ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1310/2024

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 3 februarie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 1.941.977,37 RON, reprezentând contravaloarea diferenței de gaze rămasă nedistribuită în perioadele noiembrie 2018 – aprilie 2019, octombrie 2019 – martie 2020, potrivit facturilor fiscale nr. x emise de reclamantă la data de 05.08.2021, scadente și neachitate până în prezent și la plata sumei de 73.023,66 RON, reprezentând contravaloarea dobânzii legale penalizatoare, calculată de la data scadenței facturilor fiscale nr. x emise de reclamantă la data de 05.08.2021, până la data de 11.01.2022 (data formulării cererii de chemare în judecată), dobânda legală urmând a se calcula în continuare până la recuperarea efectivă a întregului debit restant. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1599 din 30 iunie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, și a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 10.000 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 6 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, a fost amânată pronunțarea la 13 octombrie 2023.

Prin decizia civilă nr. 1502 din 13 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1599 din 30 iunie 2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

A fost schimbată în tot sentința tribunalului, în sensul că: a fost admisă cererea și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.941.977,37 RON, reprezentând contravaloarea diferenței de gaze pentru perioada noiembrie 2018- aprilie 2019 și octombrie 2019- martie 2020, precum și a sumei de 73.023,66 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată până la data de 11.01.2022, aceasta urmând a se calcula în continuare până la recuperarea efectivă a debitului restant și la plata sumei de 61.913,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și apel.

Pârâta a declarat recurs împotriva încheierii din 6 octombrie 2023 și a deciziei civile nr. 1502 din 13 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Prealabil enunțării și dezvoltării motivelor de casare, recurenta-pârâtă precizează că disputa dintre părți cu privire la regularizarea diferențelor dintre alocările lunare și cantitățile de gaze naturale distribuite efectiv a fost soluționată pe cale administrativ-jurisdicțională de către A.N.R.E., prealabil chemării sale în judecată, soluția A.N.R.E. fiind în defavoarea intimatei și concretizându-se prin decizia nr. 93/07.04.2021, act administrativ unilateral individual aflat la dosarul prezentei cauze.

Or, astfel cum a afirmat și în faza procesuală a apelului, pretențiile intimatei-reclamante față de recurenta-pârâtă ar fi putut fi aduse în discuție numai ulterior admiterii unei acțiuni în anularea deciziei nr. 93/2021, însă o atare acțiune în anularea actului administrativ, chiar dacă ar fi fost formulată de către intimata-reclamantă, ar fi putut fi soluționată numai de către secția instanței legal competente în materia contenciosului administrativ și fiscal, iar nu de către secția civilă a acesteia.

Prin urmare, deși inițial a ales a se adresa A.N.R.E. în scopul validării pretențiilor sale, intimata-reclamantă nu a dovedit consecvență față de calea procedurală aleasă, neparcurgând etapa jurisdicțională a acestei căi, nesolicitând anularea deciziei nr. 93/2021 în contencios administrativ.

Pe cale de consecință, nerespectarea de către intimata-reclamantă a principiului electa una via non datur recursus ad alteram poate fi interpretată ca un argument suplimentar pentru infirmarea pretențiilor acesteia pe calea prezentului recurs.

În susținerea cererii, recurenta-pârâtă invocă incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., față de încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, instituit la rândul său prin art. 9 C. proc. civ., manifestată prin restabilirea de către aceasta a naturii de termene de prescripție, iar nu de decădere, a termenelor, în pofida faptului că intimata-reclamantă nu a criticat prin apel reținerea de către prima instanță a naturii de termene de decădere.

Recurenta-pârâtă, în susținerea aceluiași motiv de recurs, invocă și încălcarea drepturilor la un proces echitabil și la apărare, astfel cum acestea sunt consacrate prin art. 6 alin. (1) și prin art. 13 Cod procedură civilă, față de neanalizarea nici de către prima instanță, dar nici de către instanța de apel, a tuturor apărărilor invocate pe fondul cauzei, respectiv a refuzării de către instanța de apel a trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, contrar solicitării exprese din întâmpinarea la apel pe care a formulat-o.

