ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1916/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea sa la plata sumei de 647.728 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren, în suprafață de 1.121 mp, situat în str. x, mun. Botoșani, jud. Botoșani, și valoarea de 768.767 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/12.03.2008, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie si până la data plătii. În drept, reclamantul a indicat dispozițiile C. civ. de la 1864 privind răspunderea civilă delictuală. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, argumentând că momentul curgerii termenului de prescripție extinctivă este reprezentat de întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați în calitate de prepuși ai Autorității, cât și de omologarea de către ANRP a raportului de evaluare din 12 martie 2008. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. După momentul depunerii întâmpinării, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Parohiei Ortodoxe Române Sf. Ilie Botoșani și S.C. A. S.R.L., cerere respinsă de tribunal, ca tardivă, prin sentința nr. 826 din 23 mai 2022.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 826 din 23 mai 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 30A din 12 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 826 din 23 mai 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Recursul Împotriva deciziei nr. 30A din 12 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de prim control judiciar, deși a modificat concluziile și considerentele primei instanțe, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. După indicarea considerentelor primei instanțe cu privire la momentul subiectiv și momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, recurentul a prezentat considerentele instanței de apel cu privire la momentul de la care curge prescripția, opinând că există o contradicție vădită între considerentele deciziei recurate și soluția de respingere a apelului declarat de reclamanți. Astfel, instanța de apel a reținut, contrar considerentelor din sentința pronunțată de prima instanță, că apelantul-reclamant putea să cunoască paguba ce urma a se produce în mod cert bugetului de stat și persoana răspunzătoare de producerea acestuia de la momentul rămânerii definitive a deciziei nr. 10 din 10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi, prin respingerea acțiunii formulate de A.N.R.P. prin sentința civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII de contencios administrativ și fiscal. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la aprecierea momentului de început al curgerii termenului de prescripție, ca fiind cel al pronunțării sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014, în dosarul nr. x/2014, de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că prin raportare la această hotărâre în mod eronat instanța de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al pronunțării sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014, în dosarul nr. x/2014, de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. A susținut că la momentul indicat de instanța de apel nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată ca urmare a executării de către președintele A.N.R.P. a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de C. civ..S.D. în perioada 2009-2011 și expertizare și evaluare a imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de Evaluare. A arătat că măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentința civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării rapoartelor inițiale de evaluare la Standardele Internaționale de Evaluare și doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existența prejudiciului. A susținut că nici la momentul emiterii deciziei nr. 10/2013 și nici la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existența unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare era sau nu conform cu Standardele Internaționale de Evaluare. Chiar dacă Ministerul Finanțelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaționale de evaluare nu generează, în sine, existența unui prejudiciu, iar determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Astfel, recurenții erau în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel. Recurentul a arătat că, din circumstanțele cauzei, reies raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, și cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Ca atare, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul la data pronunțării sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014 de Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, întrucât paguba a fost stabilită, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii sale, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare de S.C. B. S.R.L., iar recurentul nu a cunoscut paguba decât la momentul înștiințării de către A.N.R.P., la 19 ianuarie 2021, care reprezintă data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021 emise de intimată, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea lor de piață. Distinct de aceste aspecte, recurentul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a încălcat prevederile art. 5, art. 201 și art. 233 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și cele ale art. 6 alin. (4) din C. civ., prin aplicarea în cauză atât a normelor acestui din urmă act normativ, cât și a Decretului nr. 167/1958, dar și a statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunțată în recurs în interesul legii, respectiv a prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., prin decizia menționată reținându-se că prescripția extinctivă, într-o anumită cauză, este în întregime supusă dispozițiilor legale care le-au instituit, nefiind posibilă aplicarea, în aceeași cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât și a C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009. Or, curtea de apel a reținut greșit că prescripția este supusă dispozițiilor acestui din urmă act normativ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înțelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia nr. 862 din 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, în dosarul nr. x/2021, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 16 mai 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 2 noiembrie 2023. 6. