ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1444/2025

Ședința publică din data de 16 septembrie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III -a civilă, sub nr. x/2023 reclamantele A., B., C., D., E., F. au chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României- Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, pentru ca prin sentința ce se va pronunța sa se dispună: - anularea deciziei de validare nr. 6866 din data de 15.12.2022 emisa de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, prin care s-a validat Hotărârea nr. 3018/02.02.2022 emisa de Comisia Municipiului București prin care s-a respins cererea de acordare de despăgubiri nr. x/29.09.2006 ce face obiectul dosarului înregistrat la ANRP sub numărul x/2022; - invalidarea Hotărârii nr. 3018/02.02.2022 emisă de Comisia Municipiului București prin care s-a respins cererea de acordare de despăgubiri nr. x/29.09.2006 ce face obiectul dosarului înregistrat la ANRP sub numărul x/2022; - să se constate că au calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri pentru bunurile solicitate prin cererea x/29.09.2006 și obligarea pârâtei sa emită decizie de compensare prin puncte în conformitate cu dispozițiile Legii 164/2014.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 C. proc. civ., Legea 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 și Legea 164/2014. privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, și pentru modificarea unor acte normative.

Prin sentința civilă nr. 1170/07.11.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E. și F. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (în continuare ANRP), a fost anulată Decizia de validare nr. 6866/15.12.2022 emisă de ANRP, s-a constatat dreptul reclamanților la acordarea de compensații bănești pentru imobilul din localitatea Noua Suliță, str. x, jud. Hotin, Basarabia, compus din casă de locuit, în suprafață de 120 mp, anexe gospodărești, în suprafață de 175 mp (din care 125 mp grajd cu șură și 50 mp magazie de cereale), teren agricol în suprafață de 5,5 ha, precum și terenul aferent construcțiilor, având destinația de curte și grădină, de 7.000 mp; a fost obligată pârâta ANRP să emită o decizie de acordare către reclamanți a unei despăgubiri în sumă de 56.149 euro, echivalentul sumei de 278.931 RON și s-a luat act de faptul că reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 1244A din data de 28 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr. 1170/07.11.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimații reclamanți A., B., C., D., E., F..

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că reclamanții au dreptul la despăgubiri în cuantum de 96.756 RON pentru terenul agricol în suprafață de 4 ha, pentru imobilul cu destinația de locuință în suprafață de 84 mp și pentru anexe gospodărești (grajd și magazie) în suprafață de 42 mp.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale primei instanțe.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 30 ianuarie 2025 și repartizat aleatoriu completului filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie .

Prin rezoluția din data de 03 februarie 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. iar în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurenții-reclamanți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.. Prin aceeași rezoluție s-a constatat că cererea de recurs este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu dispozițiile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru coroborate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947

Invocând incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel, în mod nelegal, a stabilit prin decizia recurată că aceștia sunt îndreptățiți la despăgubiri în cuantum de 96.756 RON pentru teren agricol în suprafață de 4 ha, pentru imobilul cu destinația locuință în suprafață de 84 mp și pentru anexe gospodărești în suprafață de 42 mp.

Printr-o primă critică recurenții au arătat că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că imobilele ce fac obiectul prezentului litigiu ar fi situate în mediul rural, și nu în mediul urban, fără a motiva de ce a considerat că imobilele ce au făcut parte din patrimoniul autorului recurenților se aflau în zonă rurală și nu urbană. Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 164/2014 întrucât la calculul despăgubirilor a luat în considerare din Anexa 1 pct. 7 valoarea pentru terenuri situate în zona rurală și pentru construcții situații în zona rurală și nu pentru cele din zona urbană.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenții au arătat că din dovezile istorice, juridice și administrative rezultă că Noua Suliță avea statut urban la momentul refugiului.