Recurenta-pârâtă a invocat și incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere reținerea greșită de către instanța de apel a aplicării în privința termenelor a prevederilor C. civ. ce reglementează instituția prescripției extinctive (art. 2.500 C. civ.), iar nu instituția decăderii (art. 2.545 C. civ.).

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, reținând aspecte care nu au fost criticate nici de către reclamantă în cadrul apelului și nici de către pârâtă prin întâmpinarea la apel.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că motivarea deciziei recurate este fundamentată pe considerentul că termenele specifice Ordinului nr. 16/2020 reprezintă termene de prescripție extinctivă, iar nu termene de decădere, practic, întreaga soluție criticată întemeindu-se pe această concluzie.

Or, deși prima instanță a reținut că termenele în cauză constituie termene de decădere, iar nu de prescripție extinctivă, intimata-reclamantă nu a criticat acest considerent al primei instanțe prin apelul său. Totodată, nici pârâta nu a adus critici pe această linie, fiind evidentă lipsa interesului său procesual în acest sens.

Ceea ce reclamanta a încercat să arate prin apel este că nerespectarea de către aceasta a termenelor s-ar fi datorat unei pretinse culpe a pârâtei, constând în netransmiterea unor date, iar nu că termenele ar fi unele de prescripție și nu de decădere. Mai mult, reclamanta a invocat prin apel, în privința termenelor, art. 2.546 C. civ., text de lege a cărui ipoteză este reprezentată de existența unui termen de decădere, iar nu de prescripție extinctivă, confirmând astfel că nu pune în discuție clasificarea dată de către prima instanță termenelor.

Mai mult, recurenta-pârâtă solicită a se observa că intimata-reclamantă nu a criticat natura termenelor ca fiind de decădere nici măcar în ședința de judecată din data de 06.10.2023, neexistând mențiuni în acest sens în încheierea acestei ședințe publice.

Prin urmare, sentința Tribunalului București nu a fost criticată sub acest aspect nici în cererea de apel, nici în dezbaterile apelului, de către niciuna dintre părți.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, pronunțându-se "în afara" criticilor formulate de către intimata-reclamantă prin apel și "adăugând" astfel noi elemente apărărilor acesteia, Curtea a nesocotit principiul disponibilității, consacrat expres prin art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și, cu nesocotirea chiar a principiului imparțialității, instanța a formulat de la sine noi apărări în beneficiul intimatei-reclamante, pe care aceeași instanță le-a și validat ulterior.

În aceeași ordine de idei, recurenta-pârâtă arată că art. 9 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar din citirea coroborată a art. 470 alin. (1) lit. c), art. 476 alin. (1) și art. 477 C. proc. civ., rezultă că, în aplicarea principiului disponibilității, apelantul este cel care, prin cererea sa, stabilește motivele, temeiurile și limitele apelului.

În același sens, art. 479 alin. (1) C. proc. civ. permite instanței de control judiciar să verifice stabilirea situației de fapt și aplicarea legii la situația de fapt determinată de către prima instanță numai "în limitele cererii de apel" (cu excepția unor motive de ordine publică - motive de altfel inexistente în prezenta cauză). Din interpretarea gramaticală a acestui text de lege rezultă că textul are natura unei norme speciale, care completează, în domeniul apelului, prevederile general aplicabile ale art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de art. 20 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că "judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege", încălcarea acestor principii atrăgând asupra actului de procedură sancțiuni specific procesual civile, în acest sens recurenta-pârâtă invocând decizia nr. 221 din 15 februarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Făcând trimitere la dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii", recurenta-pârâtă reiterează că instanței nu i s-a solicitat să se pronunțe în apel asupra naturii juridice a termenelor și, implicit, nici asupra părții din considerentele sentinței care stabilesc această natură.