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prioritar, se constată că, prin motivele de recurs invocate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție. Curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe din perspectiva soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, raportându-se, în ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, la data rămânerii definitive a sentinței nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost soluționată contestația formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi. Deși soluția pronunțată de curtea de apel asupra prescripției dreptului material la acțiune este corectă, în viziunea Înaltei Curți termenul de prescripție curge de la un moment distinct de cel reținută în hotărârea recurată, respectiv, de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 5127 din 30 iunie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza căreia a fost eliberat titlul de conversie în speță. Analizând, pe acest palier, decizia recurată, și suplinind motivarea curții de apel, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor recurentului-reclamant. În esență, motivele de recurs invocate vizează aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție. Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv). Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală. În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 19 ianuarie 2021, când, în evidențele sale a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă). Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren, în suprafață de 1.121 mp, situat în str. x, mun. Botoșani, jud. Botoșani, și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 12 martie 2008, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, precum și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 12 martie 2008 întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate. Recurentul a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat nu s-au respectat Standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 5127 din 30 iunie 2009, beneficiarei fiindu-i eliberat titlul de conversie nr. 4629 din 6 decembrie 2011. Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 826 din 23 mai 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă. Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 30A din 12 ianuarie 2023, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 826 din 23 mai 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă fiind respins, ca nefondat, reținându-se că momentul rămânerii definitive a deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curții de Conturi prin sentința nr. 2767 din 17 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, marchează debutul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, întrucât, la acea dată, recurentul putea cunoaște existența pagubei. Înalta Curte constată, însă, că decizia de despăgubire nr. 5127 din 30 iunie 2009 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naționalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia a fost eliberat titlul de conversie nr. 4629 din 6 decembrie 2011. Potrivit alin. (2) al textului de lege menționat, din componența Comisiei au făcut parte și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia. Reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor aveau atribuții și competențe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceștia să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia și după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare. Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a sesiza neregularitățile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum și de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă, la 30 iunie 2009, la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. S.R.L. la 12 martie 2008, emițând decizia nr. 5127, iar, ulterior, eliberând titlul de conversie, în favoarea fotului proprietar al imobilului expertizat. Astfel, începutul cursului termenului de prescripție, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietății imobiliare prin raportul întocmit de S.C. A. S.R.L. la 12 martie 2008, și omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba și pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la data întocmirii defectuoase a primului raport de evaluare. Ca atare, în mod greșit a susținut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care a fost înștiințat de existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de către S.C. A. S.R.L. la 12 martie 2008, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. B. S.R.L. la 19 august 2020, din dispoziția Curții de Conturi a României. Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăși reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție. Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat. În acest sens s-a statuat și în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale." Această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte. Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în virtutea atribuțiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII. Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care au fost încunoștințați despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de S.C. A. S.R.L. la 12 martie 2008, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. B. S.R.L. la 19 august 2020, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege. Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale. Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 5127 din 30 iunie 2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaționale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării deciziei nr. 4629 din 6 decembrie 2011, reprezentând titlul de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat și îndatorirea corelativă la reparație a pârâtei. Înalta Curte a reținut deja că, la data emiterii deciziei de despăgubire era în vigoare Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte, printre alți membri, președintele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor. Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuții în procedura de restituire și faptul că nu a avut cunoștință despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de S.C. A. S.R.L. la 12 martie 2008, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 5127 din 30 iunie 2009. De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire și de către Ministerul Economiei și Finanțelor, iar tocmai dispozițiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop. Totodată, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Statul avea la îndemână și un mecanism de verificare a activității Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curții de Conturi, control care, de altfel, a și fost efectuat, în speță fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, de către S.C. A. S.R.L. la 12 martie 2008, pe baza Standardelor internaționale de evaluare. