ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1355/2025

HOTĂRÂRE

24.09.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1355/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 24 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 07.02.2025 sub nr. x/2025, ca urmare a disjungerii din dosarul nr. x/2024, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale stabilite prin decizia nr. 85/25.04.2023 a Președintelui Curții de Apel Constanța, obligarea pârâtei Curtea de Apel Constanța, în calitate de ordonator secundar de credite și a pârâtului Tribunalul Constanța, în calitate de ordonator terțiar de credite, la plata integrală, printr-o singură operațiune financiară, a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante, începând cu 01.01.2018 și în continuare, pe viitor, actualizate cu indicele de inflație și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare.

Prin sentința civilă nr. 3305/30.04.2025, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Vaslui.

În considerentele acestei sentințe civile s-a reținut că, pentru incidența dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., este necesar ca ambele instanțe prevăzute de art. 269 Codul muncii, cea de la domiciliul reclamantei și cea de la locul de muncă, să fie cele unde își desfășoară activitatea sau pe care le-a chemat în judecată.

Față de împrejurarea că domiciliul reclamantei este în județul Vaslui, iar Tribunalul Vaslui nu reprezintă instanța la care își desfășoară activitatea și nici nu are calitate de pârât, a apreciat că este înlăturată competența de soluționare a cauzei potrivit art. 269 Codul muncii, în favoarea Tribunalului Vaslui.

Prin sentința civilă nr. 794/13.08.2025, Tribunalul Vaslui, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării incidentului procedural.

Pentru a hotărî astfel, a statuat, prin raportare la caracterul de ordine publică a normei înscrise în art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., că, dacă un grefier are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea (Tribunalul Constanța - locul de muncă, conform art. 269 alin. (2) Codul muncii), atunci el trebuie să sesizeze una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, în speță, Tribunalul București, aflat în circumscripția Curții de Apel București, învecinată Curții de Apel Constanța.

Reținând că art. 127 alin. (1) C. proc. civ. permite o competență teritorială alternativă doar între instanțe de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel vecine, a conchis că reclamanta și-a exprimat în mod legal opțiunea, adresându-se Tribunalului București din circumscripția Curții de Apel București, una dintre cele două curți de apel învecinate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a învestit Tribunalul București cu un litigiu asimilat celor de muncă îndreptat (și) împotriva pârâtului Tribunalul Constanța, în care aceasta activează în calitate de personal auxiliar de specialitate (grefier).

În acord cu dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii (Legea nr. 53/2003), "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) (cererile referitoare la conflictele individuale sau colective de muncă) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul".

Prin urmare, norma specială cuprinsă în Codul muncii derogă de la regula generală privitoare la competența teritorială a instanțelor judecătorești, înscrisă în art. 107 din C. proc. civ. conform căreia "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Norma specială cuprinsă în art. 269 alin. (2) din Codul muncii conferă reclamantului opțiunea de a alege între mai multe instanțe, respectiv între instanța de la domiciliul său, de la reședința sa, ori de la locul de muncă. Este vorba despre o normă de favoare ce urmărește să acorde reclamantului facultatea de a opta pentru acea instanță, dintre cele enumerate de lege, la care va aprecia că își va putea conduce în condiții cât mai optime procesul.

În speța dedusă judecății, reclamanta are funcția de grefier la Tribunalul Constanța, instanță care are și calitatea de pârât în litigiu astfel că, la determinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei se impune verificarea cu prioritate a incidenței normei prevăzute de art. 127 C. proc. civ., în forma aplicabilă la data demarării procesului.

Astfel, potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea".

Totodată, alin. (2) al aceluiași articol stabilește că:

"În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii".

Conform art. 127 alin. (2

) și (3) C. proc. civ., "Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz, precum și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

Textul de lege enunțat, instituie, pe de o parte, un caz de necompetență teritorială absolută a instanței la care își desfășoară activitatea judecătorul (grefierul), care are calitate de reclamant al unei pricini și, pe de altă parte, un caz de prorogare legală de competență teritorială în favoarea uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu cea în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea judecătorul reclamant, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la momentul sesizării instanței.

Transpunând aceste texte de lege în cauză se observă cu prioritate că, potrivit criteriului de determinare a instanței competente - locul de muncă al reclamantei - enunțat de art. 269 alin. (2) Codul Muncii, instanța competentă să judece litigiul ar fi fost Tribunalul Constanța.

Cu toate acestea, față de calitatea reclamantei de personal auxiliar de specialitate (grefier) în cadrul Tribunalului Constanța și a calității acestuia din urmă de pârât în proces, se constată că, în aplicarea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., instanța competentă să soluționeze cauza, după același criteriu al locului de muncă al reclamantei, este una dintre instanțele judecătorești de același grad (tribunal) aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate Curții de Apel Constanța, în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi competentă, potrivit legii, să soluționeze cauza în primă instanță (Tribunalul Constanța).

Nu există vreo rațiune în a se aprecia că dispozițiile art. 127 C. proc. civ. ar fi incidente numai în acele situații în care legea reglementează competența exclusivă a unei singure instanțe care ar fi exact cea pe care reclamantul nu o poate învesti sau pe care este îndreptățit să nu o sesizeze.

În afară de argumentul gramatical, conform căruia, o atare interpretare nu rezultă din modul în care legiuitorul se exprimă în cuprinsul art. 127 C. proc. civ., o atare aplicare a textelor de lege ar conduce la limitarea dreptului de opțiune al reclamantului, conferit de art. 269 alin. (2) din Codul Muncii și la restrângerea sferei de aplicare a acestui text de lege.

Or, atâta vreme cât dispoziția de la art. 269 alin. (2) din Codul muncii, ce reprezintă în sine o normă specială derogatorie de la regulile de competență de drept comun, conferă reclamantului dreptul de opțiune între mai multe instanțe deopotrivă competente, sfera ei de aplicare nu poate fi restrânsă, pe cale de interpretare speculativ-restrictivă, în absența unei alte dispoziții legale, clare și neechivoce, care să circumstanțieze sfera de incidență a normei speciale în discuție.

Rațiunea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., intitulat "competența facultativă" a fost aceea de a conferi competență teritorială de soluționare și altor instanțe decât cele prevăzute de lege, pentru acele ipoteze în care reclamant sau pârât este un judecător, un procuror, un grefier, un asistent judiciar sau chiar instanța de judecată ca subiect de drept public. Dată fiind rațiunea edictării dispozițiilor art. 127 C. proc. civ. - de a extinde sfera de competență și cu privire la alte instanțe, ele nu pot fi utilizate, în procesul de interpretare și de aplicare a legii, pentru a restrânge sfera de incidență și de aplicare a unor prevederi speciale, cum este norma din art. 269 alin. (2) Codul muncii referitoare la competența teritorială a instanțelor în cazul unui conflict de muncă, deoarece s-ar ajunge la aplicarea legii de procedură în contra scopului pentru care a fost edictată.

Date fiind aceste considerente și, cum alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente aparține reclamantului, potrivit art. 116 C. proc. civ., iar titulara cererii a înțeles să se adreseze Tribunalului București, instanță aflată în circumscripția unei curți de apel învecinate Curții de Apel Constanța, instanța supremă constată că reclamanta și-a manifestat opțiunea cu respectarea art. 127 alin. (1)-(3) C. proc. civ., fixând în mod definitiv competența în soluționarea acțiunii în favoarea instanței inițial învestite.

Așa fiind, dând eficiență textelor de lege enunțate, dar și dreptului de opțiune al reclamantei, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.