De asemenea, recurenta-pârâtă subliniază că, în conformitate cu art. 22 alin. (4) teza 1 C. proc. civ., "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire", însă, recalificarea permisă de textul citat privește numai erorile de calificare ale părților, iar nu și calificările date de către prima instanță și necontestate de către părți în apel, între aceste două ipoteze existând o evidentă și fundamentală diferență.

Pe cale de consecință, recurenta-pârâtă apreciază că se impune aplicarea sancțiunii nulității virtuale în privința deciziei recurate, față de nesocotirea în cadrul acesteia a prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

În susținerea aceluiași motiv de casare, o altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanța de apel a încălcat principiile procesului echitabil și al garantării dreptului la apărare, neanalizând anumite apărări de fond ale sale care au scăpat analizei primei instanțe și, totodată, refuzând să trimită spre rejudecare cauza acesteia din urmă, spre a se putea pronunța în privința acelor apărări de fond.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, prin capătul subsidiar al întâmpinării formulate în apel, a solicitat ca, în ipoteza admiterii apelului, cauza să fie trimisă spre rejudecare primei instanțe, pentru analizarea tuturor apărărilor invocate pe fondul cauzei.

Cu privire la acest capăt subsidiar de cerere, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel l-a respins, cu motivarea succintă a neîndeplinirii condițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., față de pronunțarea primei instanțe pe fondul cauzei, cererea de chemare în judecată fiind respinsă în considerarea apărărilor formulate de pârâtă prin întâmpinare.

Recurenta-pârâtă susține că sentința Tribunalului București este fundamentată pe stabilirea corectă a naturii de termene de decădere a termenelor prevăzute de Ordinul nr. 16/2020, motiv pentru care prima instanță nu a mai trecut la analiza pe fond a altor apărări ale sale.

Prin urmare, neputându-se afirma că prima instanță a analizat întregul fond al cauzei, nu se poate afirma neîndeplinirea condițiilor art. 480 alin. (3) Cod procedură civilă.

Mai mult, deși instanța apelului pare a da plenitudine de efect devolutiv căii de atac, reanalizând inclusiv aspectele necontestate de către părți, nici aceasta, la rândul său, nu s-a aplecat asupra apărărilor neanalizate de prima instanță.

În raport de aceste argumente, recurenta-pârâtă concluzionează că i s-au infirmat dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, având în vedere că a formulat apărări de fond care nu i-au fost analizate nici în primă instanță, nici în apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) și a art. 13 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material reprezentate de art. 2.500 și urm. C. civ., respectiv de art. 2.545 și urm. C. civ.

În opinia recurentei-pârâte, procedând la recalificarea termenelor din termene de decădere în termene de prescripție extinctivă, contrar considerentelor primei instanțe și în pofida faptului că reclamanta nu a criticat prin apelul său această calificare, instanța de apel a realizat nu numai o încălcare a principiului disponiblității, ci și o aplicare greșită a dispozițiilor art. 2.500 și urm. și art. 2.545 și urm. C. civ.

Recurenta-pârâtă redă conținutul art. 2.500 și art. 2.545 C. civ., concluzionând în sensul că, prin calificarea greșită de către instanța de apel a termenelor ca fiind de prescripție extinctivă, iar nu de decădere, aceasta a aplicat texte de lege străine situației juridice, respectiv a extins normele care guvernează prescripția extinctivă dincolo de ipoteza acestora.

Recurenta-pârâtă susține că sancțiunea care intervine în cazul emiterii facturilor "peste termen" este decăderea, această concluzie desprinzându-se din definiția termenului de decădere, dată de doctrină, respectiv intervalul de timp înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat, printr-o dispoziție legală imperativă, să-și exercite acel drept (într-un anumit mod sau în anumite condiții), sub sancțiunea stingerii dreptului respectiv, iar emiterea facturilor, fiind un fapt material, se încadrează la noțiunea de acte unilaterale prevăzută de art. 2.545 C. civ.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că doctrina oferă un criteriu clar de diferențiere între termenele de decădere și cele de prescripție extinctivă sau acelea care reprezintă simple modalități ale unui act juridic, recunoscând și posibilitatea naturii virtuale a decăderii.

