ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1376/2025

Ședința publică din data de 25 septembrie 2025

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 13 aprilie 2022 sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând să se dispună: rezilierea contractului de vânzare-cumpărare gaze naturale nr. x/17.12.2021, pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către pârâtă; obligarea pârâtei la stornarea facturilor pe care le-a emis în mod eronat, respectiv factura seria x nr. x/16.02.2022 și factura seria x nr. x/28.02.2022; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în suma de 100.000 RON, reprezentând echivalentul prejudiciilor suportate de reclamantă ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor de către pârâtă; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2461 din 24 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1166 A din 13 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2461 din 24 octombrie 2024, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2022, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs.

În motivare, recurenta-reclamantă invocă încălcarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1.523, art. 1.549, art. 1.516 alin. (1) și (2), art. 1.350, art. 1.531, a Legii nr. 123/2012, a Regulamentului privind furnizarea gazelor la clienții finali, aprobat prin Ordinul nr. 29/28.06.2016 al Președintelui A.N.R.E.

Susține recurenta-reclamantă că instanța de apel a apreciat în mod nelegal că rezilierea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către intimata-pârâtă este solicitată neîntemeiat, deși aceasta a procedat la întreruperea furnizării gazelor naturale la locul de consum fără nicio justificare și fără transmiterea unui preaviz.

Mai arată recurenta-reclamantă că intimata-pârâtă a emis în mod eronat facturi, în baza unui consum care nu a fost realizat.

Un alt motiv de nelegalitate este reprezentat de faptul că decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit recurentei-reclamante, instanța de apel nu a analizat capătul de cerere privind obligația intimatei-pârâte de a storna facturile, nemotivând decizia din această perspectivă și procedând, cu depășirea limitelor învestirii, la analiza unui capăt de cerere străin cauzei.

Recurenta-reclamantă apreciază, de asemenea, că este îndreptățită la plata despăgubirilor în cuantum de 100.000 RON, reprezentând echivalentul prejudiciilor suferite ca urmare a neexecutării obligației de către intimata-pârâtă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat concluzii scrise, prin care a invocat excepția nulității recursului.

Prin decizia nr. 634 din 26 martie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a anulat ca netimbrată cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1166 A din 13 septembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În motivare, s-a reținut că recurentei-reclamante i s-a pus în vedere prin adresa comunicată la 30.12.2024, potrivit dovezii existente la dosar, să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru de 3.320,13 RON, dovadă ce a fost depusă în xerocopie, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la fila x.

Rațiunea pentru care dovada plății achitării taxei judiciare de timbru se atașează cererii în original, iar nu în copie, este de a nu fi folosită în alt dosar.

Prin urmare, având în vedere faptul că în cauză recurenta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligația de a depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în original și că nu operează scutirea legală de la obligația timbrării, Înalta Curte a dat eficiență dispozițiilor art. 32 și art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, precum și prevederilor art. 494, coroborat cu art. 197 C. proc. civ. și a dispus anularea recursului, ca netimbrat.

Împotriva acestei decizii, contestatoarea A. S.R.L. a formulat contestație în anulare, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, anularea deciziei civile nr. 634/26.03.2025 pronunțate de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate si, pe cale de consecință:

- rezilierea Contractului de vânzare-cumpărare gaze naturale nr. x/17.12.2021, încheiat între B. S.A și recurentă, pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către intimata-pârâtă;

- obligarea intimatei-pârâte la stornarea facturilor emise în mod eronat de către aceasta, respectiv factura seria x nr. x/16.02.2022 și factura seria x nr. x/28.02.2022;

- obligarea intimatei-pârâte la plata de despăgubiri în sumă de 100.000 RON, reprezentând echivalentul prejudiciilor suportate de recurentă ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor de către B. S.A;

- obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În drept, contestatoarea a invocat motivul de contestație în anulare prevăzut la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Contestatoarea susține că instanța, din eroare materială, nu a redat corect faptul că dovada achitării taxei judiciare de timbru se află la dosarul cauzei, în copie, dovadă perfect valabilă și suficientă. Astfel, dovada achitării taxei judiciare de timbru a fost trimisă la dosar, pe mail, în 31.12.2024, existând și email-ul de confirmare din partea instanței de judecată. Înalta Curte, prin rezoluția comunicată, nu a pus în vedere contestatoarei, recurentă în dosarul nr. x/2022, să depună originalul dovezii de achitare a taxei de timbru.

Potrivit dispozițiilor art. 183 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.:

"(1)Actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail, este socotit a fi făcut în termen.(...)

(3) în cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), recipisa oficiului poștal, precum și înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administrația locului de deținere, pe actul depus, precum și mențiunea datei și orei primirii faxului sau a e-mail-ului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanței, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată."

