ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1791/2024

Ședința publică din data de 15 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la 07.06.2021, reclamanții A. augustin și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 17.016 euro, reprezentând daune-interese pentru nepredarea la termen a imobilului apartament, obiect al promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/07.09.2018 de către Societatea Profesională Notarială "D.", a sumei de 852,60 euro, cu titlu de daune-interese ca urmare a nepredării la termen a imobilului loc de parcare, care face obiectul aceleiași promisiuni, pentru perioada 30.09.2020-02.06.2021, ce vor fi calculate în continuare până la data predării efective a locului de parcare, precum și a sumei de 1.954,33 euro, reprezentând daune-interese pentru neîndeplinirea obligației de a intabula pe numele lor apartamentul și locul de parcare, calculate pentru perioada 20.03.2021-02.06.2021 și, în continuare, până la data intabulării pe numele acestora a imobilelor, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar în subsidiar, diminuarea pretențiilor reclamanților.

La 23.08.2021, reclamanții au depus la dosar o cerere adițională, prin care au formulat două petite noi, solicitând instanței obligarea pârâtei la predarea locului de parcare și la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilelor apartament și loc de parcare, iar în caz de refuz, hotărârea ce se va pronunța în cauză să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Față de această completare a cererii de chemare în judecată, pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea noilor petite ale acțiunii.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar la 18.11.2021, reclamanții au renunțat la petitul 1 din cererea adițională, arătând că, la 19.10.2021 le-a fost predat locul de parcare.

La aceeași dată, reclamanții A. augustin și B. au depus o nouă cerere adițională prin care au solicitat instanței să oblige pârâta ca, după întocmirea procesului-verbal de recepție, a certificatului de atestare a edificării construcției și după înscrierea imobilelor în cartea funciară, să încheie cu ei contract de vânzare-cumpărare în formă autentică pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilelor apartament și loc de parcare, care fac obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificată sub nr. x/07.09.2018 de către Societatea Profesională Notarială "D.", iar în caz de refuz, sentința ce va fi pronunțată în cauză să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr. 7441/23.11.2021, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția Civilă.

După declinări succesive de competență intervenite între Tribunalul Cluj, secția Civilă, Tribunalul Specializat Cluj și Judecătoria Cluj-Napoca, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a pronunțat regulatorul de competență, respectiv sentința civilă nr. 22/12.05.2022, prin care stabilit competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin încheierea din 28.06.2022, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepția prematurității petitului 2 al cererii adiționale depuse de reclamanți la dosar la 18.11.2021, invocată de către pârâtă.

Prin concluziile scrise depuse la 28.11.2022, pârâta S.C. C. S.R.L. a invocat și excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea petitului 2 al primei cereri adiționale, astfel cum a fost acesta modificat prin cererea din 18.11.2021.

Prin sentința civilă nr. 2565/13.12.2022, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepția lipsei de interes a reclamanților, a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta S.C. C. S.R.L. să plătească reclamanților daune-interese egale cu dobânda legală penalizatoare, calculate asupra echivalentului în RON al sumei de 183.611 euro, de la 01.03.2022 până la data intabulării pe numele lor a imobilelor apartament și loc de parcare ce fac obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificată sub nr. x/07.09.2018 de către Societatea Profesională Notarială Profesională "D."; a respins celelalte cereri și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanții A. augustin și B., precum și pârâta S.C. C. S.R.L. au declarat apel, reclamanții promovând apel și împotriva încheierii din 28.06.2022.

Prin decizia civilă nr. 512/05.10.2023, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 10.10.2023, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul pârâtei S.C. C. S.R.L., a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată și, în consecință, a obligat pârâta la plata către reclamanți a daunelor interese egale cu dobânda legală remuneratorie, calculate asupra echivalentului în RON al sumei de 183.611 euro, începând cu 01.03.2022 până la data intabulării pe numele reclamanților a imobilelor apartament și loc de parcare, ce fac obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificate sub nr. x/07.09.2018 de către Societatea Profesională Notarială "D." și a păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate; a respins apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe și i-a obligat la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Prin hotărârea-completare dispozitiv din 16.11.2023, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 512/05.10.2023, formulată de apelanta-pârâtă.

Împotriva deciziei civile nr. 512/05.10.2023 și a hotărârii-completare dispozitiv din 16.11.2023, pârâta S.C. C. S.R.L. a declarat recurs, iar reclamanții A. augustin și B. au formulat recurs incident împotriva deciziei curții de apel.

În motivare, circumscris cazului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1.268-1.270 C. civ., arătând că instanța de apel a nesocotit aceste norme de drept cu ocazia examinării procesului-verbal de predare-primire încheiat la 04.05.2021, prin care părțile au constatat că promitenta-vânzătoare și-a îndeplinit obligațiile asumate prin promisiune, cu excepția celei de intabulare, iar cumpărătorii a declarat că nu mai au nicio pretenție prezentă sau viitoare față de aceasta.

În opinia societății recurente, deși instanțele devolutive au stabilit că această renunțare la pretenții privește doar obligația de predare, iar nu și pe cea de intabulare, interpretarea clauzei prin prisma regulilor stabilite de art. 1.268-1.269 C. civ. conducea la concluzia că renunțarea viza toate obligațiile promitentei-vânzătoare, inclusiv pe cea de intabulare.