Recurenta-pârâtă apreciază că se impune a se evidenția și faptul că raționamentele doctrinare mai sus expuse își regăsesc ecoul și în viziunea Institutului National al Magistraturii ("I.N.M."). astfel cum reiese din pag. 9-11 ale Minutei întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și ai Ministerului Justiției cu președinții secțiilor specializate din cadrul curților de apel și ai tribunalelor specializate de la Târgu Mureș din data de 22 mai 2014.

În esență, opinia I.N.M., îmbrățișată de către participanții la consfătuirea profesională din data de 22 mai 2014, a fost că o terminologie a legiuitorului precum "nu mai târziu de", sugerând în mod neechivoc conceptul de "tardivitate", este asociată în mod uzual insituției juridice a decăderii, iar nu celei a prescripției extinctive, or, A.N.R.E., în Ordinul nr. 16/2020, a folosit, în privința termenelor, sintagmele: "în termen de maximum 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei metodologii", respectiv "până la data de 30 octombrie 2020".

Recurenta-pârâtă susține că termenele de emitere a facturilor reglementate prin Ordinul nr. 16/2020 constituie termene de decădere întrucât este imperativ ca faptul material, costând în emiterea facturilor, să se realizeze în termenele prevăzute prin acestea.

În aceeași ordine de idei, recurenta-pârâtă susține că nu este obligatorie indicarea în textul de lege a incidenței sancțiunii decăderii pentru ca un termen să poată fi considerat a fi de decădere, că Ordinul nr. 16/2020 nu prevede posibilitatea repunerii în termen în situația în care termenele nu au fost respectate din motive care nu implică o culpă a emitenților facturilor, așadar nu sunt termene de prescripție; de asemenea, emiterea facturilor nu implică formularea unei acțiuni în justiție, astfel încât termenele nu pot fi considerate a fi termene de prescripție extinctivă sau termene de decădere din exercițiul drepturilor procesuale (termene de decădere procedurală).

În același sens, recurenta-pârâtă susține că nerespectarea termenelor stinge dreptul unui creditor de a factura, iar nu vreo obligație a acestuia, astfel încât termenele nu vor putea fi considerate nici termene - modalități ale actului juridic și că există o necesitate obiectivă a emiterii facturilor în termenele prevăzute, respectiv operativitatea activităților economice de pe piața gazelor naturale (iar nu disciplinarea exercitării drepturilor în justiție).

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-reclamantă a solicitat respingerea susținerilor recurentei-pârâte în sensul că prin nesolicitarea de către A. S.R.L. a anulării deciziei nr. 93/2021 pronunțată de A.N.R.E., a încălcat principiul electa una via.

În raport de dispozițiile art. 7 indice 1 alin. (2) din Legea nr. 123/2012, intimata-reclamantă susține că dreptul său de a proceda la deschiderea prezentului litigiu în fața instanțelor de judecată nu a fost afectat de parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 123/2012, care a dus la pronunțarea deciziei nr. 93/2021 și care nu are autoritate de lucru judecat, aspect reținut de către instanța de apel.

Intimata-reclamantă a solicitat respingerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel a acordat pretențiile solicitate, în limitele indicate în cadrul cererii de chemare în judecată.

