ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1879/2022

Ședința publică din data de 13 octombrie 2022

După deliberare, asupra cauzei da față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Botoșani, secția de contencios administrativ și fiscal la 21 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, anularea deciziei nr. 5999/04.08.2020 emise de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților de validare a hotărârii nr. 2271/30.07.2018 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietatea acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord sau Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 290/2003.

Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Botoșani și excepția inadmisibilității cererii privind acordarea despăgubirilor de către instanță. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

Pârâta Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Botoșani, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Botoșani, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția I civilă la 23 decembrie 2020, sub nr. x/2020*.

Prin sentința nr. 474 din 9 aprilie 2021, Tribunalul Botoșani, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A.. Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția I civilă la 29 octombrie 2021, sub nr. x/2020*.

Prin decizia nr. 145 din 9 februarie 2022, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 474 din 9 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul Botoșani, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003.

Împotriva deciziei nr. 145 din 9 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac formulate, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 18 aprilie 2022, sub nr. x/2020*, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia curții de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (4) și alin. (5) din Hotărârea nr. 1.120 din 30 august 2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, instanța reținând în mod greșit că nu au fost depuse înscrisuri certificate de autoritățile competente, în sensul Legii nr. 164/2014.

A arătat că, la data formulării cererii de despăgubiri, legea permitea ca imposibilitatea de a procura înscrisuri să poată fi dovedită prin demersurile efectuate în vederea intrării în posesia acestor înscrisuri, la dosar fiind depusă, în copie, corespondența purtată de recurentă cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica Moldova, abilitate să emită astfel de documente.

Recurenta a afirmat că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006, a depus la dosar copia corespondenței purtate cu Ministerul Afacerilor Externe, cu Autoritatea Regională de Stat din Cernăuți și cu Arhivele de Stat ale Regiunii Cernăuți, din răspunsul primit reieșind că a fost verificată arhiva Primăriei Tereblecea, însă pentru perioadele 1918-1940 și 1941-1944 nu au fost găsite documente în arhiva acestei instituții.

În acest context, recurenta a susținut că dovada corespondenței purtate cu instituțiile menționate atestă imposibilitatea procurării înscrisurilor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006.

Recurenta a făcut referire și la prevederile art. 2 alin. (4) și alin. (5) ale acestui act normativ, menționând că declarațiile sale și copia corespondenței sunt suficiente pentru a face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase pe teritoriul ocupat și al refugiului autorului său, B..

La 11 mai 2022, intimata Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, reprezentată prin prefect, a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea cererii de recurs pentru neinvocarea unor critici de nelegalitate ale deciziei recurate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă la 16 mai 2022, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția nulității pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a formulat concluzii de respingere a recursului, ca nefondat.

La 31 mai 2022, intimata Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, reprezentată prin prefect, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinările intimatelor.

Prin rezoluția din 19 mai 2022, Completul nr. 8, învestit cu soluționarea recursului, a stabilit termen pentru judecata acestuia la 29 septembrie 2022, cu citarea părților în ședință publică.

7.1 Asupra excepției de nulitate a cererii de recurs, invocate de intimatele Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, reprezentată prin prefect, și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, din perspectiva neinvocării unor critici de nelegalitate ale deciziei recurate și a neîncadrării acestora în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, analizând-o prioritar, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., urmează să o respingă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Motivarea recursului înseamnă arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În cuprinsul memoriului, prin motivele de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia nr. 145 din 9 februarie 2022 a Curții de Apel Suceava a fost pronunțată cu nerespectarea normelor de drept material prevăzute de art. 2 alin. (4) și alin. (5) din Hotărârea nr. 1.120 din 30 august 2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, din perspectiva faptului că s-a apreciat greșit că nu au fost depuse înscrisuri certificate de autoritățile competente, în sensul Legii nr. 164/2014.

Recurenta a afirmat că aceste constatări ale instanței de apel sunt greșite de vreme ce, la data depunerii cererii de despăgubiri, legea permitea ca imposibilitatea de a procura înscrisuri să poată fi dovedită prin demersurile efectuate în acest sens de parte, prin depunerea la dosarul cauzei a corespondenței purtate cu instituții din România, Ucraina și Republica Moldova, abilitate să emită documentele prevăzute de lege.