Totodată, autoarea căii de atac a imputat instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 14-15 și ale art. 1.556 C. civ., privind buna-credință, abuzul de drept și excepția de neexecutare a contractului, întrucât daunele-interese au fost acordate de la 01.03.2022, deși reclamanții au achitat restul de preț de 2.321 euro la 28.11.2022, iar daunele interese pentru plata prețului cu întârziere au fost achitate la 31.01.2023.

A menționat că, potrivit promisiunii de vânzare-cumpărare, promitenții-cumpărători sunt de drept în întârziere pentru neîndeplinirea obligației de plată a prețului, pe când ea nu este de drept în întârziere pentru neîndeplinirea obligației de predare și intabulare a bunurilor imobile promise spre vânzare, precum și faptul că plata prețului trebuia efectuată anterior predării bunurilor și intabulării. Astfel, deși aceasta era ordinea executării obligațiilor de către părți, soluțiile instanțelor devolutive conduc la concluzia că recurenta-pârâtă, predând bunul, chiar în lipsa achitării prețului de către cumpărători, tot ar fi trebuit să intabuleze bunurile pe numele lor, interpretare contrară art. 1.556 C. civ.

De asemenea, a susținut că faptul predării imobilelor nu poate da naștere prezumției că a renunțat la dreptul de a invoca excepția de neexecutare, căci ar fi contrar prevederilor art. 13 C. civ.,. potrivit cărora renunțarea la un drept nu se prezumă, ci, dimpotrivă, lipsa achitării integrale a prețului o îndreptățea să amâne transferul dreptului de proprietate până la momentul plății prețului și a daunelor-interese pentru întârzierea executării acestei obligații de către reclamanți.

Cazul de nelegalitate subsecvent vizează ipoteza motivelor contradictorii din cuprinsul hotărârii, societatea recurentă susținând că instanța de apel a oferit o interpretare contradictorie față de două chestiuni: condiția proporționalității din perspectiva invocării excepției de neexecutare a contractului și renunțarea la drept.

Astfel, interpretarea contradictorie a condiției proporționalității prin raportare la plata restului de preț al locului de parcare, în valoare de 2.321 euro, rezultă din împrejurarea că în decizia recurată se reține că pârâta este îndreptățită să invoce excepția de neexecutare pentru predarea locului de parcare, reținând că diferența de preț pentru acesta a fost achitată de către reclamanți după scadență și ulterior predării acestuia, pentru ca ulterior, motivând imposibilitatea pârâtei de a invoca excepția de neexecutare pentru intabularea bunurilor promise, să menționeze că diferența de 2.321 euro neachitată este o valoare prea mică pentru a fi întrunită cerința proporționalității.

Referitor la condițiile în care operează renunțarea la drept, pârâta S.C. C. S.R.L. a susținut ca fiind contradictorie aprecierea acestor cerințe în raport cu procesul-verbal de predare primire din 04.05.2021, întrucât instanța de apel a reținut că, în temeiul art. 13 C. civ., renunțarea nu poate fi prezumată, iar ulterior, a stabilit că excepția de neexecutare putea fi invocată doar cu ocazia predării, calificând astfel drept renunțare la invocarea acestei excepții faptul predării bunurilor în condițiile neachitării integrale a prețului.

În continuare, în dezvoltarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a invocat încălcarea dispozițiilor art. 397 alin. (1) din același cod, apreciind că, atât timp cât s-a respins cererea privind obligarea sa la încheierea unui contract de vânzare cumpărare în formă autentică pentru cele două imobile, trebuiau respinse și daunele interese. A arătat că, prin cererea de apel, reclamanții au solicitat schimbarea în parte a sentinței fondului, cu excepția soluției pe acest aspect, astfel că au acceptat dezlegarea dată de prima instanță acestui capăt de cerere, împrejurare în care nu mai pot pretinde accesoriile.

A mai arătat că, la momentul închiderii dezbaterilor în apel, instanța a solicitat părților ca, prin concluzii scrise, să indice data la care s-au intabulat imobilele, obligație îndeplinită, însă decizia recurată nu cuprinde nicio analiză pe acest aspect, motiv pentru care recurenta a formulat cerere de completare a dispozitivului.

Printr-o critică subsecventă, a invocat încălcarea dispozițiilor art. 400 C. proc. civ. față de împrejurarea că instanța de apel, constatând că, prin concluziile scrise, pârâta a invocat chestiuni noi, vizând exonerarea de răspundere ca urmare a culpei creditorului și reținând că este decăzută din dreptul de a prezenta aceste argumente în apel, nu a observat că aspectele invocate nu aveau caracter de noutate, ci au fost expuse încă din 08.06.2023. Totodată, a mai arătat că instanța de apel, constatând aceste împrejurări cu ocazia deliberării, avea obligația de a repune cauza pe rol și de a cita părțile pentru a pune în discuție chestiunea decăderii.

Prin cererea de recurs formulată împotriva hotărârii - completare dispozitiv din 16.11.2023, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâta S.C. C. S.R.L. a susținut că instanța de apel a omis să se pronunța asupra unor chestiuni invocate prin memoriul de apel.