Intimata-reclamantă mai arată că devolutiunea a operat cu privire la întreaga cauză, întrucât apelul său a privit întreaga soluție din dispozitivul sentinței atacate, a tins la anularea acestei hotărâri și obiectul cauzei este indivizibil, instanța de apel pronunțându-se în limitele efectului devolutiv al apelului prevăzut de art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

Intimata-reclamantă susține, de asemenea, că a formulat critici cu privire la natura termenelor, invocând aplicabilitatea art. 2.547 C. civ., atât în fața instanței de fond (a se vedea răspunsul la întâmpinare nr. 2193/18.04.2022 - paginile 4 și 5 și concluziile scrise nr. 2350/17.06.2022- paginile 10 și 11), cât și în fața instanței de apel (a se vedea apelul nr. 3487/11.08.2023 - pagina 4, răspunsul la întâmpinare nr. 3574/29.09.2023 - pagina 6).

Intimata-reclamantă solicită și respingerea criticii referitoare la încălcarea de către instanța de apel a drepturilor recurentei la un proces echitabil și la apărare, prevăzute de art. 6 alin. (1) și art. 13 Cod procedură civilă, având în vedere că în mod corect instanța de apel nu a procedat la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanța ca urmare a faptului că prima instanță a intrat în judecata fondului, iar referitor la presupusa neanalizare a tuturor apărărilor invocate de către recurentă, aceste susțineri se impun a fi respinse, având în vedere că instanța nu este ținută să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți, ci poate răspunde acestora printr-un considerent comun, situație în care nu se poate aprecia că instanța nu a cercetat fondul sau apărările formulate de recurentă.

Intimata-reclamantă a solicitat și respingerea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, arătând că, potrivit prevederilor art. 2.547 C. civ., pentru ca un termen să fie considerat termen de decădere este necesar să rezulte în mod neîndoielnic din lege/convenția părților că acel termen este de decădere, respectiv să rezulte neîndoielnic că împlinirea termenului atrage pierderea dreptului subiectiv neexercitat înăuntrul termenului respectiv, or, în prezenta cauză, această condiție nu este îndeplinită.

Intimata-reclamantă subliniază că intenția emitentului Ordinului nr. 16/2020 care, prin introducerea art. II din Ordinul nr. 30/2021, a prevăzut expres că operatorul economic rămâne obligat la îndeplinirea obligațiilor privind diferențele dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite aferente perioadei în care acesta a avut contracte de distribuție a gazelor naturale în vigoare, inclusiv ulterior încetării acestor contracte, până la stingerea tuturor obligațiilor de plată, fără nicio altă condiție privind termenele invocate de către recurentă.

Mai arată intimata-reclamantă că în mod corect a reținut instanța de apel că din întreaga reglementare a metodologiei (Ordinul nr. 16/2020) rezultă că termenele pentru transmiterea facturilor au rolul de a asigura succesiunea în timp a perioadelor stabilite etapizat pentru regularizare și pentru contabilizarea corectă a operațiunilor comerciale, depășirea acestor termene neputând fi sancționată cu decăderea.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Întrucât recurenta-pârâtă a invocat prealabil motivelor de recurs încălcarea de către intimata-reclamantă a principiului electa una via, susținând că aceasta nu a parcurs etapa jurisdicțională reprezentată de anularea deciziei nr. 93/2021 emisă de A.N.R.E., în contencios administrativ, această critică va fi analizată cu prioritate.

Înalta Curte reține că prin întâmpinarea formulată în apel, pârâta a susținut că, anterior prezentului litigiu, reclamanta a adresat A.N.R.E. o plângere prin care a solicitat plata facturilor, soluționată decizia nr. 93/07.04.2021, prin care comisia de analiză a constatat că facturile din 01.11.2020 au fost emise cu mult peste termenul prevăzut de Ordinul nr. 16/2020. În plus, dispozițiile legale referitoare la regularizarea diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite aferente perioadelor octombrie 2018 - decembrie 2019 ianuarie - martie 2020 nu mai erau în vigoare, emiterea facturilor fiind astfel lipsită de bază legală, dat fiind principiul neretroactivității legii.

