ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1177/2025

Ședința publică din data de 16 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

1) Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a, conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 02 septembrie 2024, sub nr. x/2024, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Aeronautică Civilă Română R.A., a solicitat să se constate săvârșirea de către pârâtă a faptelor de hărțuire morală la locul de muncă și obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 50.000 RON; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000, precum și celelalte prevederi invocate în cuprinsul cererii.

La data de 15.10.2024, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La data de 04.11.2024, reclamantul a formulat o cerere de modificare, prin care a arătat că înțelege să completeze cererea de chemare în judecată cu următoarele capete de cerere: să se anuleze decizia de concediere nr. D401/02.08.2021, să se dispună reintegrarea sa la locul de muncă deținut anterior, precum și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri egale cu drepturile salariale de care ar fi beneficiat, de la momentul încetării contractului individual de muncă și până la momentul reintegrării.

Prin sentința civilă nr. 7844 din 10 decembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2024, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și în consecință, a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în cauză, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, că, în speță, excepția necompetenței materiale a tribunalului a fost invocată de instanță, din oficiu, la primul termen de judecată acordat, cu respectarea dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, instanța a reținut că, în prezenta cauză, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un conflict de muncă, iar referitor la competența materială procesuală și teritorială, potrivit dispozițiilor art. 95 C. proc. civ. conflictele de muncă se judecă, în primă instanță, de tribunale, iar conform prevederilor art. 269 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, "(1) Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul". Reclamantul din dosarul de față are domiciliul în jud. Dâmbovița, oraș Găești, aspect ce rezultă din cererea de chemare în judecată.

S-a reținut că reclamantul din prezenta cauză are domiciliul pe raza teritorială a județului Dâmbovița, neexistând la dosar dovada domiciliului/reședinței în București a reclamantului la data sesizării instanței prin cererea de chemare în judecată. În ceea ce privește locul de muncă al reclamantului, instanța a constatat că, potrivit precizărilor efectuate de reclamant, contractul individual de muncă a încetat la data de 30.08.2021, iar în prezent nu a susținut și nici nu a făcut dovada că își desfășoară activitatea lucrativă pe raza municipiului București.

Astfel, în soluționarea excepției de necompetență teritorială, Tribunalul București a reținut că, într-adevăr, există reglementată legal posibilitatea reclamantului de a alege instanța competentă să soluționeze litigiul din punct de vedere teritorial, dovadă fiind faptul că dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii prevăd criterii alternative în raport de care instanța poate fi sesizată cu soluționarea litigiului din punct de vedere teritorial.

Însă, instanța a subliniat că sesizarea oricăreia dintre instanțele ce au competența teritorială de soluționare a litigiului trebuie să îndeplinească o condiție obligatorie, ce este impusă de prevederile legale anterior indicate, aceea ca, la data sesizării instanței, criteriul de stabilire a competenței teritoriale să fie valabil, adică să fie actual.

Or, în speță, așa cum s-a arătat mai sus, la data sesizării instanței reclamantului nu avea nici domiciliul/reședința și nici locul de muncă în municipiul București.

Prin urmare, în considerarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003- Codul muncii, coroborate cu dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., față de caracterul exclusiv al competenței teritoriale în această materie, instanța a apreciat ca fiind întemeiată excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, dispunând, ca atare, declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Litigiul este de competența jurisdicției muncii, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 269 din Codul muncii.

Deși titularul demersului judiciar a ales să sesizeze instanța fostului loc de muncă (Tribunalul București), și aceasta este competentă, întrucât sintagma loc de muncă trebuie interpretată drept loc al executării contractului individual de muncă, astfel că acest criteriu de determinare a competenței instanței în soluționarea oricăror conflicte rezultând din raporturile de muncă supraviețuiește încetării respectivului contract.

Totodată, a considerat instanța, trebuie reținut, că o consecință a caracterului exclusiv al competenței este aceea că, odată exercitat dreptul de opțiune a reclamantului între instanțele deopotrivă competente, acesta nu mai poate reveni, pârâtul nu poate cere declinarea competenței, după cum nici instanța, fiind corect sesizată, nu mai poate invoca, din oficiu, necompetența sa.

Astfel, a reținut că se impune în mod necesar concluzia că reclamantul avea dreptul de opțiune între instanța domiciliului său, respectiv Tribunalul Dâmbovița, și cea a fostului loc de muncă, respectiv Tribunalul București, iar exercitându-și acest drept, în temeiul art. 116 C. proc. civ., a învestit-o pe cea din urmă.

S-a mai reținut că prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii reglementează o competență teritorială alternativă, cu caracter de ordine privată, așa cum rezultă din dispozițiile art. 129 alin. (3) C. proc. civ. Actul normativ citat stabilește termene și condiții de invocare a necompetenței materiale și teritoriale, de ordine publică și de ordine privată; astfel, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ. "necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii".

Așadar, dacă excepția necompetenței teritoriale nu a fost invocată în condițiile enunțate, competența de soluționare a cauzei rămâne dobândită instanței învestite de reclamant, care nu mai poate reveni asupra alegerii făcute, după cum nici pârâtul nu o mai poate invoca cu succes și nici instanța, din oficiu.

De aceea, reclamantul a învestit legal prima instanță cu soluționarea conflictului de muncă, fixând, în mod definitiv, competența teritorială în favoarea Tribunalului București, care nu mai putea să dispună, din oficiu, declinarea competenței.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Prin prezentul litigiu, instanța de judecată a fost învestită cu soluționarea unui conflict individual de muncă, fiind incidente normele din jurisdicția muncii.

Cu titlu de reglementare generală, dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în forma aflată în vigoare la data înregistrării acțiunii, prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Aceste prevederi legale instituie o competență alternativă în beneficiul reclamantului, fundamentată pe principiul protecției salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opțiune, având în vedere că numai salariatul poate aprecia care așezare în teritoriu a instanței îi poate asigura accesul facil la justiție.

Totodată, deși prevăd o competență alternativă, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii sunt norme imperative, reclamantul având dreptul de alegere numai între instanțele prevăzute de lege, respectiv fie tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința, fie cel în a cărui circumscripție se află locul său de muncă.

În cauză, activitatea reclamantului s-a desfășurat la sediul angajatorului, în Mun. București, iar în ceea ce privește domiciliul reclamantului, acesta se află în jud. Dâmbovița, astfel că, la data formulării cererii, atât Tribunalul București cât și Tribunalul Dâmbovița erau deopotrivă competente să soluționeze cauza, reclamantul având alegerea între aceste două instanțe.

Având în vedere că opțiunea reclamantului între instanțele deopotrivă competente teritorial, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, poate fi exercitată numai la momentul sesizării instanței de judecată, Înalta Curte reține că, în cauză, reclamantul a decis să se adreseze Tribunalului București, învestind în mod legal această instanță cu soluționarea cererii sale și fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, potrivit art. 116 C. proc. civ.

Așa fiind, în considerarea tuturor celor anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., coroborat cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2025.