Prima critică a vizat greșita interpretare a dispozițiilor art. 1.536 C. civ., întrucât, în opinia acesteia, nu pot fi aplicate independent de cele ale art. 1.530 C. civ., iar prima instanță a reținut corect faptul că neexecutarea obligației de a face, respectiv de a intabula imobilele în cartea funciară, este justificată, statuare rămasă definitivă întrucât nu a fost apelată, motiv pentru care a reiterat doar argumentele privind interpretarea eronată a art. 1.536 C. civ.; instanța de apel a respins cererea de completare reținând că acest remediu nu este aplicabil în cauză, soluție pe care o apreciază nelegală, deoarece este indiscutabil faptul că a formulat această critică vizând norma de drept mai sus menționată și, chiar dacă nu ar fi indicat care este eroarea de interpretare - respectiv, faptul că societatea pârâtă nu poate fi obligată la plata unor daune-interese pentru neîndeplinirea la termen a obligației de a face în ipoteza în care s-a respins chiar cererea ce avea ca obiect obligarea sa la îndeplinirea acelei obligații -, aceasta se subînțelegea, astfel că instanța de apel trebuia să procedeze conform prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În continuare, în susținerea obligației instanței devolutive de control judiciar de a răspunde acestor critici, a evocat paragrafe din cuprinsul întâmpinării sale formulate în apel, precum și din încheierea de ședință din 21.09.2023 și a conchis că, răspunsul pozitiv la aceste argumente ar fi determinat o altă soluție pe fondul litigiului.

Prin recursul incident, reclamanții A. augustin și B. au criticat decizia instanței de apel din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Au invocat încălcarea dreptului la apărare și a principiului egalității de arme, prevăzute de art. 13 alin. (3) și art. 8 C. proc. civ., întrucât curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe din încheierea din 28.06.2022, prin care le-a fost respinsă proba cu martori ca inadmisibilă, deși aceasta era admisibilă, în temeiul art. 309 alin. (2) C. proc. civ., în contextul în care a fost admisă pârâtei.

Cu privire la nesocotirea rolului activ al instanței, reglementat de art. 22 C. proc. civ., au susținut că a fost calificat greșit procesul-verbal de predare-primire drept act adițional la promisiunea de vânzare-cumpărare, judecătorul intervenind în voința părților, care nu au înțeles să semneze un act adițional la convenția lor. Au argumentat că acest înscris nu putea fi act adițional, deoarece nu respecta forma autentică a antecontractului părților, iar obligațiile asumate prin promisiune nu puteau fi modificate prin acesta, astfel că este greșită statuarea curții de apel potrivit căreia termenul de intabulare convenit inițial a fost prelungit până la 28.02.2022, dobânda legală nefiind corect acordată de la 01.03.2022.

Circumscris celui de-al doilea motiv de recurs, titularii căii de atac au susținut că decizia atacată cuprinde motive străine de natura pricinii cu privire la chestiunea punerii de drept în întârziere și reținerea incidenței excepției de neexecutare invocate față de aceștia.

În opinia recurenților, argumentele reținute de instanța de apel pentru a înlătura susținerile lor privind punerea de drept în întârziere a dezvoltatorului imobiliar sunt străine de natura pricinii, aceasta stabilind că natura esențială a unui termen se apreciază după gravitatea neexecutării obligației supuse termenului, or, în cauză, părțile au stabilit posibilitatea de prelungire a termenelor prin act adițional și nu au solicitat rezoluțiunea pentru nerespectarea lor.

Cu privire la excepția de neexecutare a contractului, au susținut că motivele străine privesc statuarea instanței de apel privind îndreptățirea pârâtei de a o invoca față de reclamanți - motivând că aceștia din urmă au achitat ultima tranșă din prețul locului de parcare la 17.11.2022, după un an de la data predării acestuia și după 2 ani de la scadență, iar în perioada 30.09.2020-19.10.2021 forța obligatorie a contractului a fost suspendată, pârâta neputând fi constrânsă la executarea obligației -, aceste considerente fiind fără legătură cu dispozițiile art. 1.556 alin. (2) C. civ., care reglementează cerința proporționalității pentru a opera excepția de neexecutare. Au mai precizat că au achitat prețul de aproximativ 183.000 euro pentru imobilul apartament, precum și penalități de întârziere de 43.000 euro, astfel că diferența de 2.321 euro rămasă neachitată la un anumit moment nu are însemnătatea corespunzătoare pentru a opera excepția de neexecutare.

Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au imputat instanței de apel aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.243, art. 1.270, art. 1.522-1.523, art. 1.535-1.536, art. 1.538-1.543, art. 1.546 C. civ., precum și ale art. 3 alin. (2) și (3) și art. 10 din O.G. nr. 13/2011.

Au invocat încălcarea principiului simetriei de formă a actului juridic, reglementat de art. 1.243 C. civ., întrucât instanța de apel a reținut că prin procesul-verbal de predare-primire a fost modificat termenul de intabulare a apartamentului, însă orice modificare a clauzelor promisiunii de vânzare cumpărare se putea face numai prin act adițional. Cu privire la predarea locului de parcare, au arătat că nu a operat suspendarea contractului, iar pârâta era de drept în întârziere, astfel că datorează penalități de la 30.06.2020, data stabilită contractual pentru predare.

Totodată, sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 1.522 și ale art. 1.523 C. civ. privind punerea în întârziere, au subliniat că termenele stabilite erau esențiale pentru părți, astfel că nerespectarea de către pârâtă a termenului de predare a apartamentului și a locului de parcare atrage incidența prevederilor art. 1.523 alin. (1) C. civ., iar în ipoteza în care s-ar aprecia că nu sunt aplicabile, punerea în întârziere a operat conform art. 1.522 C. civ., întrucât au trimis pârâtei notificarea nr. x/17.05.2021, penalitățile fiind datorate cel târziu de la 18.05.2021.