A mai arătat pârâta, prin aceeași întâmpinare, că decizia putea fi contestată în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării la Curtea de Apel București, însă aceasta a devenit definitivă prin neatacare, și că decizia are valoare interpretativă, fiind o interpretare oficială, emisă chiar de către emitentul Ordinului nr. 16/2020, adică de către A.N.R.E.

În acest sens, pârâta a susținut că se încearcă o eludare a dispozițiilor legale printr-o "dublare" a facturilor și a invocat incidența art. 430 și art. 432 C. proc. civ.

Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește apărarea intimatei (recurenta-pârâtă) referitoare la decizia A.N.R.E. nr. 93 din 4.04.2021, că aceasta nu beneficiază de autoritate de lucru judecat astfel cum se pretinde, deoarece, potrivit art. 7 indice 1 din Legea nr. 123/2012, demararea procesului de soluționare a plângerilor de către A.N.R.E. nu aduce atingere dreptului petenților de a se adresa instanțelor judecătorești pentru soluționarea acelorași plângeri.

A mai arătat instanța de apel că legea nu conferă modului de soluționare a litigiilor de către A.N.R.E. efectele stabilite de art. 430 C. proc. civ., reținând totodată faptul că nu s-a indicat de către una dintre părți contestarea deciziei în fața Curții de Apel București.

De asemenea, instanța de apel a reținut că această decizie nu reprezintă o interpretare oficială, ci doar o modalitate de soluționare a unei plângeri individuale între persoane juridice în temeiul Regulamentului nr. 150/2015 și că, în temeiul art. 9 alin. (1) C. civ., cel care a adoptat norma civilă este competent să facă și interpretarea ei oficială, însă cele consemnate în document nu pot fi calificate ca fiind dispoziții interpretative din partea emitentului actului pentru clarificarea sensului normei legale, întrucât documentul invocat nu are valențele unui act normativ interpretativ de același nivel cu actul vizat, așa cum impun prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În raport de aspectele arătate mai sus, Înalta Curte subliniază că, în privința motivelor de recurs, legiuitorul impune o dublă condiție: pe de o parte ca acestea să fie încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, ca ele să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, dacă au fost invocate în termen, să fi fost respinse sau instanța de apel să fi omis analizarea lor, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ. – adică motivele de recurs să nu fie invocate omisso medio.

Se mai impune a se arăta că, din această dublă condiționare, rezultă cu pregnanță că motivele de recurs au caracter legal și sunt instituite prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare.

Cu privire la cea din urmă condiție, legiuitorul impune ca motivele invocate cu încălcarea ei, în mod particular să "nu fie primite"; așadar, motivele de casare nu pot fi primite ca atare și evaluate de instanța de recurs dacă ele nu au fost invocate pe calea apelului, deși puteau fi invocate, ori instanța de apel nu le-a examinat ori le-a respins. Această "neprimire" a motivelor de recurs invocate omisso medio, derivă în concret dintr-o decădere a părții din dreptul invocării lor, întrucât acestea nu au fost invocate în apel, deși puteau fi invocate.

Concluzionând, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă nu a invocat în apel încălcarea de către reclamantă a principiului electa una via, motiv pentru care această critică, fiind invocată omisso medio, nu poate face obiectul analizei în recurs.

Analizând motivele de recurs cu care instanța a fost legal învestită, Înalta Curte arată că, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se și cele care vizează calea de atac a apelului.

Înalta Curte arată că principiul disponibilității este specific procesului civil.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar în condițiile art. 22 alin. (6) din același cod, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.

Reiese, în raport de dispozițiile legale mai sus enunțate că, părțile pot determina nu numai existența procesului, ci și conținutul procedurii judiciare, prin stabilirea cadrului procesual, cu privire la părțile, obiectul și cauza acesteia, precum și a fazelor și etapelor sale.

Se impune a se arăta, de asemenea, că potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept, efectul devolutiv al apelului constând în posibilitatea pe care o au părțile de a supune judecării în această cale de atac litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au fost ridicate în primă instanță.