În acest sens, recurenții au indicat prevederile Legii nr. 167 din 3 august 1929 privind împărțirea teritorială a țări și a Legii administrative 569/1936, potrivit cărora comunele se împărțeau în urbane și rurale. Astfel, comunele urbane erau centrele de populație, declarate astfel de lege. Ele se împărțeau în orașe și municipii. Orașele erau comune urbane cu mai puțin de 50.000 locuitori și nu erau clasificate de lege în municipii. Municipiile erau comunele urbane care aveau peste 50.000 locuitori, sau erau declarate astfel de lege pe temeiul importanței lor economice sau culturale. Comunele rurale erau unități administrative, având o populație de minimum 10.000 locuitori, formate din unul sau mai multe sate,afară de acele care au fost declarate de lege comune urbane.

După Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, comuna urbană Noua Suliță a devenit parte integrantă a statului român, fiind reședința Plasei Sulița din județul Hotin. Statutul urban al localității a fost confirmat de mai multe elemente istorice și administrative, aceasta având prefectură, o judecătorie de ocol, un comisariat de poliție și o percepție fiscală. Aceasta beneficia de o uzină electrică, o gară de cale ferată, un oficiu telefonic și o filială a Casei Asigurărilor Sociale din Cernăuți.

Noua Suliță era un important centru comercial regional, dispunea de licee, spital de stat, biblioteci și cinematografe.

Recurenții au susținut că în anul 1940, Noua Suliță a primit statutul de oraș, conform informațiilor furnizate de mai multe articole online.

Un alt argument în susținerea statutului urban al localității Noua Suliță la momentul refugiului de către recurenți a fost adresa emisă de către Autoritatea Administrativă a regiunii, Cernăuți din data de 05.11.2013, aflată în dosarul cauzei în care se menționează că:

"în actele fondului de arhivă al primăriei orașului Novoselnița, circumscripția Hotin, referitoare la anul 1941, care s-au păstrat parțial, este constatat faptul că cetățeanul G. (așa este trecut în acte) a fost proprietar al casei cu numărul 22, strada x (așa este trecut în acte), orașul Novoselnita (dimensiunile casei nu sunt indicate) și familia lui era alcătuită din următoarele persoane (...). în actele de arhivă al primăriei orașului Novoselnita, circumscripția Hotin, referitoare la anii 1918-1940,1941-1944, care s-au păstrat parțial, alte informații despre averea familiei G. n-au fost găsite."

Cu privire la această adresă, recurenții au precizat că aceasta reprezintă un document oficial care atestă în mod explicit utilizarea termenului "oraș" pentru Novoselnița, o confirmare directă a statutului său urban în perioada menționată, conform cadrului legislativ și organizării administrative de la acea vreme.

Deși instanța de apel a menționat în motivarea hotărârii de adeverința care atesta existența construcțiilor de unde rezultă fără dubiu că acestea se aflau în orașul Novoselnița (Noua Suliță), deci zona urbana, aceasta, în mod greșit a aplicat prevederile Legii nr. 164/2014 - Anexa și încadrează construcțiile în zona rurală și nu în cea urbană cum în mod corect ar fi trebuit.

Recurenții au arătat și faptul că potrivit expertizei tehnice judiciare în specialitatea evaluări, având ca obiectiv determinarea valorii imobilelor s-a reținut caracterul urban al localității și a determinat valoarea imobilelor în consecință.

Cu toate acestea, la etapa apelului, instanța a ignorat concluziile acestei expertize, fără a-și motiva în niciun fel decizia de a invalida expertiza judiciară realizată la fond. Instanța a realizat din proprie inițiativă un calcul valoric, în absența unei expertize de specialitate, concluzionând că imobilele ar fi fost situate în mediul rural. Acest calcul valoric al instanței nu a fost supus dezbaterii contradictorii, încălcându-se astfel principiul fundamental al dreptului la un proces echitabil.

Au mai susținut recurenții faptul că instanța de apel a procedat la recalcularea valorii imobilelor și la reîncadrarea acestora în mediul rural fără a motiva acest aspect și fără a permite părților să se exprime asupra acestui aspect. Aceasta reprezintă o încălcare a principiului contradictorialității și al dreptului părților de a-și prezenta poziția cu privire la toate aspectele esențiale ale cauzei. Conform art. 14, alin. (4) C. proc. civ.: "Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu."