Contestatoarea a invocat practica Înaltei Curți de Casație și Justiție și a celorlalte instanțe, ce confirmă faptul că dovada plății taxei judiciare de timbru se poate transmite și pe mail la dosarul cauzei, proba fiind întru-totul valabilă.

Analizând contestația în anulare, Înalta Curte o va admite și va anula decizia civilă contestată, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Din perspectiva naturii contestației în anulare specială de cale extraordinară de atac, de retractare, prin raportare la dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., noțiunea de eroare materială are în vedere erorile săvârșite de instanță în legătură cu aspectele de natură formală ale judecății, pentru a căror verificare nu este necesară reaprecierea probelor sau reexaminarea fondului cauzei.

Astfel, ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. vizează doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi, cu titlu de exemplu, respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca netimbrat ori făcut de o persoană fără calitate, deși la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptățită a-l declara, pentru verificarea cărora nu este însă necesară o reexaminare, o reapreciere a probelor administrate în cauză sau o verificare a modului de interpretare și de aplicare a legii de drept procesual civil.

Acesta este temeiul legal invocat de contestatoare în cauză, aceasta susținând că instanța de recurs ar fi săvârșit o eroare materială prin faptul că a dispus anularea ca netimbrat a recursului, deși la dosar se afla dovada plății taxei judiciare de timbru în cuantumul solicitat de instanță.

Examinând înscrisurile din dosarul de recurs, prin prisma motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., se constată că la fila x se află copia ordinului de plată nr. x din 31.12.2024 transmis prin e-mail, prin care contestatoarea A. S.R.L. a achitat la Trezoreria Ilfov suma de 3.320,13 RON reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă recursului, în contul deschis la aceasta pentru achitarea unor asemenea taxe, menționându-se expres că această plată reprezintă "taxa timbru dosar x/2022".

În speță, instanța de recurs a anulat ca netimbrat recursul, reținând că taxa de timbru nu a fost achitată, întrucât recurenta nu s-a conformat dispoziției de a depune la dosar originalul dovezii privind plata taxei.

Soluția este greșită și este, în mod evident, rezultatul unei greșeli materiale, întrucât art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 prevede că "Taxele judiciare de timbru se plătesc de debitorul taxei în numerar, prin virament sau în sistem online, într-un cont distinct de venituri al bugetului local "Taxe judiciare de timbru și alte taxe de timbru", al unității administrativ teritoriale în care persoana fizică are domiciliul sau reședința ori, după caz, în care persoana juridică are sediul social. Costurile operațiunilor de transfer al sumelor datorate ca taxa judiciară de timbru sunt în sarcina debitorului taxei."

Totodată, normele de procedură civilă permit transmiterea cererilor prin mijloace rapide de comunicare, iar pe de altă parte, instanța are obligația de a verifica corectitudinea conturilor în care s-au depus ori s-au virat taxele judiciare de timbru, cu atât mai mult cu cât, în speță, s-a menționat expres pe ordinul de plată că taxa de timbru a fost achitată pentru dosarul nr. x/2022, la data de 31.12.2024, neexistând posibilitatea de a fi folosită în alt dosar.

Deși practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, Înalta Curte constată că este corectă aprecierea potrivit căreia instanța de recurs ar fi putut cel mult ca, reținând că recurenta nu s-a supus dispoziției de a depune originalul dovezii de plată, să dispună suspendarea judecării cauzei în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. (1) C. proc. civ. și nu să anuleze recursul ca netimbrat, o asemenea sancțiune putând interveni doar în cazul în care constata neîndeplinirea obligației de plată.

Prin urmare, în recurs taxa de timbru a fost achitată, dovadă fiind în acest sens copia ordinului de plată nr. x din 31.12.2024 transmis prin e-mail, depus în dosarul de recurs.

În contextul expus, constatând că este întemeiat motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., văzând prevederile art. 508 din același cod, Înalta Curte va admite contestația în anulare formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 634 din 26 martie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022 și va anula decizia civilă contestată.

Constatând incidentă ipoteza tezei I a art. 508 alin. (3) din C. proc. civ., care stabilește că, dacă motivul de contestație este întemeiat, instanța va pronunța o singură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată și va soluționa cauza, Înalta Curte va rejudeca recursul sub aspect formal, din perspectiva excepției de nulitate invocată de intimată, a cărei analiză este prioritară oricăror altor excepții sau cereri, în raport de prevederile art. 248 C. proc. civ.:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5) C. proc. civ., aplicabile și în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea criticilor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancțiunea nulității pentru recursul care cuprinde critici ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din același act normativ.