Efectul devolutiv nu vizează, însă, toate problemele de fapt și de drept care s-au pus înaintea primei instanțe, ci numai acelea care au fost criticate expres sau implicit de către apelant, în cazul apelului funcționând principiul disponibilității, în acest sens dispunând art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform principiului tantum devolutum quantum appellatum.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ., devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Totodată, prevederile art. 479 Cod procedură civilă obligă instanța de apel să verifice în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, motivele de ordine publică putând fi invocate și din oficiu.

În raport de aceste considerente teoretice, în speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că, reclamanta a formulat critici cu privire la natura termenelor, invocând, în raport de art. 2.547 C. civ., că acestea sunt termene de prescripție extinctivă, atât în fata instanței de fond, prin răspunsul la întâmpinare – fila x tribunal și concluziile scrise, cât și în fața instanței de apel, prin apelul declarat – dosar apel și răspunsul la întâmpinare – fila x.

Ca atare, analiza instanței de apel cu privire la natura termenelor nu poate constitui o încălcare a principiului disponibilității și nici a normelor de procedură ce reglementează soluționarea apelului.

Înalta Curte nu poate reține nici încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., care dispune în sensul că, "În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă a arătat că, deși prin întâmpinarea formulată în apel, în raport de norma de procedură indicată mai sus, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, instanța de apel a motivat succint că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 480 alin. (3), întrucât prima instanță s-a pronunțat pe fond.

Or, potrivit recurentei-pârâte, hotărârea Tribunalului București a fost fundamentată pe stabilirea corectă a naturii termenelor din Ordinul nr. 16/2020, ca fiind de decădere, motiv pentru care aceasta nu a mai trecut la analiza pe fond a altor apărări pe care le-a formulat.

În raport de aceste critici, Înalta Curte arată că prima ipoteză reglementată de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., ce a fost invocată de recurenta-pârâtă, presupune ca, în mod greșit, prima instanță să fi soluționat procesul fără a intra în judecata fondului.

Or, această situație înseamnă că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată în temeiul admiterii unei excepții procesuale, de exemplu, prescripția extinctivă, autoritatea de lucru judecat, lipsa interesului, prematuritatea cererii, așadar să nu fi avut loc o judecată a fondului pricinii.

Însă, în cauză, prima instanță a reținut natura termenelor ca fiind de decădere și a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, analizând apărările formulate de pârâtă prin întâmpinare, aspecte reținute în mod corect de către instanța de apel.

Ca atare, hotărârea primei instanțe nefiind pronunțată în temeiul admiterii unei excepții procesuale, astfel cum impune art. 480 alin. (3) teza întâi C. proc. civ., în mod legal curtea de apel nu a putut da curs solicitării pârâtei de a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Totodată, argumentul recurentei-pârâte în sensul că prima instanță nu a mai analizat și alte apărări ale sale în respingerea acțiunii pe fond, nu se circumscrie condiției impuse de dispozițiile art. 480 alin. (3) teza întâi.

Nici critica referitoare la nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva neanalizării de către instanța de apel a tuturor apărărilor formulate de către recurenta-pârâtă, cu încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) și a art. 13 alin. (1) și (3) C. proc. civ. nu poate fi reținută.

În acest sens, Înalta Curte arată că instanța nu este obligată să răspundă fiecărui argument sau critică adusă de părți, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Or, analiza efectuată de instanța de apel nu relevă încălcarea dreptului părților la un proces echitabil sau a dreptului acestora la apărare.