Cu privire la dispoziția de obligare a pârâtei la plata dobânzii moratorii, titularii recursului au invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 1.535, art. 1.536, art. 1.538-1.543 C. civ., precum și ale art. 3 alin. (2) și (3) și art. 10 din O.G. nr. 13/2011.

Au arătat că, față de natura obligațiilor pârâtei - de a face -, neîndeplinirea lor atrage aplicarea dobânzii legale, care poate fi, potrivit dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, remuneratorie sau penalizatoare, iar în cauză, trebuia aplicată dobânda penalizatoare.

La 21.02.2024, recurenții-reclamanți au depus întâmpinare la recursul principal, prin care au solicita respingerea acestuia, în principal, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a invocat excepțiile tardivității și nulității, iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac.

La termenul din 25.09.2024, Înalta Curte a respins excepțiile tardivității și nulității recursului incident, iar cu privire la excepția inadmisibilității recursului principal, a calificat aspectele învederate ca fiind apărări de fond, acestea urmând a fi analizate în cadrul recursului.

La același termen, Înalta Curte, din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a invocat excepția nulității recursului principal declarat de recurenta-pârâtă împotriva hotărârii - completare dispozitiv din 16.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prin recursul declarat împotriva deciziei instanței de apel, pârâta S.C. C. S.R.L. a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., urmărind să convingă instanța supremă asupra faptului că, în mod nelegal a fost obligată la plata daunelor-interese pentru neexecutarea obligației de a intabula imobilele promise spre vânzare reclamanților.

Situația de fapt conturată prin statuările instanțelor devolutive, denotă faptul că, prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, autentificată sub nr. x/07.09.2018 de Societatea Profesională Notarială, "D.", recurenta-pârâtă și-a asumat obligația de intabulare a imobilelor - apartament și loc de parcare -, pe numele cumpărătorilor, până la data de 20.03.2021, părțile prevăzând că acest termen poate fi prelungit prin act adițional. Prin procesul-verbal de predare-primire a apartamentului, încheiat la 04.05.2021, aceleași părți au stabilit ca procedura de intabulare a imobilului să fie finalizată până la 28.02.2022, iar prin procesul-verbal de predare-primire a locului de parcare, încheiat la 19.10.2021, au prevăzut că obligația de intabulare a acestui imobil va fi îndeplinită până la 30.04.2022, acesta fiind însă anulat de părți prin cel încheiat la 27.01.2022; prin aceste acte juridice, părțile nu au prevăzut o clauză penală privind daune-interese datorate pentru nerespectarea obligației de intabulare.

Având în vedere criticile formulate de recurenta-pârâtă prin memoriul de recurs, se impune analiza, cu prioritate, a celor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care sancționează eventualele vicii de motivare ale unei hotărâri judecătorești.

Din perspectiva acestei norme de drept, decizia instanței de apel este vizată sub aspectul considerentelor contradictorii, autoarea căii de atac prezentând argumente referitoare la raționamentul judiciar circumscris criteriului proporționalității neexecutării obligației cocontractantului, necesar a fi întrunit pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului, dar și la chestiunea pretinsei renunțări la dreptul de a fi invocată această excepție.

Înalta Curte amintește că nelegalitatea hotărârii judecătorești, dedusă din perspectiva motivelor contradictorii pe care le cuprinde, vizează ipoteza unei contrarietăți între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, sau ipoteza unei contrarietăți dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers.

Analiza deciziei recurate relevă însă împrejurarea că acest motiv de nelegalitate a fost invocat în mod formal, astfel că va fi înlăturat ca nefondat. Aceasta, deoarece, sub pretextul reținerii unor motive contradictorii de către instanța de apel, recurenta-pârâtă pune în realitate în discuție aspecte care vizează fondul cauzei, antamând chestiuni referitoare la modul în care instanța de apel a apreciat asupra îndeplinirii condițiilor legale necesare pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului, precum și asupra existenței dreptului reclamanților de a mai pretinde daune-interese pentru neîndeplinirea obligației de intabulare a imobilelor, prin prisma clauzelor proceselor-verbale de predare-primire a acestora, din care ar rezulta, în viziunea pârâtei, o altă concluzie, respectiv, renunțarea celor dintâi la dreptul asupra oricăror pretenții.

În susținerea motivului de recurs privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 397 alin. (1) C. proc. civ., arătând că, în etapa apelului, deși a criticat soluția primei instanțe de a acorda accesorii sub forma dobânzii legale pentru lipsa intabulării imobilelor, în condițiile în care a fost respinsă cererea principală privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, acest motiv nu a fost analizat; de asemenea, a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat nici asupra chestiunii datei intabulării imobilelor, deși aceasta le-a solicitat părților să o precizeze prin concluziile scrise.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 397 alin. (1) C. proc. civ., "Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Această normă de drept, ce reglementează obligația instanței de a se pronunța în limitele învestirii, reflectă principiul disponibilității consacrat de art. 9 C. proc. civ., impunând judecătorului respectarea dreptului de dispoziție al părților, astfel că el trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce acestea au înțeles să deducă judecății. Obligația trasată instanței de această normă de procedură vizează toate cererile formulate în proces, pe cale principală sau incidentală, precum și pe cele accesorii, iar nesocotirea acestei prevederi legale atrage nulitatea hotărârii, ca remediu procesual pentru acoperirea vătămării suferite de partea litigantă.