Totodată, au susținut că instanța de apel nu a motivat de ce a considerat că expertiza judiciară realizată la fond a fost necorespunzătoare sau insuficientă, aceasta trebuind să își motiveze deciziile și să argumenteze îndepărtarea concluziilor expertului desemnat în cauză.

Problematicile legate de evaluarea imobilelor și determinarea valorii acestora sunt de natură tehnică și presupun o expertiză calificată. în cazul în care instanța aprecia că există aspecte problematice în concluziile expertizei judiciare realizate la fond, motiv pentru care recurenții au apreciat că instanța de apel avea obligația de a dispune realizarea unei noi expertize sau de a solicita lămuriri suplimentare, permițând totodată părților să formuleze observații și concluzii.

Față de aceste considerente, recurenții au arătat susținut că lipsa motivării deciziei pronunțate cu privire la acest aspect și neacordarea, posibilității părților de a dezbate acest aspect contravin atât principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil, cât și prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Au mai susținut recurenții faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele prevăzute de Legea nr. 164/2014 privind calculul despăgubirilor, aceasta folosind valorile pentru mediul rural, care sunt evident mai mici decât cele ce trebuie acordate. Aceasta a inclus imobilele în zona rurală fără sa motiveze de ce și fără să existe vreo probă în acest sens, astfel valoarea casei de locuit pentru suprafață de 84 mp a evaluat-o la 20 euro/mp, rezultând astfel valoarea totală de 1680 euro. Anexele în suprafață de 42 mp au fost evaluate la 14 euro/mp rezultând astfel o valoare de 588 euro.

În acest context, recurenții au arătat că, după aplicarea corectă a dispozițiilor legale, respectiv Anexa 1 a Legii nr. 164/2014 pentru calculul despăgubirilor pentru imobilul construcție casa în suprafață de 84 mp se aplică valoarea de despăgubire în cuantum de 75 euro/mp pentru zona urbană rezultând valoarea totală de 6300 euro în timp ce pentru anexele gospodărești în suprafață de 42 mp se aplică valoarea de 28,18 euro/mp rezultând o valoare de 1183.56 euro.

Concluzionând, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate cu privire la modalitatea de calcul a despăgubirilor acordate și în rejudecare pronunțarea unei hotărâri prin care să se acorde despăgubirile cuvenite pentru imobilele autorului recurenților din momentul refugiului situate în zona Noua Suliță calculate cu aplicarea corecta a dispozițiilor Legii nr. 164/2014.

La data de 20 martie 2025, prin poștă, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce privește critica recurenților referitoare la faptul că imobilele ce au făcut parte din patrimoniul autorului lor s-ar fi aflat în zonă rurală și nu urbană, intimata a arătat că aceasta este nefondată întrucât prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 prevede că cererile formulate în temeiul Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate.

În cauză, ca dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri, la dosarul administrativ a fost depusă Dovada de arhivă nr. 321-iH din 18.06.2008 emisă Arhiva de Stat a Regiunii din Cernăuți, în care se menționează faptul că "din documentele fondului de arhivă a Primăriei comunei Noua Suliță din județul Hotin, întocmite între anii 1941-1944, reiese că H. avea 2 ha teren arabil categoria I, 1 ha teren arabil categoria II, 1 ha pășune de categoria R.

Or, în logica prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, dacă înscrisul atestă cu certitudine faptul localitatea Noua Sulița avea statut rural, acest înscris nu poate fi contrazis sau completat cu prezumții în privința aspectelor pe care le atestă expres, motiv pentru care intimata a solicitat respingerea recursului formulat în cauză.

În cauză nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) din același cod.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 21 martie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prima instanță a reținut în fapt că dreptul de proprietate a fost probat, în condițiile în care, în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, înscrisurile depuse la dosarul administrativ, coroborate cu declarațiile autentificate ale martorilor menționați mai sus, relevă că numiții I. și J. au fost proprietarii imobilului situat în Orașul Noua Suliță, str. x, a cărui suprafață este menționată mai sus.

