ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1398/2025

Ședința publică din data de 7 octombrie 2025

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin încheierea din 19 decembrie 2022, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale, invocată din oficiu, și a dispus trimiterea dosarului secției a VI-a Civile din cadrul aceluiași tribunal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei secții la 18 ianuarie 2023, sub nr. x/2022*.

În considerentele acestei încheieri, tribunalul a constatat că procesul privește modul de îndeplinire a obligațiilor contractuale asumate printr-un contract administrativ, ce se circumscrie noțiunii de "litigii și cereri care decurg din executarea contractelor administrative", în exprimarea art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016.

La 8 septembrie 2023, reclamanta a depus cerere de modificare a acțiunii, prin care a solicitat să se constate existența în continuare a contractului de concesiune nr. x din 16 februarie 2006 și să se dispună anularea notificării întocmite de către pârâtă sub nr. x din 29 septembrie 2022 privind declararea rezilierii de plin drept a contractului de concesiune menționat, precum și a adresei nr. x din 1 noiembrie 2022 privind menținerea declarației de reziliere.

Prin sentința civilă nr. 73 din 19 ianuarie 2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost admisă cererea de chemare în judecată, fiind anulate notificarea nr. x din 29 septembrie 2022 și adresa din 1 noiembrie 2022.

De asemenea, s-a constatat în ființă contractul de concesiune nr. x din 16 februarie 2006, iar pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 74A/2025 din 23 ianuarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat în cauză, cu consecința schimbării în tot a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin cererea înregistrată pe rolul aceleiași instanțe, la 27 ianuarie 2025, petenta A. S.R.L. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile pronunțate în apel, cu privire la calea de atac ce poate fi exercitată împotriva acestei hotărâri, respectiv "Cu recurs în 30 zile de la comunicare.", în loc de "Definitivă.", cum în mod eronat s-a menționat.

Prin încheierea din 6 februarie 2025, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, ca nefondată.

În motivarea cererii de recurs, după expunerea argumentelor privind admisibilitatea căii extraordinare de atac exercitate, recurenta-reclamantă a susținut că, prin decizia atacată, instanța de apel, validând rezilierea contractului înainte de soluționarea litigiului privind majorarea redevenței, a încălcat principiul dreptului la un proces echitabil, ocrotit de art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, principiul disponibilității reglementat de art. 9 C. proc. civ., precum și limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță stabilite de art. 478 din același cod, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al aceluiași articol, autoarea căii de atac a reproșat instanței de apel aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1.170 C. civ. și a prevederilor art. 1.020-1.021 C. civ. de la 1864.

Reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs și împotriva încheierii din 6 februarie 2025, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând casarea încheierii recurate și, în urma rejudecării, admiterea cererii de îndreptare a erorii materiale, în sensul de a se menționa că hotărârea pronunțată în apel este supusă recursului, iar nu definitivă.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a susținut că, raportat la legislația în vigoare la data introducerii acțiunii și la obiectul cauzei, respectiv contractul de concesiune a bunurilor proprietate publică, încheiat sub imperiul Legii nr. 219/1998, procesul pendinte face parte din categoria litigiilor care decurg din executarea contractelor administrative aflate în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun, conform art. 330 din Codul administrativ, care face trimitere la Legea nr. 554/2004, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 101/2016.

Prin urmare, s-a apreciat că împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel poate fi exercitată calea extraordinară de atac a recursului, conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în termenul prevăzut de art. 485 din același cod.

Intimata-pârâtă Unitatea Administrativ-Teritorială JUDEȚUL TULCEA, prin CONSILIUL JUDEȚEAN TULCEA, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, pe cale de excepție, respingerea recursurilor ca inadmisibile, iar în subsidiar, respingerea căilor extraordinare de atac, ca nefondate.

La termenul din 23 septembrie 2025, Înalta Curte a acordat cuvântul asupra excepției inadmisibilității recursurilor, invocată de intimata-pârâtă, și a amânat pronunțarea la data de 7 octombrie 2025, pentru motivele reținute în considerentele încheierii de la acea dată.