Limitele incidenței acestui text legal nu pot fi însă extinse asupra tuturor criticilor și apărărilor părților, căci instanța nu are obligația de a răspunde, în parte, distinct, fiecărui argument invocat, ci ea le poate evalua grupat, pe criteriul naturii chestiunii vizate, răspunzând printr-un raționament comun, esențial fiind ca toate aspectele deduse judecății să fie examinate.

Transpunând în cauză aceste considerații teoretice, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ., întrucât a respectat limitele învestirii sale, iar aspectele pretins neanalizate nu îndeplinesc condițiile legale pentru a fi calificate drept cereri deduse judecății, în sensul normei de drept anterior citate. De altfel, din considerentele deciziei atacate rezultă argumentele reținute în sprijinul soluției de admitere a daunelor-interese pentru neexecutarea obligației de intabulare, în contextul în care nu s-a pronunțat o hotărâre care să țină loc de act autentic, iar lipsa unei analize referitoare la data intabulării, precizată de părți prin concluzii scrise, la solicitarea instanței, nu prezintă nicio relevanță.

Nici criticile vizând încălcarea dispozițiilor art. 400 C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că repunerea cauzei pe rol este o măsură procesuală pe care instanța o dispune "dacă, în timpul deliberării, găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi"; așadar, condiția absolut necesară pentru adoptarea acestei măsuri este ca judecătorul să aprecieze necesitatea suplimentării probatoriului sau a unor noi clarificări.

În cauză nu se regăsește însă această ipoteză, deoarece chestiunile învederate prin concluziile scrise, indiferent dacă aveau sau nu caracter de noutate - aspect care excedează controlului judiciar al instanței de recurs -, au fost examinate și soluționate de curtea de apel, apreciindu-se că nu se impun lămuriri sau probe suplimentare de natură a justifica repunerea cauzei pe rol.

Motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deduce instanței de recurs examinarea încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material, o primă critică vizând prevederile art. 1.268 -1.270 C. civ., ce reglementează forța obligatorie a contractului între părțile semnatare, interpretarea clauzelor îndoielnice și regulile de interpretare a convențiilor.

Actul juridic vizat de recurenta-pârâtă este procesul-verbal de predare primire din 04.05.2021, având ca obiect predarea imobilului apartament, prin care părțile au stabilit faptul că promitenta-vânzătoare și-a îndeplinit integral obligațiile asumate prin promisiunea de vânzare-cumpărare, dar este ținută în continuare la respectarea obligației de a finaliza procedurile de intabulare a imobilului și de a-i notifica pe cumpărători la notarul public în vederea finalizării tranzacției dintre părți, până cel târziu la data de 28.02.2022, promitenții-cumpărători declarând că nu mai au nicio pretenție față de vânzătoare.

Pârâta S.C. C. S.R.L. a susținut că acest act semnat de părți dovedește, fără echivoc, voința intimaților-reclamanți de a renunța la orice pretenții, iar instanța de apel, confirmând statuările primei instanțe referitoare la aceeași chestiune, ar fi reținut greșit faptul că poziția cocontractanților a vizat numai obligația de predare a imobilului.

Contrar susținerilor titularei recursului principal, Înalta Curte observă că, în etapa apelului, în calitate de apelantă, aceasta a formulat aceleași critici, iar instanța devolutivă a examinat temeinic actul juridic disputat, din perspectiva dispozițiilor art. 1.268-1.270 C. civ., statuând, în mod just, că renunțarea la pretenții poate viza numai ceea ce părțile au stabilit că s-a executat deja până la momentul semnării procesului-verbal de predare-primire din 04.05.2021, respectiv doar operațiunea de predare a imobilului, întrucât, în caz contrar ar fi nesocotită regula prevăzută de art. 13 C. civ., potrivit căreia "renunțarea la un drept nu se prezumă".

Fără a proceda la analiza conținutului actului juridic indicat de către recurenta-pârâtă, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., o astfel de examinare este incompatibilă cu specificul căii extraordinare de atac a recursului, instanța supremă confirmă însă raționamentul curții de apel în sensul că nu poate fi interpretată renunțarea promitenților-cumpărători, exprimată în procesul-verbal de predare-primire a imobilului apartament, drept o renunțare la orice pretenții viitoare ce ar include și daunele-interese pentru neexecutarea obligației de intabulare, în contextul în care, chiar prin conținutul aceluiași înscris s-a indicat expres menținerea acestei obligații în sarcina promitentei-vânzătoare.

Recurenta-pârâtă a mai imputat instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 14-15 și ale art. 1.556 C. civ., referitoare la excepția de neexecutare a contractului, buna-credință și abuzul de drept, care a condus la obligarea sa la plata daunelor-interese începând cu data de 01.03.2022, fără a se lua în considerare faptul că intimații-reclamanți au achitat restul de preț doar la 28.11.2022, iar accesoriile pentru neplata prețului la scadență abia la data de 31.01.2023.