Înalta Curte va înlătura și motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dincolo de amplele expuneri teoretice în susținerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat, în esență, aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 2.500 și a art. 2.545 C. civ., susținând că, din economia articolelor Ordinului nr. 16/2020, rezultă imperativ că emiterea facturilor trebuie să se realizeze în termenele prevăzute, că nu este obligatorie indicarea în textul de lege a sancțiunii decăderii, că Ordinul nr. 16/2020 nu prevede posibilitatea repunerii în termen, iar emiterea facturilor nu implică formularea unei acțiuni în justiție astfel încât termenele să poată fi considerate termene de prescripție extinctivă, nerespectarea acestora ducând la stingerea dreptului creditorului de a factura.

Așadar, problema de drept care face obiectul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează calificarea termenelor de 30 de zile prevăzute de art. 8 din Metodologia inițială, în sensul de a se stabili dacă acestea sunt termene de decădere a intimatei-reclamante din dreptul de a-și valorifica creanța constând în diferența dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, așa cum pretinde recurenta-pârâtă.

În conformitate cu prevederile art. 2.545 alin. (1) C. civ., "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale", iar alin. (2) al aceluiași text legal dispune că "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor".

Totodată, art. 2.547 C. civ. stabilește că, dacă din lege sau din convenția părților nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție.

Din interpretarea literală a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (5) din Metodologie, rezultă că aceste termene sunt instituite pentru transmiterea facturilor aferente diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite și a facturilor aferente diferențelor dintre alocarea lunară finală și suma cantităților alocate zilnic pentru perioada octombrie 2018- decembrie 2019, respectiv pentru primul trimestru al anului 2020, fără ca aceste dispoziții să prevadă în mod expres, referitor la termenul instituit pentru transmiterea facturilor de regularizare, sancțiunea decăderii din dreptul de valorificare a creanțelor rezultate din procesul de regularizare.

Prin urmare, se impune a stabili dacă este vorba de o decădere implicită, astfel cum susține recurenta-pârâtă.

În raport de argumentele recurentei-pârâte, Înalta Curte arată că și în situația în care s-ar considera că emiterea facturii, ca fapt material, se încadrează în noțiunea de acte unilaterale, prevăzută de art. 2.545 C. civ., sintagma "în mod neîndoielnic", din conținutul art. 2547 din același cod, presupune că trebuie să rezulte în mod clar intenția legiuitorului/emitentului de a reglementa condițiile/termenele de exercitare a dreptului de a pretinde contravaloarea diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite aferente perioadei octombrie 2018 - decembrie 2019/primului trimestru al anului 2020 sub sancțiunea pierderii dreptului subiectiv neexercitat înăuntrul termenului stabilit.

Or, din conținutul art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare nu se poate deduce, în mod neechivoc, neîndoielnic, că termenele pentru transmiterea facturilor sunt termene de decădere.

Așa cum în mod legal a reținut și instanța de apel, instituirea respectivelor termene prin Ordinul nr. 16/2020 poate să aibă ca unic scop o fluidizare a operațiilor economico-financiare și impunerea unei anumite discipline financiare în raporturile dintre părți, nelăsând exclusiv la latitudinea părții alegerea momentului la care va emite factura și va pretinde plata, ceea ce ar putea atrage și o prorogare abuzivă a momentului de curgere a termenului de prescripție.

Ca atare, din interpretarea logică și sistematică a art. 8 alin. (5), (6) și 7 din Metodologie, rezultă că suma de plată devine exigibilă pentru OD în termen de 20 de zile de la data primirii facturii aferente diferențelor constatate (alin. (6), iar pentru UR, în termen de 15 zile de la primirea facturii aferente respectivelor diferențe (alin. (7), actul normativ prevăzând în mod expres că acestea sunt termene de plată.

Așadar, termenele stabilite prin art. 8 alin. (6) teza finală și alin. (7) teza finală din Metodologie marchează data de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru recuperarea respectivelor creanțe, termenele neputând fi calificate ca și termene de decădere.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 6 octombrie 2023 și a deciziei civile nr. 1502 din 13 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 11.835,74 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 6 octombrie 2023 și a deciziei civile nr. 1502 din 13 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 11.835,74 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 iunie 2024.