Examinând aceste motive de recurs sub aspectul excepției de nulitate invocate de ambele intimate prin întâmpinările formulate în cauză, Înalta Curte constată că acestea vizează considerentele instanței de apel, care au stat la baza soluției de respingere a căii de atac a apelului exercitate de recurentă, din perspectiva modalității în care aceasta a făcut aplicarea legii civile în timp, dat fiind faptul că Legea nr. 164/2014 a cunoscut modificări succesive în perioada de timp scursă între data formulării cererii și cea a emiterii deciziei contestate, referitor la dovada calității de refugiați ai antecesorilor reclamantei și a bunurilor deținute în proprietate la momentul refugiului.

În raport de motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține că acestea se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, prin intermediul lor se critică nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, în ceea ce privește modalitatea de interpretare și aplicare a normelor de drept material conținute de Legea nr. 164/2014.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de intimatele Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinările depuse în cauză.

7.2 Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prevede că se poate solicita casarea unei hotărâri când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", prin nesocotirea unei asemenea norme sau prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 2 alin. (4) și alin. (5) din Hotărârea nr. 1.120 din 30 august 2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, apreciind greșit că nu au fost depuse la dosar înscrisuri certificate de autoritățile competente, în sensul Legii nr. 164/2014, prin care să se ateste calitatea de refugiați a antecesorilor săi și a bunurilor deținute de aceștia în proprietate la momentul refugiului.

În argumentarea acestei critici, recurenta a menționat că aceste constatări ale instanței de apel sunt greșite, întrucât, la data depunerii cererii de despăgubiri, dispozițiile art. 2 alin. (4) și (5) din Hotărârea nr. 1.10 din 30 august 2006 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 permiteau ca imposibilitatea de a procura înscrisurile doveditoare să poată fi complinită prin atestarea demersurilor făcute de parte la autoritățile competente a le emite și prin depunerea la dosarul cauzei a corespondenței purtate cu acestea, în sensul arătat.

Raportând aceste susțineri ale recurentei la circumstanțele particulare ale cauzei, Înalta Curte constată că cererea privind acordarea despăgubirilor pentru bunurile deținute de autorii săi, B. și C., în localitatea Tereblecea, jud. Cernăuți, a fost înregistrată la Instituția Prefectului - Județul Botoșani sub nr. x din 5 septembrie 2003.

Cererea a fost respinsă prin hotărârea nr. 825 din 28 mai 2010 a Comisiei Județene Botoșani pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 pentru lipsa înscrisurilor doveditoare prevăzute de acest act normativ, referitoare la refugiul autorilor recurentei și la dreptul lor de proprietate asupra bunurilor rămase pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

Prin hotărârea nr. 868 din 10 iulie 2014, Comisia Județeană Botoșani pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 a procedat la revocarea hotărârii nr. 825 din 28 mai 2010 și a transmis dosarul aferent Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003. Această din urmă comisie, prin hotărârea nr. 2271 din 30 iulie 2018, a respins cererea de acordare a despăgubirilor formulată de recurentă, reținând că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor în legătură cu care s-au solicitat compensațiile bănești, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 164/2014.

Hotărârea Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 nr. 2271 din 30 iulie 2018 a fost validată prin decizia nr. 5999 din 4 aprilie 2020 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, a cărei anulare o solicită recurenta.

Cererea de acordare a compensațiilor bănești a fost înregistrată la Instituția Prefectului - Județul Botoșani la 5 septembrie 2003, când Legea nr. 290/2003 prevedea, la art. 5, că, "În termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele îndreptățite vor depune la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Cracovia la 7 septembrie 1940, republicată, cereri proprii, însoțite de acte doveditoare autentice sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate."

Dispozițiile art. 2 alin. (1) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 aprobată prin Hotărârea nr. 1.10 din 30 august 2006, stipulau că, "Pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii; (4) Cererile sunt însoțite de acte doveditoare certificate de autorități. În situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate; (5) Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz."