Raționamentul instanței de apel a fost criticat prin prisma prevederilor promisiunii de vânzare-cumpărare, autoarea căii de atac subliniind că nu se afla în întârziere cu privire la obligațiile de predare și intabulare a bunurilor, iar plata prețului de către promitenții-cumpărători trebuia efectuată anterior îndeplinirii acestor obligații, astfel că era îndreptățită să invoce excepția de neexecutare, fiind nelegal a se deduce din împrejurarea predării bunurilor înainte de a primi prețul integral, faptul că promitenta-vânzătoare a renunțat la beneficiul acestui remediu procesual.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că raționamentul curții de apel asupra incidenței excepției de neexecutare este corect, aceasta analizând obligațiile părților din conținutul promisiunii de vânzare-cumpărare prin prisma condițiilor impuse de art. 1.556 C. civ.

Astfel, în ceea ce privește obligația de intabulare a imobilelor asumată de recurenta-pârâtă, pe a cărei nerespectare și-au întemeiat reclamanții îndreptățirea la daune-interese, examinarea interdependenței și reciprocității, precum și a ordinii stabilite de părți pentru îndeplinirea obligațiilor, relevă împrejurarea că scadența agreată prin contract a fost inițial la data de 20.03.2021, diferită așadar de termenul maxim prevăzut pentru îndeplinirea obligațiilor de plată integrală a prețului și predare a bunurilor imobile, convenit a fi 30.09.2020, de unde rezultă că predarea a fost condiționată de achitarea integrală a valorii apartamentului și a locului de parcare; actele dosarului dovedesc împrejurarea că prețul a fost achitat integral până la 28.11.2022, apartamentul predat la 04.05.2021, iar locul de parcare la 19.10.2021.

Totodată, de comun acord, părțile promisiunii de vânzare-cumpărare au decis prelungirea termenului pentru finalizarea procedurii de intabulare a imobilelor, necesară încheierii contractului de vânzare-cumpărare, până la data de 28.02.2022.

În acest context, susținerile recurentei-pârâte privind dreptul său de a se prevala de excepția de neexecutare a contractului, cu consecința suspendării obligației de intabulare și, consecutiv, de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilelor, până la încasarea restului de preț pentru locul de parcare, nu pot fi primite având în vedere faptul că, potrivit voinței părților rezultând din antecontractul încheiat, acestea nu au condiționat obligația de intabulare de cea privind plata tranșelor de preț, neputându-se reține, așadar, caracterul interdependent și simultan al acestor obligații; față de întârzierea plății prețului, promitenta vânzătoare ar fi putut refuza predarea imobilelor, însă aceasta nu a înțeles să se prevaleze, în contextul creat, de remediul procesual al excepției de neexecutare.

Cu alte cuvinte, izvorul juridic comun al obligațiilor părților nu poate fi de natură să dea naștere dreptului partenerului contractual de a alege, aleatoriu, obligația contractuală neîndeplinită de cocontractant, conduită de care să se prevaleze pentru a putea susține excepția de neexecutare, ci, recurgerea la invocarea acesteia din urmă impune întrunirea cerințelor prevăzute de art. 1.556 C. civ. Din această perspectivă, apar ca fiind legale considerentele instanței de apel potrivit cărora invocarea excepției de neexecutarea a contractului de către recurenta-pârâtă nu respectă cerința bunei-credințe, întrucât ea s-a prevalat de acest procedeu juridic numai cu scopul de a fi exonerată de la plata daunelor-interese cauzate în realitate de nerespectarea propriilor obligații, împrejurare ce echivalează, practic, cu invocarea propriei culpe, ceea ce nu poate fi primit.

Cu privire la recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva hotărârii-completare dispozitiv din 16.11.2023, Înalta Curte va examina, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității, invocată din oficiu, asupra căreia reține următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea. Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin hotărârea - completare dispozitiv din 16.11.2023, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins cererea formulată de pârâtă S.C. C. S.R.L. vizând completarea dispozitivului deciziei civile nr. 512/05.10.2023 a aceleiași curți de apel, reținând că aspectele invocate nu reprezintă capete de cerere principale sau accesorii, nici cereri conexe sau incidentale, ci apărări invocate pe calea întâmpinării ca răspuns la criticile formulate în apel de partea adversă, astfel încât remediul reglementat de art. 444 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă, deși a indicat expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când au fost încălcate normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în cuprinsul memoriului de recurs ea nu a dezvoltat critici privind considerentele statuate prin decizia recurată, ci a reluat practic motivele invocate pe calea cererii de completare a dispozitivului. Astfel, autoarea căii de atac nu a prezentat argumente prin care să justifice faptul că aspectele pretins nesoluționate de către instanța de apel întruneau cerințele legale pentru a putea fi calificate drept un capăt de cerere principal sau unul accesoriu, ori o cerere conexă sau incidentală, în sensul dispozițiilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia instanța de apel, chiar dacă ar fi apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 444 C. proc. civ., trebuia să se pronunțe asupra motivelor cererii de completare a dispozitivului, în temeiul art. 397 din același cod, pentru a fi respectate principiile fundamentale ale procesului civil reglementate de art. 5 C. proc. civ., privind obligația judecătorului de a primi și soluționa toate cererile și de art. 6 C. proc. civ., ce garantează dreptul la un proces echitabil.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că instanța de apel a soluționat cererea de completare a dispozitivului deciziei în limitele sesizării sale, potrivit temeiului juridic indicat de titularul ei, respectiv art. 444 C. proc. civ. și a motivat corespunzător soluția pronunțată, în acord cu exigențele legale în materie, iar motivele de recurs formulate de aceeași pârâtă S.C. C. S.R.L. nu cuprind nicio critică de nelegalitate, care să permită încadrarea în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare de natură să atragă incidența sancțiunii nulității actului de procedură în discuție.