De asemenea, pe temeiul expertizei administrate în cauză, s-a reținut că valoarea despăgubirilor este de 15.750 euro, echivalentul sumei de 78.241 RON, aferentă terenului de 450 mp, având destinația de teren intravilan urban, de 26.467 euro, echivalentul sumei de 131.480 RON, pentru terenul agricol extravilan, iar valoarea despăgubirilor privind imobilul construcție este de 13.932 euro, echivalentul sumei de 69.210 RON, rezultând o valoare totală a despăgubirilor de 56.149 euro, echivalentul sumei de 278.931 RON.

Apelul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a criticat sentința apelată sub aspectul întinderii dreptului de proprietate, arătându-se că această întindere trebuie să rezulte în mod exclusiv din înscrisuri. Apelanta a arătat în mod expres că adeverințele/certificatele de arhivă emise de Arhiva de Stat a Regiunii Chișinău, respectiv de Arhiva Republicii Moldova îndeplinesc cerințele legii, respectiv ale art. 4 din Legea nr. 164/2014. De altfel, la pag. 5 din motivele de apel, apelanta menționează în mod expres faptul că "G. a fost proprietarul imobilului nr. 22 din str. x în orașul Sulița Nouă". Apelul privește suprafețele imobilului, iar nu clasificarea acestuia ca fiind urban sau rural.

Nu există, prin urmare, în cuprinsul motivelor de apel nicio critică cu privire la aplicarea despăgubirii specifice construcțiilor situate în mediul urban, localitatea Sulița Nouă fiind identificată expres ca oraș atât de prima instanță, cât și de apelantă prin motivele de apel.

Cu toate acestea, Curtea de Apel a statuat, în cuprinsul deciziei recurate, că este aplicabilă despăgubirea stabilită pentru construcțiile stabilite în mediul rural, fără a motiva în niciun fel această încadrare, întrucât simpla referire la "comuna" Sulița Nouă, în cuprinsul deciziei, nu constituie o încadrare relevantă, astfel cum va rezulta în cele ce urmează.

De asemenea, din cuprinsul practicalei deciziei recurate rezultă că, la termenul din 28.11.2024, instanța de apel nu a pus în discuția părților nicio chestiune de fapt ori de drept invocată din oficiu, în coordonatele prevăzute de art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ., dezbaterile limitându-se la apelul formulat, care nu cuprindea critici în această privință, ci dimpotrivă, cum s-a reținut deja, făcea referire expresă la orașul Sulița Nouă.

Sunt prin urmare întemeiate criticile prin care recurenții-reclamanți au invocat omisiunea instanței de apel de a motiva statuarea sa referitoare la încadrarea construcției ca fiind situată în mediul rural și de a pune în dezbaterea părților această chestiune. Aceste critici sunt apte a fi subsumate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., cazuri de casare incidente și care determină admiterea recursului.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, acesta este aplicabil, în primul rând, prin raportare la depășirea limitelor învestirii instanței de apel.

Apelul declarat în termen provoacă o nouă judecată, în fapt și în drept (art. 476 alin. (1) C. proc. civ.), însă numai în limitele cererii de apel. Aceste limite privesc atât cererile cu privire la care s-a declarat apel (art. 477 alin. (1), cât și motivele pentru care se cere reformarea hotărârii (art. 479 alin. (1) C. proc. civ.), sub rezerva invocării din oficiu a unor motive de ordine publică.

Or, în cauză motivele de apel nu privesc calitatea de comună rurală a localității Sulița Nouă, iar instanța de apel nu a supus dezbaterii contradictorii a părților un ipotetic motiv de ordine publică cu acest obiect, chestiunea respectivă nefiind, de altfel, un astfel de motiv.

Ca urmare, au fost încălcate regulile cu privire la întinderea devoluțiunii în apel.

În egală măsură, după cum în mod întemeiat au arătat recurenții, prevederile art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ. impun judecătorului ca, atunci când ia în considerare din oficiu chestiuni de fapt ori de drept neinvocate de părți, dar care rezultă din piesele dosarului ori din dispozițiile legale aplicabile, să le supună dezbaterii părților, pentru ca acestea să poată formula concluzii argumentate, să solicite, dacă este cazul, administrarea unor probe suplimentare și să se apere cu privire la respectivele chestiuni identificate de instanță din oficiu.