La 30 septembrie 2025, recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursurilor, pentru motivele arătate în preambulul cererii de recurs formulate împotriva deciziei din apel și a celor dezvoltate prin calea extraordinară de atac exercitată împotriva încheierii din 6 februarie 2025, pe care le-a reluat.

4.1. Contractul de concesiune a bunurilor proprietate publică este un contract administrativ, asimilat actului administrativ, fiind menționat expres în art. 2 alin. (1) lit. c)

1

din Legea nr. 554/2004 ("contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică").

Tradițional, acest tip de contracte administrative au fost supuse jurisdicției contenciosului administrativ și dublului grad de jurisdicție (fond-recurs).

Astfel, potrivit art. 27

2

alin. (3) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor și, ulterior, potrivit art. 66 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, împotriva hotărârii tribunalului se putea declara recurs la secția de contencios administrativ a curții de apel.

În prezent, art. 330 din O.U.G. nr. 57/2019 (Codul administrativ) prevede că:

"Soluționarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractului de concesiune de bunuri proprietate publică, precum și a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit prevederilor legislației privind contenciosul administrativ".

Este de remarcat că legiuitorul nu a utilizat în norma de trimitere denumirea "legea contenciosului administrativ" pentru a identifica în mod exact și fără echivoc Legea nr. 554/2004, ci sintagma "legislația privind contenciosul administrativ", ce are un înțeles mai larg, semnificând totalitatea legilor domeniului juridic în discuție.

4.2. Plecând de la aceste considerații introductive, se pune problema ca, în urma examinării intervenției evenimentelor legislative relevante, să fie dezlegată următoarea chestiune de drept:

"în litigiile care decurg din executarea contractelor de concesiune a bunurilor proprietate publică sunt aplicabile prevederile art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016?" sau, cu alte cuvinte

"litigiile și cererile care decurg din executarea contractelor administrative prevăzute de art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016 se referă la alte contracte administrative decât cele menționate la art. 3 alin. (1) lit. c) din aceeași lege?".

4.3. În forma inițială a Legii nr. 101/2016, cu respectarea normelor de tehnică legislativă referitoare la unicitatea reglementării în materie și unitatea terminologică, art. 3 alin. (1) lit. c) definea termenul de "contract", utilizat în mod unitar în corpul actului normativ, ca fiind oricare din următoarele contracte administrative speciale: (i) contractul de achiziție publică, împreună cu acordul-cadru; (ii) contractul sectorial; (iii) contractul de concesiune de servicii sau contractul de concesiune de lucrări.

În mod coerent și unitar terminologic, art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 (forma inițială) prevedea că:

"Procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante, prin complete specializate în achiziții publice".

Prin Legea nr. 212/2018, a fost modificat art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, în sensul înlocuirii sintagmei "executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor" cu "anularea sau nulitatea contractelor" și a fost introdus alin. (1

1

), cu următoarea formulare:

"Procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către instanța civilă de drept comun în circumscripția căreia se află sediul autorității contractante".

În același timp, a fost modificat art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care în ultima frază prevede că:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun".

O primă observație care se impune în acest stadiu al intervenției legislative este că legiuitorul s-a îndepărtat de la unitatea terminologică, întrucât a folosit un alt termen - "contracte administrative", definit în actul normativ general (art. 2 alin. (1) lit. c)

1

din Legea nr. 554/2004), deși Legea nr. 101/2016 stabilise înțelesul și sfera de aplicare a termenului "contract", care trebuia utilizat în mod obligatoriu în actul normativ special.

Această primă nerespectare a regulilor de tehnică legislativă, amplificată prin intervențiile legislative ulterioare, conduce la ideea că unicitatea reglementării în materie și obiectul inițial al actului normativ special (Legea nr. 101/2016) nu mai pot fi avute în vedere la stabilirea domeniului de aplicare a sintagmei "procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative" utilizate în art. 53 alin. (1

1

) din lege.