În continuare, analizând recursul incident declarat de reclamanții A. augustin și B. împotriva deciziei instanței de apel, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceștia au reluat anumite critici formulate și prin intermediul căii devolutive de atac, care au fost corespunzător analizate de către curtea de apel și nu pot fi reținute ca fondate.

Astfel, o primă chestiune circumscrisă motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea dreptului la apărare și a principiului egalității de arme, față de respingerea ca inadmisibilă a probei cu martori, a cărei administrare au solicitat-o instanțelor devolutive, apreciind că măsura dispusă este contrară prevederilor art. 309 C. proc. civ., în contextul în care aceeași probă a fost admisă părții adverse.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că ipoteza invocată a fi incidentă în cauză este cea reglementată de art. 309 alin. (2) teza a doua C. proc. civ., potrivit căruia se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere forma scrisă.

Din considerentele deciziei recurate rezultă faptul că, au fost analizate criticile formulate de reclamanți în apelul declarat împotriva încheierii din 28.06.2022, prin care li s-a respins ca inadmisibilă proba cu martori, curtea de apel prezentând propriul raționament juridic, cuprinzând argumentele pentru care a confirmat măsura dispusă de prima instanță.

Prin recursul formulat, titularii căii de atac promovate pe cale incidentală s-au limitat la a afirma numai că astfel le-a fost încălcat dreptul la apărare și că nu a fost respectat principiul egalității de arme, argumentele lor fiind însă similare celor supuse analizei și în etapa controlului judiciar devolutiv, astfel încât așteptarea acestora apare a fi ca instanța de recurs să reevalueze modul în care a fost aplicat art. 309 alin. (2) C. proc. civ., în raport cu situația de fapt și utilitatea probei cu martori pentru dovedirea pretențiilor deduse judecății, context ce îmbracă, astfel, valențe de netemeinicie excluse de la analiză în prezenta fază procesuală.

Astfel, stabilirea de către instanțele devolutive a faptului că, în contextul factual al cauzei, calitatea de profesionist nu este relevantă, iar dovada se poate face numai în condițiile art. 309 alin. (5) din același cod, nefiind dovedită în cauză incidența vreuneia dintre situațiile de excepție indicate de alin. (4) al aceluiași articol, nu poate fi reevaluată de către instanța de recurs, întrucât operațiunea implică examinarea fondului litigiului, iar controlul judiciar în recurs este limitat de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., la motive de nelegalitate, neputând fi repuse în discuție, pe această cale și în actualul context legislativ, aspecte factuale ale judecății devolutive.

Totodată, va fi înlăturată și critica privind nesocotirea rolului activ al instanței reglementat de art. 22 C. proc. civ., întrucât susținerile titularilor recursului incident - privind greșita calificare a procesului-verbal de predare-primire din 04.05.2021 drept act adițional la promisiunea de vânzare-cumpărare, prin prisma intervenției instanței în voința contractuală a părților și a nerespectării principiului simetriei actelor juridice -, analizate de altfel și de curtea de apel, relevă practic nemulțumirea acestora față de dezlegările date în calea de atac devolutivă, fiind doar reluate în recurs și circumscrise formal motivului de nelegalitate privind încălcarea normelor de procedură ce atrage sancțiunea nulității, cu scopul de a primi o altă dezlegare, diferită și favorabilă, a raportului juridic litigios, cu ignorarea finalității și a limitelor impuse de legiuitor acestei căi extraordinare de atac.

Din perspectiva motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut faptul că decizia instanței de apel cuprinde motive străine de natura pricinii; or, ipoteza invocată permite atacarea unei hotărâri atunci când aceasta cuprinde numai motive străine de natura cauzei, astfel încât nu inserarea oricărui considerent (pretins străin de natura pricinii) este de natură să justifice casarea unei hotărâri judecătorești, ci, dimpotrivă, o asemenea hotărâre poate fi reformată atunci când conține doar motive străine de cauză, deci atunci când este, practic, nemotivată.

Autorii recursului incident au justificat însă motivarea străină de natura cauzei criticând considerentele curții de apel cu privire la chestiunea punerii de drept în întârziere și la reținerea incidenței excepției de neexecutare invocate față de aceștia, expunând propria viziune asupra aspectelor dezlegate.

Astfel, au imputat instanței devolutive de control judiciar ca fiind străine argumentele pe baza cărora aceasta a stabilit că natura esențială a unui termen se apreciază după gravitatea neexecutării obligației supuse termenului - reținând că, în cauză, părțile au stabilit posibilitatea de prelungire a termenelor prin act adițional și nu au solicitat rezoluțiunea pentru nerespectarea lor -, precum și pe cele care au condus la concluzia dreptului pârâtei de a invoca excepția de neexecutare față de reclamanți - motivând că promitenții-cumpărători au achitat ultima tranșă din prețul locului de parcare la 17.11.2022, după un an de la data predării acestuia și după 2 ani de la scadență, iar în perioada 30.09.2020-19.10.2021, când forța obligatorie a contractului a fost suspendată, pârâta nu putea fi constrânsă la executarea obligației; în opinia recurenților-reclamanți, aceste considerente sunt străine prevederilor art. 1.556 alin. (2) C. civ., care reglementează cerința proporționalității ca o condiție a reținerii incidenței în cauză a excepției de neexecutare.