Cererea recurentei de acordare a despăgubirilor a fost soluționată la 4 aprilie 2020, prin decizia nr. 5999 din 4 aprilie 2020 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, contestată în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că, de la data înregistrării cererii recurentei pe rolul Instituției Prefectului - Județul Botoșani și până la momentul soluționării acesteia, la din 4 aprilie 2020, Legea nr. 290/2003 a fost modificată succesiv prin mai multe alte normative, la data emiterii deciziei nr. 5999 din 4 aprilie 2020 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților fiind în vigoare forma adoptată prin Legea nr. 164/2014, care a intrat în vigoare la 18 decembrie 2014.

Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, "Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, cererea recurentei nu fusese soluționată, prin urmare reprezintă o situație juridică în curs de constituire - facta pendentia, o hotărâre definitivă asupra acesteia fiind dată urmare emiterii deciziei nr. 5999 din 4 aprilie 2020 de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Prin urmare, dispozițiile art. 2 alin. (1) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 aprobată prin Hotărârea nr. 1.10 din 30 august 2006 nu își găsesc aplicabilitatea în cauză, criticile formulate în recurs de recurentă cu privire la soluția adoptată de instanța de apel urmând a fi analizate din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 164/2014.

Potrivit art. 1 alin. (2) din acest act normativ, "persoanele îndreptățite la acordarea despăgubirilor vor face dovada calității lor de moștenitor prin certificatul de moștenitor, de calitate de moștenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care se atestă această calitate".

Art. 4 din aceeași lege prevede că "Cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate."

Astfel, dovezile care incumbau recurentei pentru a obține o soluționare pozitivă a cererii sale erau reprezentate de înscrisurile menționate în textele de lege anterior evocate, respectiv acte emise de autoritățile competente, declarațiile autentificate ale martorilor fiind permise exclusiv în completarea situațiilor certificate prin respectivele înscrisuri.

În speță, curtea a examinat probatoriul administrat în cauză (declarație pe proprie răspundere a recurentei, declarații ale martorilor și răspunsul nr. x/1.07.2007 eliberat de Arhivele Naționale - Direcția Județeană Botoșani) și a concluzionat că, potrivit documentelor aflate în evidența acestei instituții din perioada 1944-1945, membrii familiei recurentei nu figurează ca fiind refugiați din Tereblecea în Hilișeu.

Cum corect a reținut curtea de apel, această dovadă trebuia să se facă prin înscrisuri care să reflecte luarea în evidență a refugiaților de către organele competente din localitățile unde aceștia s-au stabilit (adeverințe de arhivă, certificate, carnete de refugiați sau buletine nominale de evacuare, emise de Comisariatul Național pentru Evidența Populației ce provenea din Basarabia Bucovina de Nord și Ținutul Herța, foi de călătorie eliberate de statul român pentru persoanele respective sau carnete de muncă, în situația în care refugiații erau funcționari de stat), declarațiile martorilor nefiind sunt suficiente pentru a putea dovedi refugiul autorilor recurentei.

În ceea ce privește dovada proprietății, curtea a reținut că recurenta a depus la dosar declarațiile notariale ale numitelor D. și E., prin care au menționat că autorii recurentei au avut în proprietate casă și teren (intravilan și extravilan). Analizând, însă, răspunsul eliberat de Arhivele de Stat ale Regiunii Cernăuți sub nr. x/16.07.2007, a constatat că acesta nu a confirmat existența pretinselor proprietăți imobiliare ale autorilor recurentei și că recurenta nu a depus înscrisuri certificate de autoritățile competente, în înțelesul art. 4 din Legea nr. 164/2014.

În aceste condiții apar ca fiind corecte concluziile instanței de apel, în sensul că declarațiile de martori nu sunt suficiente pentru a atesta calitatea de refugiați a autorilor săi sau dreptul de proprietate al acestora asupra bunurilor pretinse, în lipsa înscrisurilor prevăzute de Legea nr. 164/2014 neputându-se aprecia asupra dreptului la despăgubiri al recurentei.

Pentru considerente expuse, dat fiind că dispozițiile legale în materie au fost aplicate în mod corect de instanța de apel, Înalta Curte, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 145 din 9 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 145 din 9 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.