărora partea care a pierdut un termen procedural poate fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând, totodată, repunerea sa în termen.

În cauză, reclamanta nu a cerut în mod expres, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, repunerea în termenul de a formula acțiunea în anulare a actului administrativ, conform art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

Reclamanta a invocat faptul că instanța nu a avut în vedere faptul că, până în anul 2019, nu a știut despre supraevaluare și că nelegalitatea deciziei CCSD a fost constatată la momentul finalizării procesului de reevaluare a imobilului, obiect al dosarului de despăgubire nr. x

Chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că prin inserarea acestui argument reclamanta a înțeles să supună analizei instanței de control judiciar imposibilitatea de a formula cererea în anulare anterior momentului finalizării procesului de reevaluare a imobilului, simpla invocare a acestei împrejurări nu este suficientă, instanța de fond nefiind învestită cu o cerere de repunere în termen.

Mai trebuie observată și contradicția reclamantei în ceea ce privește calificarea termenului de un an ca fiind de decădere sau de prescripție. Termenul în discuție este un termen de decădere, așa cum corect a fost reținut și cum a fost consacrat și în doctrină și jurisprudență.

Reclamanta, pentru a eluda tardivitatea introducerii cererii de chemare în judecată invocă instituțiile suspendării și întreruperii termenului prescripției și fără a face o argumentare concretă și distinctă în fapt și în drept a incidenței suspendării ori întreruperii termenului prescripției, invocă regula contra non valentem asere non currit praescriptio, însă după cum chiar recurenta precizează, această regulă este invocată pentru a soluționa unele excepții de la regula începutului prescripției, nefiind incidentă în cazul de față, unde în discuție se află un termen de decădere, nesupus suspendării sau întreruperii curgerii sale.

Prin urmare, soluția primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei, nefiind identificate motive de reformare a sentinței atacate care să intre în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinței nr. 57 din 14 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 7 noiembrie 2023.