Examinarea acestor critici conduce însă la concluzia caracterului nefondat al motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, din actele dosarului, nu se confirmă existența caracterului străin de obiectul cauzei al acestor argumente, nici împrejurarea că decizia curții de apel ar prezenta vicii de motivare. Dimpotrivă, chiar aspectele prezentate de recurenții-reclamanți în susținerea motivului de recurs în analiză, preluate din decizia recurată, demonstrează faptul că instanța de apel a oferit statuărilor sale o motivare corespunzătoare din perspectiva prevederilor art. 425 C. proc. civ.

În dezvoltarea ultimului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceiași reclamanți au invocat încălcarea unor norme de drept material, cu consecința statuării greșite asupra voinței părților, a obligațiilor asumate și a modului de executare a acestora, precum și asupra angajării răspunderii civile contractuale.

Sub aspectul pretinsei încălcării a voinței părților, din perspectiva principiului simetriei formei actului juridic, Înalta Curte nu poate primi criticile recurenților-reclamanți, motivat de faptul că instanța de apel a respectat dispozițiile art. 1.270 și ale art. 1.243 C. civ. și a aplicat corect art. 1.242 alin. (2) C. civ., reținând concluzia că forma autentică a promisiunii de vânzare-cumpărare nu impune și încheierea unui act adițional în aceeași formă, întrucât legea nu cere forma autentică nici pentru antecontract, fiind așadar, aplicabil principiul consensualismului și al libertății formei. În aceste condiții, apare a fi clar efectul modificator al procesului-verbal de predare-primire din 04.05.2021 asupra scadenței obligației de intabulare a imobilului, termenul fiind prelungit astfel până la 28.02.2022.

Cu privire la încălcarea prevederilor art. 1.522 și ale art. 1.523 C. civ., ce reglementează instituția punerii în întârziere, reclamanții au susținut că, deși pârâta era de drept în întârziere pentru predarea apartamentului și a locului de parcare de la data prevăzută contractual pentru îndeplinirea acestor obligații, respectiv 30.09.2020, instanța de apel a apreciat greșit scadența, chiar cu ignorarea efectului notificării din 17.05.2021.

Această chestiune a fost amplu analizată în calea devolutivă de atac, curtea de apel statuând în sensul că modul de executare a obligațiilor de către părți, prin prisma clauzelor contractuale ce stabileau termenele de predare a imobilelor, astfel cum au fost modificate prin procesele-verbale de predare-primire, conduce la concluzia netemeiniciei pretențiilor reclamanților privind daunele-interese pentru pretinsa predare cu întârziere a celor două imobile, în condițiile în care aceștia nu au respectat dispozițiile legale privind punerea în întârziere.

Astfel, fără a proceda la examinarea clauzelor actelor juridice încheiate de părți, în contextul caracterului nedevolutiv al căii de atac a recursului, Înalta Curte reține, pornind de la statuările instanțelor devolutive asupra situației de fapt, împrejurarea că părțile au prevăzut expres incidența art. 1.522 C. civ., privind punerea de drept în întârziere, numai cu privire la obligația de plată a prețului, nu și cu privire la cea de predare a imobilelor și de intabulare, pentru care au prevăzut termenul scadent la 30.09.2020, respectiv la 20.03.2021, prelungit la 28.02.2022, iar ulterior reclamanții au formulat cerere pentru acordarea daunelor-interese, fără a respecta cerințele legale privind punerea în întârziere a pârâtei.

Sub acest aspect, toate criticile recurenților-reclamanți privind termenele de predare și modul de îndeplinire a obligațiilor, deja examinate de instanța de apel, vizează, în realitate, reevaluarea situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză, a voinței părților de la momentul încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare și a actelor juridice modificatoare, astfel că, în lipsa unor argumente veritabile de nelegalitate, acestea nu pot primi valoarea juridică vizată de autorii căii de atac, cu consecința de a fi reanalizate în recurs.

Referitor la ultima critică din recursul incident, privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.535-1.536 și art. 1.538-1.543 C. civ., precum și ale art. 3 alin. (2) și (3) și art. 10 din O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte reține însă caracterul fondat al argumentelor privind nelegala acordare de către instanța de apel a dobânzii remuneratorii pentru nerespectarea obligației pârâtei de a proceda la intabularea imobilelor la termenul stabilit, respectiv 28.02.2022.

Astfel, întrucât obligația este una de a face, potrivit dispozițiilor art. 1.536 C. civ., executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației, cu excepția cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligației.

În cauză, părțile nu au stabilit însă o clauză penală privind daunele-interese pentru neexecutarea la termen a obligației de intabulare, împrejurare în care acestea se vor calcula în raport cu dobânda legală reglementată de O.G. nr. 13/2011. Acest act normativ recunoaște prioritatea convenției părților cu privire la rata dobânzii pentru obligațiile asumate, iar prevederile sale vor fi aplicabile în situațiile în care contractul părților nu cuprinde clauze pe acest aspect.

Înalta Curte amintește împrejurarea că O.G. nr. 13/2011 reglementează dobândă legală remuneratorie și penalizatoare, definite prin art. 1 alin. (2) și (3) din acest act normativ, în sensul că "dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împli