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a invocat aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. Prin motivul de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de prim control judiciar, deși nu a împărtășit argumentarea tribunalului cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, stabilind alt moment, contrar argumentării oferite de tribunal, a respins apelul formulat, existând astfel o contradicție între considerentele deciziei recurate și soluția de respingere a apelului, ca nefondat. Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate invocat, care vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., recurenții s-au referit la teza privind motivarea contradictorie. Subsumat acestui motiv de casare, recurentul a criticat, implicit, contradicția între, pe de-o parte, decizia recurată și hotărârea primei instanțe, iar, pe de altă parte, între considerentele hotărârii atacate și soluția dată asupra fondului apelului. Critica este nefondată. Înalta Curte observă că instanța de apel, ținând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a schimbat considerentele reținute de tribunal în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă și a oferit propria motivare care să susțină soluția de menținere a hotărârii pronunțate în primă instanță, aceea de respingere a acțiunii formulate, ca prescrisă. Astfel, instanța de apel a reținut, spre deosebire de prima instanță, că paguba este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control, apreciind că relevant este momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, care în speță este momentul rămânerii definitive a deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curții de Conturi prin sentința nr. 2767 din 17 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Din cuprinsul deciziei recurate, se poate observa că instanța de apel a exprimat, pe larg, argumentele care îi susțin aprecierea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, prin raportare la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, considerentele exprimate fiind clare și concise, chiar dacă în parte sunt diferite de cele ale primei instanțe. Întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în cazul în care se adoptă soluția primei instanțe, în motivarea deciziei, instanța de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanțe și să le însușească sau poate să prezinte propriile argumente în susținerea aceleiași soluții pronunțate în cauză. Or, în acest context, nu poate fi primită susținerea recurentului vizând existența unor motive contradictorii, în condițiile în care se afirmă o contradictorialitate la nivelul considerentelor deciziei pronunțate în apel cu cele reținute de prima instanță. În acest sens, se cuvine a fi subliniat că, prin prisma punctului 6 al art. 488 din C. proc. civ., motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel și nu să fie în legătură cu o altă hotărâre pronunțată într-o etapă procesuală anterioară. Analizând în continuare critica recurentului din perspectiva contradictorialității între considerente și dispozitiv, se observă că instanța de apel a examinat, în detaliu, criticile din apelul declarat de reclamant și a constatat că sunt neîntemeiate, drept pentru care apelul a fost respins, aspect ce se regăsește și în dispozitivul deciziei atacate, astfel că și din acest punct de vedere existența unor motive contradictorii nu poate fi reținută. Îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar. Curtea de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii. Criticile recurentului nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția dată excepției prescripției extinctive, astfel că dezlegarea tranșată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte nu va primi critica recurentului referitoare la încălcarea, de către curtea de apel, a dispozițiilor art. 5, ale art. 201 și ale art. 233 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și celor ale art. 6 alin. (4) din C. civ. Reglementând conflictul intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prin Legea nr. 71/2011 legiuitorul a supus legii vechi prescripțiile începute și neîmplinite la 1 octombrie 2011. Aceasta întrucât modificările aduse prin C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 nu pot genera asupra unei situații juridice alte consecințe față de cele conferite prin legea în vigoare. Aceeași soluție legislativă a fost prevăzută în dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ., potrivit cărora "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit". Prevederi similare se regăsesc și în art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., excepțiile fiind reglementate la art. 203 și 204 privitoare la suspendarea cursului prescripției, respectiv în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a C. civ. Prin decizia nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 17 aprilie 2014, s-a statuat că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011". În considerentele acestei decizii s-a reținut că dacă în privința prescripțiilor începute și neîmplinite la 1 octombrie 2011, ca situații juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân aplicabile dispozițiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripțiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a C. civ. (facta praeterita), ca situații juridice finalizate, sunt supuse dispozițiilor sub imperiul cărora au început să curgă și s-au împlinit. În contextul celor relevate, în mod justificat analiza soluției pronunțate de tribunal asupra excepției prescripției a inclus verificări cu privire la actul normativ ce guvernează această instituție juridică, în mod corect stabilind curtea că termenul de prescripție era împlinit la data formulării acțiunii civile. Pentru identitate de rațiune, Înalta Curte constată că este nefondată și critica recurentului-reclamant, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul încălcării prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., respectiv, a efectelor deciziei nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunțate în recurs în interesul legii în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 30A din 12 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,