Astfel, după ce prin O.U.G. nr. 26/2022, în cuprinsul art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016 a fost adăugată sintagma "și cele care decurg din rezilierea, rezoluțiunea, denunțarea unilaterală sau încetarea anticipată a contractelor de achiziție publică din motive independente de autoritatea contractantă", prin Legea nr. 208/2022, a fost modificat art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, revenindu-se la forma inițială a legii:

"...executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor".

De menționat că această din urmă modificare legislativă a fost rezultatul unui amendament admis în Camera Deputaților, care a fost motivat astfel:

"în vederea stabilirii unei abordări unitare atât în ceea ce privește litigiile ce se nasc din executarea contractelor…cu privire la modul de îndeplinire a obligațiilor contractuale".

Din acest moment legislativ, în același art. 53 din Legea nr. 101/2016 este utilizat atât termenul "executarea contractelor" (alin. (1), cât și "executarea contractelor administrative" (alin. (1)

1

), în prima situație litigiile fiind în competența de primă instanță a secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, în timp ce în a doua ipoteză, litigiile sunt în competența de primă instanță a secției civile a tribunalului (până la ultima modificare a Legii nr. 101/2016 intervenită prin Legea nr. 75/2023).

Interpretarea potrivit căreia cei doi termeni au același înțeles și domeniu de aplicare nu poate fi primită.

Plecând de la definirea diferită a acestor termeni în legea specială (art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 101/2016) și în legea generală (art. 2 alin. (1) lit. c)

1

din Legea nr. 554/2004), rezultă cu evidență că teza unui înțeles identic este contrazisă de atribuirea acestor litigii în competența materială procesuală a unor instanțe diferite din punct de vedere al specializării.

Chiar dacă ulterior, prin Legea nr. 75/2023, litigiile prevăzute de art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016 au fost redate în competența instanțelor de contencios administrativ, interpretarea de mai sus contravine regulii de tehnică legislativă referitoare la evitarea paralelismelor (art. 16 din Legea nr. 24/2000), întrucât legiuitorul nu a înlăturat ipoteza litigiilor care decurg din executarea contractelor administrative, deși la alineatul precedent este reglementată competența de soluționare a proceselor privind executarea contractelor speciale definite la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 101/2016.

Mai trebuie menționat că sintagma "din motive independente de autoritatea contractantă" utilizată în teza a II-a a art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016 se referă numai la litigiile care decurg din desființarea/încetarea contractelor de achiziție publică.

Din perspectiva interpretării gramaticale, sintagma "din motive independente de autoritatea contractantă" nu poate fi pusă în relație cu "executarea contractelor administrative", neexistând o coordonare logică în sintaxa frazei.

În plus, din perspectiva interpretării teleologice, din expunerea de motive la Legea nr. 75/2023, de aprobare cu modificări a O.U.G. nr. 26/2022, rezultă că legiuitorul a urmărit completarea ariei de aplicare a art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016 și pentru procesele care decurg "din rezilierea/rezoluțiunea/denunțarea unilaterală sau încetarea anticipată a contractelor de achiziție publică din motive independente de autoritatea contractantă", fără ca sintagma finală să fie aplicabilă și ipotezei executării contractelor administrative.

4.4. În concluzie, interpretarea corectă, în acord cu regula potrivit căreia legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei ("actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat"), este că litigiile și cererile care decurg din executarea contractelor administrative prevăzute de art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016 se referă la alte contracte administrative decât cele menționate la art. 3 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, inclusiv la contractele de concesiune a bunurilor proprietate publică.

Prin urmare, pentru procesele începute anterior Legii nr. 75/2023, aflate în competența instanței civile, cum este cazul în speță, hotărârea pronunțată în cazul litigiilor prevăzute la art. 53 alin. (1

1

) poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară (art. 55 alin. (3)

1

din Legea nr. 101/2016), recursul nefiind admisibil, potrivit art. 483 alin. (2) ultima frază C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca inadmisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 74A/2025 din 23 ianuarie 2025 și a încheierii din 6 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2025.