ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1178/2025

Ședința publică din data de 16 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1026-1033 C. proc. civ., art. 1566-1592 C. civ., art. 1270 C. civ., art. 1516 C. civ. și art. 1518 alin. (1) C. civ.

La termenul de judecată din data de 18.03.2025, instanța a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Ploiești.

Prin sentința civilă nr. 1950 din 18 martie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2024, Judecătoria Ploiești, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, că prin derogare de la regula generală instituită de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., art. 121 C. proc. civ. prevede că cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța de la domiciliul consumatorului, dispozițiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ. rămânând aplicabile.

Aceste norme au un caracter imperativ, de la care nu se poate deroga decât în condițiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ., fiind instituită astfel o competență teritorială exclusivă.

Din coroborarea acestui articol (interpretat per a contrario) cu art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., s-a reținut, rezultă că, în materia protecției drepturilor consumatorilor, în situația în care părțile nu au convenit alegerea instanței competente, după nașterea dreptului la despăgubire, competența teritorială aparține unei anumite instanțe, deci, competența teritorială are un caracter absolut.

Având în vedere natura raporturilor invocate de către reclamantă, instanța a apreciat că pârâtul are calitatea de consumator, iar reclamanta pe cea de profesionist, în aceste condiții, reținând că, în ceea ce privește soluționarea cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, în lipsa alegerii de competență după nașterea dreptului la despăgubire, competența teritorială este absolută și aparține judecătoriei în a cărei circumscripție domiciliază pârâtul.

În continuare, instanța a reținut că dispozițiile art. 87 și 88 din C. civ. fac referire nu doar la domiciliu, ci și la reședința persoanei fizice, noțiunea de domiciliu trebuind înțeleasă într-un sens mai larg, interesând nu doar locuința statornică sau principală a pârâtului, ci adresa unde pârâtul locuiește efectiv, în măsura în care ea a fost cunoscută de către terțele persoane interesate.

Or, instanța a constatat că, astfel cum rezultă din verificarea DEPABD, pârâta avea la data introducerii cererii domiciliul în jud. Prahova și reședința în București, iar din actele aflate la dosarul cauzei nu rezultă că părțile nu au ales competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești ulterior nașterii dreptului la despăgubire.

De altfel, instanța a constatat că adresa de reședința din sectorul 6 București a fost reînnoită, rezultând că aceasta este adresa utilizată de către pârâtă cu titlu de stabilitate.

Acestea fiind avute în vedere, Judecătoria Ploiești a considerat că nu este competentă teritorial pentru a soluționa cererea de chemare în judecată, reședința pârâtei nefiind situată în circumscripția teritorială a acestei instanțe, ci a Judecătoriei Sectorului 6 București, în favoarea căreia a declinat competența de soluționare a cererii formulate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a evocat prevederile art. 121 C. proc. civ., art. 126 alin. (2) și art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., precum și ale art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 și a reținut, în esență, următoarele motive:

În ceea ce privește soluționarea cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, în lipsa alegerii de competență, după nașterea dreptului la despăgubire, competența teritorială este absolută și aparține judecătoriei în a cărei circumscripție domiciliază pârâtul.

A constatat că, astfel cum rezultă din relațiile DEPABD, pârâta are domiciliul în comuna Mănești jud. Prahova încă din 11.11.2024, anterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, iar părțile nu au ales competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București, ulterior nașterii dreptului la despăgubire.

Față de dispozițiile legale ale art. 87, art. 89 alin. (1) și art. 90 C. civ., instanța a reținut că relevanță în stabilirea competenței teritoriale a instanței judecătorești, prin raportare la dispozițiile exprese ale art. 121 și 126 alin. (2) C. proc. civ. o are domiciliul pârâtei.

În cauză, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța a considerat că nu se poate acorda valență juridică reședinței cu care figurează pârâta, întrucât excede dispozițiilor legale anterior menționate, un argument suplimentar pentru a reține necompetența acestei instanțe derivând din dispozițiile art. 108 C. proc. civ., care menționează ambele noțiuni, atât cea de domiciliu, cât și cea de reședință.

Pe cale de consecință, s-a reținut că din prevederile antecitate, reiese, pe de o parte, că în plan procesual civil sunt valabile distincțiile dintre domiciliu și reședință din legislația civilă, iar pe de altă parte, că, atunci când legiuitorul a dorit să se refere la conceptul de "reședință", l-a menționat în mod expres.

În considerarea celor reținute, instanța a constatat că legiuitorul a acordat prioritate, sub aspect jurisdicțional, instanței de la domiciliul consumatorului, nicidecum instanței de la reședința acestuia și în consecință, având în vedere și dispozițiile art. 91 alin. (1) și (2) C. civ., instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 6 București și a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București, secția Civilă, pentru următoarele considerente:

Instanța a fost învestită cu un litigiu având ca obiect valorificarea, pe calea cererii de valoare redusă, a unui drept de creanță, născut dintr-un contract încheiat între un profesionist și un consumator.

Potrivit dispozițiilor art. 1028 alin. (1) din C. proc. civ., "competența de a soluționa cererea în primă instanță aparține judecătoriei", iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, "Competența teritorială se stabilește potrivit dreptului comun".

Cererea de față, fiind o cerere îndreptată împotriva unui consumator, îi este aplicabil art. 121 C. proc. civ., potrivit căruia, "cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului" (art. 121 teza I C. proc. civ.).

Așadar, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 121 din C. proc. civ. reglementează o competență teritorială exclusivă, de ordine publică și, în al doilea rând, că aceste dispoziții nu disting în funcție de obiectul cererii, astfel încât, nici instanțele nu o pot face.

Pentru a identifica sensul noțiunii de "domiciliu" în raport cu art. 121 C. proc. civ., este necesar ca dispozițiile invocate să fie coroborate cu normele din C. civ., care definesc noțiunile de "domiciliu" și "reședință".

Astfel, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 91 C. civ., "(1) Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. (2) În lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane".

Prevederile legale evocate se completează cu cele ale art. 87 C. civ., potrivit cărora, "domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală", respectiv cu cele ale art. 88 din același cod, "Reședința persoanei fizice este locul în care aceasta își are locuința secundară".

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale menționate, rezultă că, în materia competenței instanțelor, în ceea ce privește noțiunea de domiciliu, interesează adresa la care o persoană locuiește efectiv, adică reședința.

Noțiunea de "domiciliu" vizează, în sens procesual, locuința unde se află în fapt persoana fizică, scopul urmărit de legiuitor fiind acela de a asigura și respecta dreptul la apărare și de a facilita administrarea probatoriului în vederea soluționării cauzei.

Această noțiune trebuie interpretată în sens larg, relevanță având nu atât locuința statornică sau principală a persoanei fizice, ci adresa unde aceasta locuiește efectiv.

Înalta Curte apreciază că, în vederea stabilirii instanței competente teritorial, noțiunea de domiciliu se raportează la domiciliul de fapt, domiciliu avut de către părți la data sesizării instanței.

Or, în cauză, din actele dosarului, rezultă că la data sesizării instanței, pârâta avea reședința legal stabilită în Municipiul București, str. x, în circumscripția teritorială a Judecătoriei Sectorului 6 București, reședința fiind, de altfel, înscrisă în baza D.E.P.A.B.D.

Astfel, soluționând conflictul negativ de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta Agency for Control of A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. având ca obiect cerere de valoare redusă, în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București, secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2025.