Înalta Curte reține că a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, identificarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate, rezultă că recurentei îi revine obligația de a indica critici de nelegalitate față de decizia pe care o atacă.

În speță, se constată că, deși prin memoriul de recurs s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., motivele dezvoltate nu pot fi circumscrise cazurilor de casare reglementate de textele legale invocate.

Analiza cererii de recurs relevă că autoarea ei nu a dezvoltat critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, ci că a prezentat în motivarea căii de atac aspecte generale referitoare la situația de fapt și probatoriul administrat, sens în care s-a limitat la o reluare a susținerilor expuse în fața instanțelor de fond și care au făcut deja obiectul analizei acestora.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia curții de apel, susținând în esență că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei prin faptul că instanța nu a analizat capătul de cerere privind obligația intimatei-pârâte de a storna facturile, procedând, cu depășirea limitelor învestirii, la analiza unui capăt de cerere străin cauzei.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de probele administrate și de situația de fapt reținută în cauză.

Astfel, criticile recurentei-reclamante nu vizează nicidecum o lipsă sau o contradicție a motivării, ci anumite aspecte asupra cărora instanța de apel a apreciat în baza probatoriului administrat și a susținerilor ambelor părți în litigiu pe tot parcursul procesului, aspecte care nu mai pot fi reevaluate de instanța de recurs, întrucât o astfel de analiză nu s-ar putea realiza decât în contextul verificării elementelor factuale și probatorii, chestiune incompatibilă cu prezenta cale extraordinară de atac, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de stabilire a situației de fapt și de analiză a probatoriului.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că analiza memoriului de recurs relevă lipsa criticilor ce ar putea fi circumscrise ipotezei legale invocate, autoarea căii de atac prezentând în argumentare elemente atașate situației de fapt și probatoriului administrat.

Înalta Curte subliniază ca invocarea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conținutului legii, a modului de interpretare și aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în apel, de natură să justifice greșeala de judecată a instanței devolutive. Astfel, este incident acest motiv în cazul în care instanța a invocat un text de lege inexistent sau inadecvat contextului faptic în litigiu (în sensul că situația de fapt, așa după cum a fost aceasta definitiv stabilită, nu intră sub incidența unei norme juridice sau unei anume norme juridice), fie că instanța a aplicat greșit o normă juridică sau trebuia să aplice o altă normă acelei situații de fapt definitiv tranșată și, în concret, nu a făcut acest lucru.

Aceasta, întrucât, ca premisă, aplicarea greșită a normelor legale trebuie să aibă în vedere ignorarea, de către instanța care a judecat procesul, a semnificației ori sensului legii, deturnarea normei de la intenția legiuitorului, ori, acolo unde este cazul, ignorarea voinței părților, de natură a conduce la soluționarea greșită a chestiunii litigioase.

Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea nu au fost respectate, ci de propria interpretare a legii bazată pe propria valorizare a contextului factual, nu poate avea funcția solicitată de recurentă.

Susținerile recurentei-reclamante privind încălcarea dispozițiilor art. 1523, art. 1549, art. 1.516 alin. (1) și (2), art. 1.350, art. 1.531 din C. civ., a Legii nr. 123/2012, a Regulamentului privind furnizarea gazelor la clienții finali, aprobat prin Ordinul nr. 29/28.06.2016 al Președintelui A.N.R.E C. civ. nu se circumscriu acestor ipoteze, ci se rezumă la faptul că instanța nu a acceptat argumentele acesteia privind neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către intimata-pârâtă (sistarea furnizării gazelor naturale la locul de consum fără nicio justificare și fără transmiterea unui preaviz, emiterea de facturi în baza unui consum care nu a fost realizat), aceasta fiind chestiuni de evaluare a probelor, nicidecum un refuz de aplicare a normei, o aplicare greșită sau o aplicare la o situație de fapt care nu intră în sfera ei de reglementare.

Prin urmare, criticile referitoare la aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor evocate nu constituie un motiv de nelegalitate ci în fapt, o nemulțumire a recurentei-reclamante cu privire la modul în care instanța a constatat că aceasta nu a făcut dovada culpei intimatei-pârâte de natură a determina rezilierea contractului de furnizare a gazelor naturale.

Astfel, din analiza motivelor expuse de recurentă nu se pot desprinde greșelile identificate și imputate instanței de apel și nici încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Totodată, criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2) și (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., urmând a fi admisă excepția nulității recursului invocată de intimata B. S.A.

În considerarea celor ce preced, conform prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1166 A din 13 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația în anulare formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 634 din 26 martie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata B. S.A.

Anulează decizia atacată și, în rejudecarea recursului:

Admite excepția nulității recursului invocată de intimata B. S.A.

Anulează recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1166 A din 13 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2025.