Instanța nu-și poate întemeia hotărârea decât pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii (art. 14 alin. (6) C. proc. civ.). Scopul acestui text de lege este acela de a preveni hotărârile cu caracter de surpriză, care se întemeiază pe aspecte nesupuse dezbaterii contradictorii, în condițiile în care părțile nu au invocat ele însele respectiva chestiune.

În acest mod, pe de-o parte, se respectă caracterul echitabil al procesului și se asigură contradictorialitatea efectivă cu privire la chestiunile relevante.

Pe de altă parte, în mod complementar, prin dezbaterea contradictorie a chestiunilor identificate de instanță din oficiu se previne orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, astfel cum dispune art. 22 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că judecătorul este în drept să solicite părților să prezinte explicații, oral sau scris, cu privire la chestiunile de fapt ori de drept relevante în cauză.

Aceste prevederi cu caracter general urmează a fi aplicate în apel și prin raportare la specificul acestei faze procesuale, de cale de atac, relevante pentru controlul devolutiv fiind motivele formulate de apelant în termen, respectiv apărările formulate de intimat în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării (art. 478 alin. (2) C. proc. civ.).

Rezultă de altfel din motivele de recurs că, dacă ar fi fost respectate în cauză dispozițiile art. 14 C. proc. civ., părțile ar fi avut ocazia să învedereze instanței de apel că, potrivit Legii din 3 august 1929 pentru organizarea administrațiunii locale, unitățile administrativ-teritoriale (în terminologia actuală) erau județele, comunele și sectoarele (art. 1), iar comunele puteau fi, după caz, urbane și rurale. Comunele urbane puteau fi, la rândul lor, orașe sau municipii (art. 4), municipiul București fiind, în epocă, o comună urbană (există de altfel numeroase acte istorice și administrative care atestă existența comunei Bucuresci, respectiv București, în condițiile în care această comună urbană era totodată municipiu și capitala țării).

Așadar, nu există nicio contradicție între actele oficiale care arată expres că localitatea Sulița Nouă era oraș și desemnarea acesteia, în alte înscrisuri, ca fiind o comună, întrucât localitatea respectivă constituia o comună urbană. De altfel, din adeverința emisă la 29.10.2013 de Administrația de Stat a Regiunii Cernăuți - Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți rezultă că localitatea Noua Suliță era un oraș - respectiv o comună urbană, în terminologia specifică epocii.

Ca urmare, în mod eronat și de altfel nemotivat a asimilat instanța de apel denumirea de comună cu semnificația atribuită mult mai târziu (și, în orice caz, după pierderea Basarabiei din componența Regatului României) acestei sintagme de către Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României, care distingea, din punctul de vedere al unităților administrativ-teritoriale de bază, între municipii, orașe și comune (iar acestea din urmă nu mai erau decât rurale, iar nu urbane), situație regăsită și în prezent.

Se impune așadar cu puterea evidenței concluzia că în mod corect a aplicat prima instanță coeficienții de despăgubire specifice comunelor urbane, respectiv orașelor.

Această chestiune nu poate fi privită ca reprezentând o situație de fapt stabilită eronat, dar suveran de ultima instanță de fond, întrucât stabilirea suverană a situației de fapt de către instanțele devolutive presupune o apreciere explicită a probelor și existența unui raționament judiciar din care rezultă maniera în care au fost apreciate probele și s-a format convingerea instanțelor de fond.

Ca urmare, Curtea de Casație nu cenzurează în mod direct temeinicia hotărârii, ci constată că aceasta este nemotivată cu privire la chestiunea în discuție, ceea ce atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod, care impune instanței să motiveze, cu trimiteri pertinente la probele administrate și la susținerile părților, situația de fapt și de drept pe care o reține în cauză.

Or, în speță, cu privire la aplicarea despăgubirilor specifice imobilelor rurale nu există un raționament judiciar care să îndeplinească exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin raportare la considerentele ce preced, va fi admis recursul, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., respectiv al art. 497 C. proc. civ., urmând a fi dispusă casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții B., F., A., C., D. și E. împotriva deciziei civile nr. 1244A din data de 28 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2025.