ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 109/2025

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 6472 din 19 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Prin sentința nr. 319/2023 din 6 aprilie 2023 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția I civilă - Completul Specializat în conflicte de muncă și asigurări sociale a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii cererii.

La data de 23 aprilie 2024 reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii (anterior republicării din 17.05.2011: art. 166 alin. (1) și art. 283 alin. (1) lit. c) Codul muncii) și art. 57 din Legea nr. 138/1999.

Prin încheierea din 26 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a fost respinsă a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă.

În motivare, recurentul a susținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1999.

În esență, s-a arătat că prevederile art. 57 din Legea nr. 138/1999 au fost invocate de pârât drept temei în vederea admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, în timp ce dispozițiile art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii reprezintă dreptul comun în materia raporturilor de muncă, devenind aplicabile în cazul înlăturării prevederilor art. 57 din Legea nr. 138/1999.

În opinia recurentului, dispozițiile legale antemenționate, interpretate în sensul că drepturile salariale ale militarilor se prescriu în termen de 3 ani de la scadență, indiferent de cunoașterea drepturilor sau a întinderii acestora, încalcă art. 21 alin. (1) - dreptul de acces la o instanță și art. 44 alin. (1) - dreptul de proprietate din Constituție.

La data de 16 ianuarie 2025 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul Ministerul Apărării Naționale, prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea încheierii recurate ca fiind temeinică și legală.

Având în vedere că obiectul prezentului recurs îl reprezintă o soluție de respingere a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale a României, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 și 22), publicate în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituțională a statuat că recursul declarat împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Așadar, soluționarea prezentului recurs presupune verificarea legalității soluției de respingere a cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional, prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Examinând încheierea recurată, se reține că instanța de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum și ale art. 57 din Legea nr. 138/1999, reținându-se lipsa legăturii cu cauza, ca urmare a faptului că prima instanță nu și-a motivat soluția pe temeiul acestor prevederi legale.

Instanța de recurs constată că, respingând cererea de sesizare cu această motivare, instanța de apel a procedat la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, în ceea ce privește legătura normei de drept, obiect al excepției invocate, cu cauza dedusă judecății.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia".

Referitor la admisibilitatea sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate ridicată, trebuie îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, una dintre aceste condiții presupunând ca prevederile legale ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și circumstanțelor concrete ale litigiului.

În speță, din analiza textelor a căror neconstituționalitate a fost invocată, față de obiectul procesului și particularitățile acestuia, se constată că sunt întemeiate criticile recurentului-reclamant, normele vizate de excepție având legătură cu soluționarea cauzei.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a vizat valorificarea, pentru perioada 28.08.2008-29.08.2009, a drepturilor la diurnă și la facilitarea legăturii cu familia și recreere, prevăzute de art. 1 și art. 3 din H.G. nr. 1086/2004, litigiul având ca obiect drepturi bănești în virtutea raporturilor de serviciu. Pârâtul s-a apărat invocând, printre altele, excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând că drepturile militarilor se prescriu în termen de 3 ani de la scadență, indiferent de cunoașterea existenței sau întinderii drepturilor. A apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 67 din Anexa VII a Legii-cadru nr. 284/2010 și ale art. 62 din Anexa 62 a Legii-cadru 153/2017.

Acțiunea a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță reținând, în esență, că reclamantul a cunoscut, încă de la momentul participării la misiuni, existența și conținutul H.G. nr. 1086/2004, având chiar o obligație profesională în acest sens. Mai mult, a reținut că acesta putea, prin diligențe rezonabile, să ia cunoștință de conținutul H.G. nr. 1086/2004, la momentul publicării în Monitorul Oficial a H.G. nr. 582/2015. Prin urmare, față de dispozițiile art. 2.517 și art. 2.523 C. civ., s-a stabilit că, în raport cu data publicării în Monitorul Oficial a H.G. nr. 582/2015, respectiv 27.07.2015, cererea introdusă la 24.02.2020 este prescrisă.

Prin apelul formulat, reclamantul a criticat, în esență, omisiunea analizării cererii de repunere în termenul de prescripție, stabilirea incidenței dispozițiilor C. civ. 2009, în locul prevederilor Decretului nr. 167/1958, precum și argumentația care a determinat prima instanță să aprecieze, contrar susținerilor părții, asupra accesibilității H.G. nr. 1086/2004, cu consecința admiterii excepției prescripției și respingerii cererii.

De asemenea, reclamantul a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii (anterior republicării din 17.05.2011: art. 166 alin. (1) și art. 283 alin. (1) lit. c) Codul muncii), precum și art. 57 din Legea nr. 138/1999, intrate în vigoare anterior actualului C. civ. și având conținut similar cu cele ale art. 67 din Anexa VII a Legii-cadru nr. 284/2010 și art. 62 din Anexa 62 a Legii-cadru 153/2017, invocate de pârât. În susținerea cererii, s-a arătat că dispozițiile vizate de excepție, interpretate în sensul că termenul de prescripție în dreptul muncii începe să curgă indiferent de posibilitatea reală a creditorului de a acționa pentru realizarea dreptului său subiectiv, astfel cum a susținut pârâtul, încalcă dispozițiile art. 21 alin. (1) și art. 44 alin. (1) din Constituție.

În acest context, raportat la soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii ca prescrisă, Înalta Curte reține că dispozițiile a căror neconstituționalitate se invocă, respectiv art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum și art. 57 din Legea nr. 138/1999, întrucât reglementează prescripția drepturilor militarilor și respectiv prescripția aplicabilă raporturilor de muncă în general, referindu-se inclusiv la modalitatea de determinare a începutului termenului de prescripție, au legătură cu soluționarea cauzei.

Împrejurarea că prima instanță și-a motivat soluția pe dispozițiile art. 2.517 și art. 2.523 C. civ., reprezentând dreptul comun în materie de prescripție, este irelevantă sub acest aspect, întrucât instanța de apel, judecând apelul părții, va decela asupra dispozițiilor legale referitoare la prescripție incidente în cauză, precum și a legalității și temeiniciei hotărârii apelate.

Având în vedere că, prin apelul formulat, s-a criticat soluția primei instanțe de respingere ca prescrisă a acțiunii având ca obiect drepturi bănești, rezultă interesul părții în invocarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii (anterior republicării din 17.05.2011: art. 166 alin. (1) și art. 283 alin. (1) lit. c) Codul muncii), precum și art. 57 din Legea nr. 138/1999, urmărindu-se, în concret, anularea sentinței și repunerea în termenul de prescripție sau respingerea excepției prescripției.

Prin urmare, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului declarat de reclamantul A. și casarea încheierii atacate, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe, în vederea sesizării Curții Constituționale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 26 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe în vederea sesizării Curții Constituționale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2025.